Întreprinderea narativă a Ancăi Moldoveanu este o remarcabilă incursiune în acele domenii ale spiritului, unde rațiunea se învecinează cu misterul. Subiectul, inspirat de ghidușiile panteiste ale micului ei nepot, dobândește astfel rezonanțe care fac trimitere la structuri și teme specifice mitologiilor arhaice. Autoarea, o inteligență de sensibilitate spiritualistă, plasează această biografie a copilului Gabriel – revelat ca o ființă minunată – sub auspiciile entităților supranaturale. Asistăm la o manifestare a conștiinței de sine de o rară intensitate: Gabriel este un locutor al unei identități superioare, care se proclamă, cu o forță care nu admite contestare, drept „Copilul Soarelui”.

Este, fără îndoială, un punct de plecare situat la acel etaj al luminii, pe care, cu o terminologie devenită arhetip, l-ar fi numit Platon – tărâmul ideilor pure și absolute. De la această inexpugnabilă certitudine solară a micuțului, se ramifică întregul fir narativ, însă esența, care devine un veritabil laitmotiv metafizic, nu se estompează: în orice împrejurare și în fața oricărei contestații terestre, copilul își susține originea angelică. Aserțiunea lui este un veritabil remake al unor arhetipuri aparținând poporului nostru, dar și marilor mitologii universale.
​În folclorul românesc, soarele nu este doar un astru; el este o entitate hieratică, sursă a vieții, a dreptății și a luminii gnostice. Regăsim acest motiv sub diverse măști: Făt-Frumos, eroul luminos, purtător al unui destin solar, este cel care se luptă cu forțele nocturne și telurice.

Gabriel, prin opinia lui de sine, devine imediat un fel de Ales, un fiu al luminii care vine dintr-o geneză celestă și nu din cotidian. Această opțiune narativă a Ancăi Moldoveanu, de a-l investi pe copil cu o astfel de opinie forte, îl scoate din contingent și îl plasează în zona marilor figuri simbolice care, în viziunea lui Platon, aparțin lumii ideilor, având menirea de a coborî raze ale acelei lumini absolute pe tărâmul nostru, al umbrelor și al existenței crepusculare.

Volumul, având un titlu cu sonorități argheziene – Aventuri în grădina lui Gabriel – și o subtitrare care vizează un public heteroclit („pentru pitici mai mari și mai mici”), se structurează în mod binar, în secțiunile Copilul Soarelui și Lumile lui Gabriel.

În prima parte, interogația identitară captează imediat interesul cititorului prin aura de mister, care este asigurată de încrederea absolută a copilului în propria lui sorginte solară. Autoarea nu adoptă o poziție neutră sau distanțată. Dimpotrivă, ea devine un complice narativ fervent; îl susține pe Gabriel și îi caută justificări și coroborări. Această adeziune a scriitoarei la viziunea subiectivă a personajului reprezintă pivotul estetic și ideologic al întregii secțiuni.

În partea a doua, acest enfant exceptionnel, investit deja cu o aură solară, își continuă itinerariul spiritual printr-o întâlnire care marchează pragul decisiv: contactul cu Marele Înțelept. ​Momentul crucial al transferului de cunoaștere nu este mediat de limbajul comun, ci printr-o epifanie simbolică: Înțeleptul îi transmite o sferă. Obiectul, de o geometrie perfectă, reprezintă totalitatea, cosmosul în miniatură: „Nu știu dacă este o sferă de la Marele Înțelept care îi dezvăluia adevărurile, sau pur și simplu este inima lui care îi vorbea. Inima lui trezită și plină de o înțelepciune care venea din altă lume. O ascultă și rămase în legătură cu ea pentru orice răspuns care l-ar mai fi interesat. Înțelese și că făcuse un pas important, își cunoscuse inima înțeleaptă despre care piticul îi spuse că se numește Sinele Înalt. Îl îmbrățișă și rămase într-o așteptare tăcută, auzind cum îi spunea că de acum încolo vor fi nedespărțiți”.

Cu o subtilitate care trădează o profundă înțelegere a esoterismului, autoarea insinuează o echivalență mai rafinată. Avem aici un gnosticism implicit: adevărul nu este primit din exterior, ci revelat din interior, inima fiind, metaforic vorbind, organul prin care Homo Sapiens accede la memoria sa cosmică și la originile sale transcendentale. Pe acest fundal al revelației interioare, Anca Moldoveanu transformă noțiuni abstracte în personaje vii. Sinele Înalt — concept capital în filozofia perenă și în mistica orientală — nu rămâne o definiție aridă. Prin talent, aceste entități sunt configurate pornind de la dimensiuni recognoscibile, pentru ca abia apoi să se înalțe, treaptă cu treaptă, către statutul lor arhetipal.

Volumul Aventuri în grădina lui Gabriel este extrem de atractiv și demonstrează că spiritualismul, odată integrat cu artă, poate căpăta o formă literară accesibilă, fără a-și diminua din gravitatea metafizică. 

​

Când pierde la pariuri sportive, Cristian afirmă:

Debutul volumului de versuri care poartă pecetea ieromonahului Ioan Bute, Surâsul tău alb (Editura Corgal Press, Bacău), se plasează sub zodia unei profunde și chinuitoare meditații metafizice. Aici, autorul adoptă și reconfigurează, cu o forță redutabilă, cunoscuta paradigmă blagiană a morții incipiente — aceeași idee tulburătoare conform căreia actul nașterii nu este decât prima etapă a unei neîntrerupte și inexorabile porniri către disoluție. Fiecare clipă viețuită devine, astfel, o bornă care măsoară, cu o precizie implacabilă, ireversibila consumare a ființei: „Cândva, / vom fi murit demult. / De demult, / de demult, / de mii de ani, / tăcere… / O umbră, / un vis uitat, / un abur, / o părere, / os / putrezit / sub pământ negru / în beznă. // … Praf. // Cu acel praf / să ne începem / tot / gândul” (Să ne începem…). Un asemenea punct de emergență reprezintă o dovadă de forță artistică și, totodată, o acreditare. Prin asumarea directă a unei teme de o asemenea gravitate, autorul își legitimează din start libertatea creatoare, dobândind acea licență poetică de a articula cu deplină suveranitate orice registru tematic.

În ceea ce privește mecanismul creației, Ioan Bute operează o interesantă mutare metaforică. În calitatea ei de instanță receptivă și transfiguratoare a lumii, gândirea poetică este comparată cu păsărea omnivoră. Așa cum aceasta își culege hrana — variată și eterogenă — din cele mai diverse locuri, tot astfel și anima poetului se nutrește dintr-o multitudine de surse ale realității contingente, transformând această ciugulire dispersată într-o esență lirică inconfundabilă: „Mintea poetului / e zburătoare / ciugulind / de oriunde / semințele de splendoare” (Mintea poetului).

​În fața iminentei și implacabilei efemerități a condiției umane – corolarul tragic al acelei realități definitive și neiertătoare care poartă numele de moarte – spiritul găsește salvarea prin adoptarea unor atitudini existențiale de o covârșitoare subtilitate. O primă și esențială recomandare vizează sanctuarul tăcerii: a adăposti tăcerea în matca inimii nu echivalează cu o simplă pauză sonoră, ci reprezintă o asceză a interiorității, un exercițiu de decantare a zgomotului lumesc pentru a putea percepe logosul. A doua cale, superioară, se revelează prin gestul christic al rugăciunii. Acest act, departe de a fi o simplă formulă pioasă, deține darul tainic de a dilata clipa profană, de a o umple cu senzația și rezonanța veșniciei. Această atingere a eternei prezențe se traduce, pe plan gnostic și afectiv, printr-o euharistie spirituală: a gusta din pâinea cunoașterii, acea lumină intelectivă care depășește simpla înțelegere rațională, și a degusta vinul iubirii, o metaforă pentru acel elan sacrificial și total, esența relației dintre Dumnezeu și om. Ambele stări, cunoașterea și iubirea, nu sunt decât epifanii conținute, în toată plenitudinea lor ontologică, de către Cuvântul Mântuitorului (Iisus), care devine astfel axa și sensul oricărui efort de mântuire: „Rânduiește tăcerea / înăuntrul tău / și slobod vei fi, / cu inima prestol / și gândul lacrimă. / Atunci, ruga cu aripi / preface clipa / în potir cu veșnicie, / dăruindu-ți pâinea cunoașterii / și vinul iubirii, / o nouă împărtășire / din Cuvântul” (Clipa, potir de veșnicie). 

Tema toamnei configurează, în substanța lirică, un veritabil diptic emoțional. Anotimpul, în ipostaza actuală, este perceput ca un asalt tăios al elementelor reci. Bruma, instituită ca simbol al declinului, amplifică sentimentul de izolare metafizică. Zborul și strigătul corbului funcționează ca o săgeată mnezică, un stimul brutal al amintirii dureroase care perforează prezentul. Această criză este net contrastată de o viziune compensatorie asupra toamnelor de altădată, a elanului juvenil, când percepția asupra naturii era marcată de seninătate și de o încântare estetică, liberă de orice senzație glaciară sau povară melancolică. Vocea lirică invocă acele frunze ale toamnelor tinereții ca pe o alternativă dezirabilă, un refugiu în fața răcelii actuale: „Curg în mine frunzele plăpânde / din alte toamne blânde / și depărtate ale tinereții mele / când toamna nu era duioasă nostalgie / ce-neacă inima în rece adiere, / în zgribuliri de brumă argintie / și-n gânduri veștede cu foșnet de durere / ca neștiute dezolări fără nume” (Unde-i toamna tinereții mele?). Totuși, discursul liric evită colapsul total în elegiac, dobândind o măsură a proporțiilor prin afirmarea a două constante dialectice care echilibrează starea de criză: pe de o parte, bucuria muncii – promisiunea roadei viitoare care va umple hambarele, un vector de sens și utilitate socială: „Dar mâine, / chiar mâine în zori, / plini de prospețime, / cu bucuria culesului în ochi / și inima cântând / vom umple hambarele / cu roadele de aur ale toamnei” (Epilog). Pe de altă parte, forța de ancorare afectivă, prin amintirea figurii materne, a cărei blândețe este concentrată în versurile: „Mamă! / pe lângă mâna ta albă, duioasă / ca o aripă de înger / eram o insectă doar / care-i dădea târcoale, / atrasă de mierea / blândeții tale” (Mamei mele).

Toate lucrurile vizibile, care alcătuiesc universul fenomenal, își datorează existența lui Dumnezeu, Celui care le-a chemat la ființă pentru a structura realitatea, dar acțiunea divină nu se limitează la acest apel fundamental, fiind însoțită și de un surâs – adevărată punte peste care lumea, în aspirația ei fundamentală, poate traversa către transcendent. În chiar poemul eponim, Surâsul tău alb, se inserează și un apolog al experienței mistice: povestea unui anahoret care, din adâncul peșterii sale dedicate slujirii lui Dumnezeu, s-a văzut transpus integral, cu tot cu învelișul corporal, în Lumină, inspirat fiind să înalțe chiar un Imn Sfintei Treimi. Această viziune este, neîndoielnic, un argument solid în favoarea puterii transfiguratoare a credinței: „Surâsul Tău alb / lumină / m-a adumbrit deodată. / Și oasele mi-a întărit. / Cu strălucire lină / de înger de zăpadă / delicat / el m-a purtat / pe aripi de lebădă / mai sus de ciocârlii / și m-a umplut / cu zarea zorilor de-april / când miru-i revărsat / din floarea albă de cireș, / Surâsul Tău alb, / soare blând pe cerul curat / din sufletele calde”.

​Poezia semnată de Ioan Bute se impune atenției prin vigoarea atractivă a discursului. Ea se menține la un nivel de actualitate stilistică remarcabilă. Caracterul său definitoriu este marcat de o convergență de influențe: vectorul spiritual-religios, esențial și inerent mediului în care autorul își exercită sacerdoțiul – respectiv Mănăstirea Sfântul Ioan Casian. Această sursă asigură textului o dimensiune verticală și o profunzime tematică specifică. Lirica lui Ioan Bute se aliniază și chiar explorează repertoriul de stiluri și modalități de expresie care definesc literatura contemporană.

Când îi reușește ceva, Cristian exclamă: Cine sunt eu în fața mea?!

lângă mine,
a desfăcut o bucată de timp
ca pe o pungă veche.
am privit în fugă,
fără să știu dacă am voie
sau dacă mă prinde algoritmul universului.

două planete s-au repoziționat instant
și-au început să orbiteze
în jurul degetului lui mijlociu.
omul acesta —
ce update cosmic are?
ce fel de fizică practică
pe malul cu alge?

m-am uitat mai atent pe hârtia din mâna lui:
îngeri — obosiți,
adormiți lângă niște vulcani minusculi,
se hârjoneau cu magmă.

unul a dispărut
când a primit un bulgăre de magmă roșcată în față.
un delete perfect,
făcut fără emoție,
fără mesaj de confirmare.

și nu știu unde s-a dus
creatura aceasta fără punct la viață,
fără versiune finală,
fără opțiune de restore.