Lucrarea lui Florea Firan, Voci feminine în literatura română (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025), se impune printr-o originalitate de substanță, născută din însăși perspectiva temei alese. Titlul, aparent simplu, ascunde o semnificație multiplă: „vocile” nu desemnează doar expresia literară a unor scriitoare, ci mai ales prezența lor spirituală, iradierea unei conștiințe feminine în câmpul culturii române. Critic și istoric literar, Florea Firan restituie, cu justețe și rafinament critic, locul cuvenit unor personalități care, de-a lungul veacurilor, au dat glas inteligenței românești în ipostază feminină. De la noblețea cultivată a Elenei Ghica și finețea cosmopolită a Elenei Văcărescu, trecând prin destinul tragic al Iuliei Hasdeu, până la scriitoarele contemporane — Carmen Firan, Doina Ruști, Simona Popescu — se desfășoară un tablou viu, care înfățișează o istorie a spiritului feminin românesc, în dialog neîntrerupt cu marile curente ale literaturii universale. Temele privilegiate ale literaturii feminine configurează un spațiu de expresie distinct și, totodată, necesar pentru echilibrul întregului câmp creator. Ele nu se reduc la o perspectivă de gen, ci revelează o interioritate complexă, articulată în jurul unei duble conștiințe: cea a identității și cea a libertății. Scriitoarea contemporană își sondează propria condiție în cadrul unei societăți încă structurate pe reflexe patriarhale, dar o face nu prin revoltă declarativă, ci printr-un exercițiu al lucidității.
În centrul acestor demersuri, se află libertatea — ca stare de spirit, ca formă subtilă a autenticității. Dragostea și erotismul, privite din acest unghi, nu mai sunt simple teme sentimentale; ele devin teritorii de explorare psihologică, purtătoare de nuanțe emoționale pe care tradiția masculină le-a ignorat sau simplificat.
Literatura feminină își asumă, de asemenea, dimensiunea memoriei: nu doar memoria individuală, ci și pe aceea colectivă, traversată de traume și de nedreptăți istorice. Ea recuperează, cu o noblețe confesivă și cu o etică a sincerității, vocile marginalizate, destinele uitate, capcanele trecutului. În acest sens, scriitura feminină nu este o anexă, ci o corecție necesară a canonului — o prezență care reintroduce sensibilitatea și introspecția în ordinea generală a spiritului literar.
În secolul al XIX-lea, scriitoarele au utilizat creația literară ca mijloc de manifestare în sfera socială și politică. Florea Firan subliniază rolul de pionierat al autoarelor precum Elena Ghica (Dora d’Istria) și Maria Rosetti, care au îmbinat arta scrisului cu activismul civic. Un exemplu notabil de text confesiv, cu puternice valențe literare, este Istoria vieții mele (1863) a Elenei Hartulari. Această lucrare oferă o mărturie despre presiunile mediului familial și ale curții domnitorului Mihail Sturdza. De asemenea, Smaranda Gheorghiu (n.1857), care semna cu numele Smara, este recunoscută ca prima scriitoare care s-a dedicat literaturii pentru copii, fiind supranumită „maica Smara” datorită acțiunilor sale caritabile.
În această perioadă, analizată de Florea Firan, se impune figura lui Carmen Sylva, prima regină a României, un personaj care transcende funcția pur monarhică prin vocația literară. Susținută și onorată de Vasile Alecsandri — pe care ea însăși îl plasa în apogeul liricii românești, semn al unei intuiții culturale lăudabile, deși poate excesive — regina devine un mediator esențial între spațiul autohton și cel germanofon. Sub pseudonimul E. Wedi, activitatea ei de transpunere poetică (notabilă fiind traducerea liricii lui Alecsandri și Eminescu) în paginile prestigioasei reviste germane „Die Gegenwart” reprezintă un act fundamental de inserție a literaturii române în circuitul european al epocii. Recunoașterea pe plan continental nu a întârziat, regina fiind distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze pentru un volum redactat nemijlocit în limba franceză. Această triplă orientare (germană prin naștere și traduceri, română prin subiect, franceză prin consacrare academică) configurează un adevărat centru de sinteză culturală la curtea tânărului Regat.
Din perspectiva autorului, perioada interbelică aduce o amplificare a reprezentării feminine. Hortensia Papadat-Bengescu este considerată cea mai importantă figură a acestei etape, remarcându-se prin explorarea aprofundată a psihologiei feminine și prin construcția de fresce sociale complexe. Alături de ea, Florea Firan menționează o serie de autoare afirmate, printre care Cella Serghi, Henriette Yvonne Stahl, Elena Farago, Lucia Demetrius, Otilia Cazimir și Anișoara Odeanu. Operele lor (proză și poezie) au fost publicate constant în revistele influente ale vremii, precum „Sburătorul”, „Viața Românească” sau „Adevărul literar și artistic”.
Merită o atenție distinctă destinul singular pe care l-a împlinit Alice Voinescu, un nume atașat valorilor occidentale. Calitatea de primă româncă doctor în filosofie la Sorbona este un certificat de excelență care fixează imediat personalitatea ei într-un context european de rară exigență academică. Dincolo însă de această consacrare doctorală, opera scrisă a lui Alice Voinescu se desfășoară cu precădere în registrul confesiunii intime, un teritoriu în care se întâlnesc, într-o alianță fericită, structura mentală formată în climatul parizian al gândirii critice și sensibilitatea autohtonă, orientată spre observația nuanțată și introspecția morală. În aceste pagini, se relevă un talent care știe să convertească speculația într-o formă de trăire, iar trăirea într-o disciplină a spiritului, oferind astfel culturii române o voce care rămâne în mod natural în dialog cu Europa, fără a-și pierde rădăcina în pământul din care a crescut. Drama existențială a lui Alice Voinescu, așa cum o surprinde Florea Firan, se așază într-un registru mai amplu: acela al personalităților care au știut să păstreze demnitatea reflecției chiar și atunci când istoria le dicta, nemilos, condițiile. Astfel, vicisitudinile nu îi diminuează statura, ci, dimpotrivă, o proiectează într-o lumină și mai clară: „Eseist, cronicar dramatic, publicist, Alice Voinescu este o prezenţă marcantă în viaţa culturală interbelică, recunoscută pentru contribuţiile sale în domeniul istoriei filosofei, a istoriei dramaturgiei universale și în arta spectacolului”.
În perioada comunistă, se afirmă o pleiadă de scriitoare talentate a căror operă a constituit, în multe cazuri, o formă „de rezistență la uniformizarea culturală”. Florea Firan evidențiază scriitoare care s-au opus cenzurii prin „mesaje subtile, precum Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin și Ana Blandiana. Alte autoare au fost influențate de ideologia oficială, marginalizate sau au ales calea exilului”.
În timpul dictaturii ceaușiste, vocea „Monicăi Lovinescu din exil a întreținut speranța pentru cei din spatele Cortinei de Fier, fiind apreciată pentru curaj și moralitate. De asemenea, autoare din emigrație, printre care Sanda Stolojan, Gabriela Melinescu, Mariana Șora, Sanda Golopenția și Roxana Eminescu, și-au continuat activitatea în cultura română, consolidându-și în același timp cariere profesionale în țările de adopție”.
Conform analizei propuse de Florea Firan, evoluția vocii feminine în literatura română se desfășoară cronologic, marcând o tranziție de la activismul secolului al XIX-lea la afirmarea complexă din epocile ulterioare. Volumul urmărește o expunere a diversității vocilor literare feminine, organizată cronologic după anul nașterii, de la Elena Ghica (1828) la Simona Popescu (1965), oferind o sinteză a vieții și operei fiecărei autoare. El recunoaște că, deși s-a încercat „prezentarea celor mai importante personalități, antologia poate fi incompletă din motive variate (subiectivism, presiunea timpului, informații disponibile)”, menționând că unele scriitoare au fost incluse, pentru că „sunt mai puțin cunoscute sau opera lor în limba română a fost neglijată în urma emigrării”.
În concluzie, Florea Firan subliniază că, deși intenția inițială a fost de a include doar vocile contemporane puternice (e.g. Ana Blandiana, Nora Iuga), s-a impus necesitatea unei perspective istorice mai largi pentru a demonstra că literatura feminină nu este o categorie de gen, ci o parte esențială a patrimoniului cultural românesc. Prin diversitate, aceasta contribuie la echilibrarea și îmbogățirea peisajului literar, afirmând că scrisul este, esențial, un act de libertate.
Lucrarea semnată de universitarul Florea Firan posedă meritul esențial de a depăși bariera convențională a specializării. Contrar așteptărilor generate de subiectul abordat, care ar prefigura o adresabilitate exclusivă mediului academic, textul reușește să vizeze un public larg. Această deschidere se datorează unei calități stilistice intrinseci: este o lucrare scrisă cu talent, ceea ce o face, în mod cert, atractivă. Atuul demersului este capacitatea de a îmbogăți substanța informativă cu detalii de un caracter inedit. Această erudiție plasează autorul în categoria celor care, dincolo de analiză, oferă o revelație constantă cititorului avizat.
