alunec în tristețe și nu mă mai oprește nimic – nici idealurile vechi, pe care le-am șters ca pe niște fișiere corupte, nici muzica tinerilor, care repetă la chitară o piesă pe care n-am mai avut chef s-o învăț.
aveam un stâlp – iubirea instantanee – la care mă conectam când venea valul de nostalgie față de mine, cel care credea că viața are infinite versiuni și toate frumoase.
așteptam ziua de mâine ca pe o actualizare de sistem care va repara ceva în sufletul meu, astăzi hărțuit de adâncuri fără rețea.
nu mă mai bucură nimic de la suprafață, nici oamenii, nici arborii, nici orașele. sunt o gară închisă – fără trenuri, fără ecou de plecare.
iarna bate la ușă și dacă-i deschid, intră doar nori și huruit de moară veche unde grâul s-a terminat și doar neghina mai trece prin roțile ruginite.
uleiul din lămpi e altul, mirosul lui rânced mă împinge în colțurile lumii, unde timpul uită tot – și bătrânele își pierd gândurile printre borcane goale.
aș vrea să-l mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar n-a mai trecut pe-aici de când s-a terminat scrierea Scripturii, iar autorii ei sunt praf în propriile versete.
va mai fi și pentru mine vreun răgaz, vreo clipă în care căderea să nu mai fie?
Alunec în tristețe și nu mă oprește nimic să o iau la vale — nici propriile idealuri, de care m-am lepădat și pe care nu le mai am, nici muzica pe care o cântă seara tinerii de mai încolo de mine...
Aveam un stâlp — iubirea instantanee — de care mă lipeam ca să nu mă ia valurile nostalgiei față de mine însumi, cel care am fost cândva, animat de visuri și de splendorile încă neepuizate ale vieții, așa cum le credeam.
Așteptam ziua de mâine, convins că în soarele ei se ascund comorile de care avea nevoie sufletul meu, astăzi hărțuit de chemarea adâncului.
Nu mă mai bucură nimic de pe suprafața pământului; sunt atât de lipsit de renaștere ca o gară fără trenuri și fără călători.
Iarna bate la ușă. Dacă îi deschid, are numai nori — și în spate, sunete de mori care macină grâul lumii, dar numai neghină îi cade din gura fără dinți și fără aplombul de altădată de a mai mesteca recoltele aduse în saci de moșnegi.
E altul uleiul din lămpi; mirosul lui rânced mă respinge și mă trage și el într-un recipient afumat, uitat prin colțuri de bătrâne uituce...
Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar nu a mai călcat prin bătătură de la stabilirea Sfintei Scripturi — scrisă și ea de mâini care au putrezit de mult.
Va mai fi, oare, și pentru mine vreun răgaz de la această cădere care îmi îngreunează inima în fel irevocabil?
Alunec în tristețe și nu mă oprește nimic să o iau la vale — nici propriile idealuri, de care m-am lepădat, nu mai am, nici muzica pe care o interpretează, în seară, tinerii de mai încolo de mine...
Aveam un stâlp — iubirea instantanee — de care mă lipeam ca să nu mă ia valurile nostalgiei față de mine însumi, cel care am fost odinioară, animat de visuri și de splendorile încă neepuizate ale vieții, așa cum le credeam.
Așteptam ziua de mâine, convins că în soarele ei se vor ascunde comorile de care avea nevoie sufletul meu, astăzi hărțuit de chemarea adâncului.
Nu mă mai bucură nimic de pe suprafața pământului; sunt lipsit de renaștere ca o gară fără trenuri și fără călători.
Iarna bate la ușă. Dacă-i deschid, aduce fâșii de nori și în spate — sunetul unor mori care macină grâul, dar numai neghină scoate din gura ei fără dinți și fără aplombul de a mai mesteca recoltele aduse în saci de moșnegi.
E altul uleiul din lămpi; mirosul lui rânced mă desfide, mă târăște într-un vas afumat, uitat prin colțuri de babe neglijente și fără ținere de minte.
Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior, dar El n-a mai pus piciorul în bătătură de la stabilirea Sfintei Scripturi — scrisă și ea de mâini care au putrezit de multă vreme.
Va mai fi și pentru mine vreun răgaz de la această cădere care-mi îngreunează inima în fel irevocabil, să pot și eu privi din nou răsăritul marin?
În lac, azi, frunzele cad ca niște emoji triste — paralele cu lacrimile mele. Timpul e o haină ruptă, coasă de zei obosiți care suflă zile spre noi dintr-un coș de nuiele virtual.
Noi, pământenii, cu fețe filtrate de lumină, încercăm să prindem ziua ca pe o notificare bună, s-o împodobim cu gesturi mici, ca și cum am scrie cronica unei speranțe offline.
Nu-mi mai e nici foame, nici sete, doar caut locul unde s-a rupt firul călătoriei noastre prin rețelele iubirii, care părea că abia se deschide în inimile noastre conectate.
Te țineam aproape, cu dorința de a nu închide ecranul, și tot universul se strângea în jurul clipei. Nimic de retușat — doar respirația comună și liniștea dintre două priviri.
Focul era un cod de culoare, iar eu îți aduceam flori din feed, le cântăream în like-uri și în parfumul pixelilor.
Acum, înserate, îți trimit mesaje prin porumbei digitali — au baterie cât să zboare până la tine, la etajul tău de castel modern, unde te-ai retras ca o lampă aprinsă din mine.
În lac, astăzi, frunzele cad, în paralel cu lacrimile mele. O geometrie pe care n-aș fi vrut s-o văd cusută în realitatea — oricum zdrențuită — a timpului actual, care tot vine, cu fiecare zi suflată din coșul de nuiele al zeilor, pentru noi, pământenii, ascunși în straiul de buruieni.
Sărim din mănunchiul care suntem, să prindem zilele cu ambele mâini și să le împodobim cu fapte bune, cum a scris cronicarul, demult, cu pana muiată în adevăr. Nu-mi mai este nici foame, nici sete — doar stau pe gânduri și încerc să descopăr unde s-a rupt firul călătoriei noastre pe tărâmul iubirii, care abia se deschisese inimilor, bătând împreună pentru o cauză: salvarea de la somnul monotoniei și al neîmplinirii...
Te îmbrățișam, deloc stângaci — nu-mi permitea dorința de a te ține aproape — simțeam cum un cosmos întreg se pleacă în splendoarea din clipe. N-aveam nimic de retușat, ne urmam inimile și ne era atât de bine.
Focul din preajma colibei era înghițit de cel al îndrăgirii simultane, iar eu îți aduceam flori din vâlcele, să le cântărim culoarea în ochi și parfumul, în nările bete de miresme.
Acum, pe înserate în traiul meu, îți trimit mesaje prin porumbei — le-am dat grăunțe, cât să le ajungă pentru colindul lor îndelung, pe la etajul tău din castel, unde te-ai refugiat ca o lampă, a cărei flacără sunt eu.
Cârtițele se adăpostesc în pagină și împing spre suprafață mormane lexicale, adâncite, de-a lungul vieții, în fiori.
Ele sapă în cuvinte și scot la lumină dezbaterea despre lună — o vedem cum petrece noaptea, suită în car și în vorbele noastre despre ea.
Ce o fi pe partea ei nevăzută? Sau, mai bine, hai s-o pândim când se spală în apa oceanului.
În caiet, regăsesc Turnul din Babilon. Schelele se aud și astăzi în cădere — de la aspirația către locul unde stă Dumnezeu până la mâhnirea acelor oameni, care n-au mai apucat să-și spună, verde-n față, planul construcției către zeu.
De atunci, ne-au tot condus: Jupiter, mereu supărat, cu fulgerul pregătit să trăsnească, Hera, atentă la cine primește premiul frumuseții dintre supusele ei, Diana, cu arcul încordat, țintind căprioara din tufiș...
Pe urmele acestor subiecte, obosesc. Mi se închid ochii și, între pleoape, se strivește visul de a fi terminat încă o poezie — scrisă sub imperiul dicteului automat, născut acum un secol, din mintea a doi români plecați în Elveția.
Ploaia rece îmi pătrunde prin haină și se face prietena mea intimă. E în dialog neîntrerupt cu porii pielii, iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...
Ne-ai trezit din starea de pază a celui pe care-l alcătuim — din cap până-n picioare. Îi purtăm tristețea și gândul despre sine, îi purtăm personalitatea peste întinsul câmpului și al zilei. Îi ținem laolaltă organele interne. Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima — pe care și noi o păzim, permeabili la soare și la tine, ploaie de toamnă, scursă din streșini ca funinginea din coșul zării.
Erai binefăcătoare în vară — am crezut că și astăzi — dar începi să ne împingi în senzația de frig, care tot din noi se naște, ca o pavăză față de cadrul cuprinzător al Pământului.
Hai să ne luăm rămas-bun, vedem că ți-ai întețit stropii, ne invadezi, vrei să ne cucerești deodată, ca un imperiu revărsat în lume prin pronie cerească...
În odaie, totul e împăcat cu sine însuși. Mi-am dat jos haina — îngreunată de apă și de toamnă — și m-am furișat cu mintea în universul cărților din raft, deschise pe rând, după cum am chef: de o proză sau o poezie cu mai puține geamuri luminate la stradă și cu mai multe deschise spre soarele tânjit în suflet, clopot răsunător. Ding-dang!
