Ecoul întrebărilor

Când ai venit în fața cortului lui Moise, 
ce strai aveai, Doamne: de foc sau de apă?
Se uitau la Tine oamenii locului 
sau nu putea decât profetul să Te vadă?
A îndrăznit vreun muritor să Te atace în vreun afront
sau urma să Ți-o acopere cu a lui sandală? 

Câți boi ai pus în jug la car? 
Ai setat destinația după vreun GPS 
sau porumbelul, pe care l-ai mai folosit la potop, 
calea Ți-a arătat?

Presat de întrebări, 
devin piatra 
pe care a călcat adineauri un rob. Neputința 
acestuia de a fi ce vrea e mai adâncă decât marea. 

Atât de cald…

Peste tot, în Alba – Iulia, unde intrai, era cald, foarte cald: în lift, în restaurant, dar mai ales în cameră.

La fel și la Cluj – Napoca: însă aici, în camera de la hotel, am reușit să depistez butonul de reglare a temperaturii și m-am simțit mai în largul meu (altfel, nu aveam loc de căldură). La hotelul din Alba – Iulia, tot îmbrânceam căldura să iasă, dar nu știam pe unde altundeva (să-i dau vânt afară), decât pe fereastră…

Legat de temperatură…

Am plecat în vacanță, cu impresia că este primăvară: impresia aceasta a influențat masele de aer și am avut parte de soare și de vreme bună, aproape ca vara.

Abia când am ajuns acasă, am revenit cu picioarele pe pământ, fiindcă am dat, în curte, peste o babă iarnă, nu tocmai rea, dar înfășurată cu multe cojoace: mi-a oferit și mie unul – mi l-a aruncat cu mâna dreaptă -, de parcă eram Traian. Poate iarna – cât mai rămăsese din ea: o mână de bătrână – își aducea aminte de împăratul care o urmărea să dea naștere poporului. Ce înseamnă pentru Dochia (din legendă) două milenii și ceva? Un ceas! din care îmi acorda și mie o clipă, din confuzie: îi semănam a roman, după lobii urechilor, dar și dac, după statornicia în curtea mea, așteptând să vină, din istorie, strămoșii mei, pe care, câteodată, îi vreau alături, cel puțin, de la străbunici la tata, însă, din păcate, surveneau numai amintirile lor, ca un ecou.

Știu că ei nu ar fi dorit să fiu trist și m-am îndreptat spre bagajele în care aveam suvenire, precum o cană de lut, pentru cafea. O, ce idee! mi-am zis și am băut, spre seară, cafeaua turcească.

La… înălțime

Pentru a cosmetiza salcâmul mov și bolta, am împrumutat o scară de aluminiu (retractilă) de la vecin.

Am reglat scara la o înălțime considerabilă. M-am așezat ca pe scaun, în vârf. Văzându-mă fără niciun sprijin, fiindcă tăiasem creanga de care mă prinsesem, m-a apucat o stare de rău (de înălțime), care mă blocase: credeam că, dacă îmi retrag piciorul, de pe o parte a scării, pentru a coborî pe cealaltă, voi cădea.

Mi-am adus aminte și de povestirea d-lui Pospai, care, prin 1979, pe când era reporter la radio, a urcat în vârful unui furnal, care urma a se da în uz: cum i se părea că turnul acela (de 300 de metri) se clatină și așa era – i s-a confirmat, când a ajuns jos, de către un maistru (că turnul, la înălțimea aceea, are, într-adevăr, o ușoară deplasare de jumătate de metru). Mi-a revenit în minte și fotografia aceea cu muncitorii de la zgârie – norii americani (de prin anii douăzeci ai secolului trecut)- cei care stau în fund pe schelă sau întinși pe spate, lecturând ziarul etc. Toți, dar absolut toți, inclusiv dl Pospai, de sus, de unde înțepenisem de spaimă (cu scara între picioare) – cum nu îndrăzneam să mă mai mișc și a pune din nou piciorul pe pavelele terasei devenise o realitate atât de îndepărtată – , îmi păreau Eroi (da, cu literă mare!).

Atâtea înălțimi (gândurile la alpiniști – aluzie la filmul cu Silvester Stallone -, la muncitorii de la zgârie – nori ș.a.) se adunaseră în mine, încât îmi era teamă să nu-mi dea brânci de pe scară.

La… Roata, din Cluj – Napoca. Platoul ardelenesc

La intrare, am menționat rezervarea pe care o făcusem. Cele două tinere au confirmat-o, după care una dintre ele, îmbrăcată în costum tradițional românesc, m-a condus la masa mea, plasată într-un colț, pe stânga, imediat ce pășeai în interiorul unei camere mici, joase, cu bârne deasupra.

Imediat ce m-am așezat, mi s-a adus un păhărel de rachiu, „din partea casei” – mi-a precizat aceeași tânără, care avea să mă deservească și de aici înainte.

Lumea de la cele patru mese era de cea mai bună calitate, de la notari – veniseră cu hârtii și discutau pe seama lor – în sus…

Cercetând meniul, auzeam discuțiile de la masa alăturată: se punea de o nuntă. Feciorul (ca să păstrez nota locului) era însoțit de tată, iar fata, de tată și o rudă apropiată. ”Nu mai fi așa timidă!” – îi recomanda băiatul. Cum transilvăneni au un ritm mai lent de execuție, ecoul rugăminții se va fi concretizat peste vreo săptămână, presupun.

Deși erau destul de avansați cu termenii, totuși plutea un inconvenient în aer, pe care nu am apucat a-l desluși, fiind ocupat cu… meniul.

Am comandat un platou ardelenesc, doldora de toate: sarmale, cârnați, friptură nu știu de care etc. Nu l-am dovedit. Nu mi se mai întâmplase de ani buni să nu mai pot înghiți nimic, să fi simțit că, dacă mă mai forțez cu vreo bucată, voi plesni.

Colac peste pupăză: tânăra mă mai întreba dacă mai doresc ceva…

Ambientul era adecvat renumelui.

Cu toate acestea, pentru mine, în acel moment, conta atât de mult să iau o gură de aer.

La… Roata, din Cluj – Napoca

Pentru a mânca la restaurantul Roata din Cluj, este nevoie de rezervare: e foarte frecventat (și se bucură de review-uri f bune).

Abia l-am găsit, cu aplicația de google maps, în mână – e situat în fundul unei străzi, care stradă se află în spatele Facultății de Medicină (sper că îmi aduc bine aminte).

Am trecut pe lângă foarte multe case vechi – ochii lui Avram Iancu pe care le-o fi văzut? Îmi erau gândurile, în mersul spre acest restaurant, la care intenționam să comand meniu tradițional.

Înainte de a face dreapta, înspre curtea restaurantului, am remarcat, la casa vecină, poziționată de-a latul, chiar în capătul străzii (o închidea – cum ar veni), mai multe tablouri – era luminată o cameră și se putea vedea din stradă unul dintre pereți (mi-am pus ochelarii de apropiere). Cum va fi fiind să locuiești într-o asemenea casă, la care, pentru a ajunge, zăreai, pe partea stângă, altele moderne, exponențiale pentru arhitectura lor, dar, din păcate, părăsite, deocamdată (sigur vor fi fiind chestiuni de moștenire de lămurit sau cine știe ce litigii administrative).

(Va urma)

La… Enigma (2)

Terasa (spațiul din spate așa părea) transmitea liniște, în acest sfârșit de iarnă și o căldură asemănătoare ideii de primăvară (idee care mă cuprindea progresiv și frapant).

După ce am tras cu urechea la grupul vecin, din curiozitate, pentru a discerne ce mai spune lumea, am revenit în sală… Cum eram așezat cu fața spre un hol cu scări spre etaj, îl puteam vedea pe tânărul chelner aducând, la o măsuță, special amenajată, câte un fel de mâncare (din comenzi). Trebuia să aibă vedere bună, pentru că nu putea urca, decât dacă era convins că fusese interpelat (tot vizual) de tânăra fată, căreia îi comandasem ceea ce, de fapt, ea îmi sugerase…

În dreapta, în față, era configurat (și așezat în vitrină) un ciclist de metal (scăpat parcă de pe frontul Primului Război Mondial), pe care l-am asemănat cu AI (inteligența artificială), dar, vrând – nevrând, gândul m-a dus și la filmele americane cu bandele de motocicliști (Fotografia de mai sus).

(Va urma)

La… Enigma. Cluj – Napoca

Spre seară, unde altundeva puteam mânca, decât la… Enigma? Acesta era numele unui restaurant, puțin luminat, pe o stradă, totuși, centrală…

Am fost întâmpinat de o tânără zâmbitoare, care m-a invitat să iau loc la o masă, chiar lângă tejghea. Tânăra, îmbrăcată într-un echipament sportiv, vorbea frumos, dar trebuia să fii concentrat, pentru a înțelege ce spune (probabil era de etnie maghiară).

Mi-a recomandat (când am cerut ceva tradițional) ciulama moldovenească (în imagine).

Pentru a mă feri de atmosfera enigmatică (mesele erau vegheate de câte o lampă – veioză electrică, astfel încât făceai eforturi incomensurabile pentru a vedea chiar farfuria ce cuprinde și nici atunci prea bine), am ieșit în curtea din spate, unde am regăsit același decor de han vechi (în formă de U).

(Va urma)

Un pumn de destine (2)

Uitați-vă la gamba albă a femeii – e din marmură! A putrezit demult, fețele bărbaților – cât de dârze par! se vor fi topit sub pământ. Din părul aranjat al femeii zâmbitoare, nu mai există niciun fir.

Din trecătorii aceștia, întruniți cândva, în anul 1930, în clipa din fotografie, nu va mai fi rămas nimic, fiind roși de viermi, în morminte…

Din întregul ansamblu, poate vreo roată de la cărucior mai sclipește prin cine știe ce ogradă, iar din vestimentație, câțiva nasturi se vor fi rătăcit prin garderobă.

Ce nu prea e de îndurat: peste o sută de ani, și noi, care mișunăm încă pe planetă, vom rezida în fotografiile de aiurea din posesia strănepoților, care nici nu vor ști cum ne vom fi numit și ce avem astăzi în suflet.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”