În bucătărie, amândoi erau bosumflați, iar el, în continuare, vocifera, în timp ce ea, într-un colț, precum pisicile certate, suferea, cu o mină cerșind îndurare. Nu înțelegeam care era pricina: „Ce te supără? Că nu este masa dreaptă?”. „Da!” – mi-a răspuns. Am mișcat puțin masa. Dintr-odată, el s-a înseninat și, astfel, am rezolvat discordia.

În ce măsură va fi primit de la înaintașii lui un asemenea tip de furie, nu știu, dar corespondențe existau, cu siguranță. În rest, el lansa, de sub ochelari, priviri haioase, ai fi zis că mereu se uită la filme cu Stan și Bran, dar avea momente, precum următorul. De la început, de când am sosit, mi-a adresat o întrebare, ceva obișnuit, legat de mașină. Fără nicio legătură, mai târziu, a repetat interogația, la care i-am răspuns, convins că uitase. La plecare, când urcasem la volan, s-a apropiat, ca în filme, și m-a întrebat același lucru, fapt care m-a înfiorat, cum nu mi se mai întâmplase demult. Atunci, îmi venea să fug, aș fi dorit să-mi omor clipele în alt spațiu, în singurătate, decât să fi suportat de trei patru ori aceeași curiozitate, din partea unuia care, poate, se juca, în mintea lui, cu mine, privindu-mă ca pe un șoarece în cursă.

Ulterior, mi-a expediat pe email o fotografie, pe care i-o făcusem: scosese capul pe fereastră, vesel, ca din cutiile cu surprize, când eram mici, diverse vietăți de plastic, pe care le acționam, apăsând un buton. „Uite-mă și pe mine!” – parcă mi-ar fi spus, „Altul ca mine mai destins în lume nu-i!”.

(Va urma)