28 februarie, 2021: Piticul

În 1980, la vârsta de zece ani, am participat, pentru prima dată, la un spectacol de circ, organizat într-un cartier extrem de populat. Am urmărit cu sufletul la gură săriturile acrobaților. Atenția mi-a fost atrasă însă de o dresoare de elefanți. Se uita numai la mine, de fapt aceasta-mi doream, și mă rușinasem: intrasem de tot în scaunul din cort. Îmbrăcată în alb, purtând cunună de prințesă, de o energie nemaipomenită, zâmbea mereu.

După spectacol, am nimerit în spatele unui pitic, îmbrăcat în verde; era blond, cu părul prins în coadă. Încălțările îi erau rotunde, așa le vedeam eu, din acel unghi de supraveghere. Mă luasem după el, fiind convins că se îndreaptă înspre Țara piticilor, după cum lecturasem din cărțile de povești, țară unde, în sfârșit, puteam și eu să ajung. L-am urmărit o bună bucată de drum, el însuși observase, deoarece, din când în când, se uita la mine, întorcând capul.

„Unde te duci?” – m-a interpelat mama, de care uitasem, pierdut în gândurile mele despre țara pe care aveam s-o descopăr, luând urma acestui pitic (nu mai văzusem până atunci). Am vrut să fiu sincer, dar m-am inhibat, când omul liliputan s-a întors spre mine; totuși, i-am șoptit mamei despre ținta mea. Mi-a spus că nu există o asemenea țară. Eram contrariat, fiindcă un locuitor al acelui ținut s-a rătăcit în orașul nostru și mergea chiar în fața mea, cum să nu existe?

A fost a doua oară, după ce aflasem despre Moș Crăciun, când din viața mea a mai dispărut o iluzie.

Ziua respectivă era de început de toamnă. Săptămâni în șir, mi-am amintit de dresoare, întrebându-mă, în sinea mea, ce fel de trai duce, dacă ea a învățat carte sau s-a mulțumit numai să-și petreacă timpul în tabăra de circ.

Ce zi avusesem! De-o parte, elefanții, de alta, piticul. Albă-ca-Zăpada mai lipsea!

27 februarie, 2021: La festival

Febra sărbătorii se instala în sat, cu vreo două săptămâni anterioare evenimentului (ultima duminică din luna iunie). Îmi făceam planul ce să cumpăr…

În general, mergeam pe jos până în luncă, pe drumuri dosite, mărginite de plopi. Dacă vreun prieten de-al tatei avea loc în căruță și trecea pe lângă noi, ne lua în atelaj, dacă nu, evident, ne continuam călătoria, cu popasuri scurte, ici-colo, pentru a ne mai odihni și bea apă rece din știubeie.

Într-un an, ne-am oprit la o fântână, dinaintea luncii. Eram impresionat de John Wayne, care, într-un film, încins de căldura drumului prin deșert, își turna o găleată de apă în cap, să se răcorească. Am încercat să-l imit, pentru a impresiona pe una dintre acele fete pe care o plăceam, zărită mai încolo. Mai mare dovadă de bărbăție nu exista:

„Nu, nu face aceasta, te îmbolnăvești!” – mi-a strigat mătușa Niculina.

În luncă, zarvă mare! Mișunau copiii în tricouri imprimate cu familia Ewing (din celebrul film, Dallas). Ne-am întins pătura lângă nea Costel și tanti Marioara. Cum am ajuns, ne-au servit cu suc de soc, turnat din termos. Umbra teilor, extrem de pregnantă, îți dădea impresia că te afli în preajma unuia dintre acele castele medievale, cusute pe carpete. Nu mi-am petrecut vremea cu poezia locului și am început să dau ocol tonetelor de înghețată și tarabelor cu jucării,

Într-un camion, tras la umbră, lăutarii suflau în trompete și loveau în tobe, animați de frenezia oamenilor care intrau în horă. Pe două – trei cercuri, se juca sârba. Unii bărbați făceau scheme din picioare ori săreau pe ritm într-un asemenea fel hotărât. încât sub încălțări nu mai rezista niciun smoc de iarbă. Un izvor să fi țâșnit din locul bătut de horeni și nimeni nu ar fi fost surprins, precum în balada Meșterul Manole, o fântână s-a format în locul în care s-a aruncat iscusitul zidar.

Trăgeam cu ochiul la câte o fată și mă bucuram, din tot sufletul, când îmi dădeam seama că nu este însoțită de către părinți (prin locurile prin care hălăduiam eu). Mă învârteam în jurul ei, mulțumit numai să o privesc, pentru că de vorbit, nu aveam curajul. Îmi depășeam impasul, alegând acele jucării, pe care, de altfel, nu le mai regăseam nicăieri altundeva, decât acolo, la festival.

Gimnastul: Acționai mecanismul și, prins de bară, gimnastul din plastic realiza o figură, demnă de un campion olimpic.

Hopa-Mitică: un gogoloi de plumb, turtit la bază, care se rostogolea și revenea totdeauna în picioare, în conformitate cu zicerea: „Hopa-Mitică / Cade-n șezut / Și se ridică”.

Fluierele erau spectaculare: suflai în tubul prelung, iar jetul de aer învârtea o rotiță, care și imprima un anume ritm sunetului.

Ceasurile nu erau funcționale, dar viu colorate, cu brățară dantelată. Ale mele se dezmembrau imediat ce le puneam la mână.

Eram atras de pușca fixată în dreptul unei ținte, marcate de cuie. Vânzătorul învârtea cu putere și continuu ținta; o oprea, numai după ce ai slobozit săgeata din pușcă. Premiile erau false, pentru că, niciodată, nu reușeai să țintești un număr corespunzător acelor recompense care îți luau ochii. Te mulțumeai cu un breloc și, deseori, numai cu emoția participării. Părăseai locul, învinovățându-te că nu ești un bun lunetist.

Mă distrau cei care aruncau mingile de cârpe în cutiile aranjate în stil piramidal: dădeau gură, de parcă ar fi vrut să impresioneze asistența prin iscusința lor.

Tiribombele îmi păreau colosale. Mă uitam la cei care aveau curajul să se dea în tiribombă, fiind surprins că nu scapă nimeni din scaunele firave sau că nu amețește.

Îmi încheiam ocolul, cu o înghețată la cornet.


Apicultor amator, unchiul Dorel își montase stupii în luncă, la floarea de tei. L-am vizitat, când am plecat de la festival. În echipamentul alb, părea un popă cosmic. Umbla cu o lampă fumegândă, scotea ramele îngreunate de miere, le curăța și le reașeza în stup, cu migală. Atunci, pentru prima dată, am mâncat fagure, mestecând ceara, până la ultimul strop de miere pe care-l putea conține.


În drumul spre casă, oboseala mă ajungea în dreptul rezervorului de apă de la colectiv, unde ne odihneam, pentru o clipă.

Ecourile festivalului se topeau ca înghețata. În curte, umblam în geanta mamei, să fac inventarul cumpărăturilor. Cocoșei de zahăr îmi mai luam: îi desfăceam din pungă și-i ronțăiam. Luna își creștea lumina în conturul lor transparent care se micșora în clămpănitul gurii mele.

Mă așezam melancolic pe tindă, fără a fi știut că eu mă pierd pe mine, copilul de atunci, în adultul de astăzi.

26 februarie, 2021: Din istorisirea unui amic

Unul dintre distinșii mei amici mi-a povestit:

Prin anii șaizeci, eram profesor într-un oraș apropiat de Târgu-Jiu. Am pregătit o fată pentru facultate și a avut succes. Familia a dat o masă în cinstea evenimentului. Acolo, se afla și bunica fetei, care s-a apropiat de mine și mi-a strecurat, în buzunarul de la haină, o batistă înnodată: „Domnul profesor, permiteți-mi să vă ofer un dar, însă trebuie să-mi promiteți că nu-l veți arunca, dacă veți considera că nu vă va fi de ajutor, decât după ce veți părăsi localitatea noastră. Am nevoie de acest angajament din partea dumneavoastră… Străbunica mea a fost o vrăjitoare vestită în zonă. A avut patru băieți, singurii care s-au întors vii și nevătămați în sat, după ce au participat la Zaveră (Revoluția lui Tudor Vladimirescu, n.m.,D.I.). Ei au purtat o legăturică de boabe de mei, descântate de mama lor, străbunica mea cu har vrăjitoresc. Din banița aceea, boscorodită de ea, baniță din care a mai rămas cam un cancioc de boabe, v-am pus aici, în batistă, câteva, pentru dumneavoastră, să vă poarte noroc”.

După încheierea evenimentului, am revenit la cămin: medicul veterinar, inginerul agronom, asistentul medical și alții jucau poker. Am pus haina în cuier și am intrat și eu la masa de joc. Pierzând în serie, mi-am adus aminte de legăturică. M-am îndreptat, discret, spre haină și am îmbrăcat-o. Până în zori, i-am lăsat faliți. Inginerul agronom și-a amanetat ceasul până joi, la ora 12,00, când „ne întâlnim să-ți dau banii, la chioșcul de ziare”. „Dacă nu vii la timp, nu ți-l mai restitui!” – i-am atras atenția. Joi, la chioșcul de ziare; în fugă, un licean mă întreabă: „Cât e ceasul?”. Mă uit și-i spun: 12,05! Îl opresc. M-ai întrebat, deci, îți trebuie un ceas: Ia-l! La și un sfert, a sosit și inginerul agronom, care nu s-a supărat, știind că a încălcat înțelegerea.


La un concurs radiofonic, am câștigat, cu boabele de mei în buzunar, un televizor portabil. În orice caz, am simțit, de multe ori, forța descântecului.

25 februarie, 2021: Datul în bobi

Deseori, mama Ioana o chema pe fina Rina să ne descânte sau să dea în bobi. Mie mi-a descântat de dragoste, de deochi – să rămân „luminat și curat ca luna” etc. Pregătiți să ne vedem viitorul, ne așezam în jurul finii, care își rânduia, ca pe niște soldăței, boabele de porumb, pe o foaie sau pe o tablă, și începea: „patruzeci și unu de bobi…”. „Așa, fină, o încuraja mama Ioana, să vedem ce ne spun!”. Formularea care ne speria, însoțită de un gest teatral al vecinei, era: „Aici, nașă, este o cumpănă!”. După ce stabilea strategia de evitare a hopului, încheia scuipând și făcând cruce peste boabe. Precum Dumnezeu făurise omul, „cu tină și scuipat” (Tudor Arghezi), așa descântecul trebuia să ne plămădească viitorul.

24 februarie, 2021: Înghețata

Fina Rina, ghicitoarea din sat, avea o nepoată care venea la festival cu o tonetă de înghețată. După încheierea festivalului, am aflat că fina Rina mai are înghețată, rămasă de la negustoreasă.

Am intrat în curtea ei, cu oarece teamă, fiindcă niciodată nu-i deschisesem poarta și lumea vorbea că fina manipulează duhuri (draci), că duce, noaptea, lupte grele cu ele, lupte ale căror zdupăituri se auzeau până în zori. Am fost primit cu surâs blând: „Hai, nașule, intră!”. I-am cerut înghețată. Mi-a indicat o căldare neagră, prinsă cu toarta de prun. Mi-a înmânat și un pahar. În loc de înghețată, am dat peste un lichid roz, parfumat: „S-a topit, nașule!” – mi-a confirmat. Am turnat compoziția în pahar și am băut, cu multă atenție la gust; era mai mult lapte, care devenise acrișor. Până atunci, apreciam înghețata drept un produs misterios, pregătit numai de cofetari, iar, acum, minunea (despre care am considerat că este înghețata) îmi apărea în stadiul inițial, de amestec între ingrediente de care aveam parte, în fiecare zi: lapte, zahăr etc. Începeam să fiu mai preocupat de sculele de fierar ale lui Costumaș, soțul finei, un bărbat tuciuriu ca fundul oalei: ciocanul imens zăcea prin ogradă, precum și nicovala, asemănătoare spinării unui cal.

Nu pe de-a întregul dezamăgit, m-am întors la mama și i-am debitat, volubil ca de obicei, despre experiența mea culinară. „Rețetă de înghețată am și eu, dar nu o pot prepara, fiindcă nu avem frigider” – mi-a stopat mama entuziasmul. Când mulgea capra, laptele țâșnind din țâță învia amintirea acelei zile de vară, în care mi-am astâmpărat pofta de înghețată și înclinarea de a mă fi lăudat copiilor de vârsta mea, că, față de ei, am avut parte de un desert suplimentar.

23 februarie, 2021: Ajumita

Dintre jocurile copilăriei, ajumita era unul dintre preferatele mele. Am fost contrariat, mai târziu, când am aflat că jocul era cunoscut, în mod oficial, sub denumirea „De-a v-ați ascunselea”.

Intrarea în joc presupunea, de asemenea, o practică de tip ludic, un hazard; ne aliniam și unul dintre noi începea: „Din Oceanul Pacific, a ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!”. Cel care nu ieșea se punea cu fruntea pe trunchiul unui copac sau pe gard și număra până la zece, timp în care noi ne împrăștiam ca potârnichiile, care încotro, pentru a găsi un loc în care să ne ascundem. Nu era de ajuns să fim depistați de către cel cu mâinile la ochi, trebuia să aibă picioare iuți, precum și noi, ca să ajungă la postul de la care striga numerele: unu, doi, trei etc.

Odată, am nimerit sub podul de lemne. Atenția mi-a fost atrasă de un șoarece de câmp, care se ascunsese, dar de cine?, pentru că nu se juca pitulușul. I-am reținut urechile subțiri, străluminate de câteva raze, mijite pe acolo. Urechile-i mi-au părut antene parabolice. L-am cercetat îndelung, nu mai văzusem până atunci șoareci, numai din povești aflasem despre ei, precum și din desenele animate. Am încercat să mă apropii, motivat de intenții bune, dar nu mă puteam mișca, din cauza bârnelor prea joase, care-mi veneau în spate, după cum mă strecurasem eu, pe burtă. Nu rețin dacă am fost sau nu dibuit de „cercetaș”, dar, când am ieșit, i-am chemat și pe alții să se uite la vietatea descoperită de mine, care nu ne-a mai așteptat și a șters-o în lumea lui subterană, cu o făclie pâlpâind în lăbuțele din față – așa mi l-am imaginat și nu am permis altcuiva să-i sufle în lumânare.

Poemul lui Arghezi, De-a v-ați ascunselea, m-a întristat, a fost prima umbră căzută pe copilăria mea și a oricăruia dintre noi, care s-a bucurat de acest frumos joc, la care adulții nu aveau cum să participe, iar la plecarea în lumea de apoi, din care să revin, sub formă de imagine etc., pentru a mai fi în preajma celor vii, încă nu m-am gândit. Când sună ceasul, te duci fără meditație și fără protocol, de-a rostogolul, nu domol.

22 februarie, 2021: Mențiunea

Am încheiat clasa întâi, cu mențiune. Era prima zi din vacanța de vară. Femeile s-au strâns în poiană, cu lucrul în mână, sporovăind despre ale lor.

Cumpărasem o broscuță de plastic, pe care, dacă apăsai cu podul palmei, după un timp, sărea, imitându-le pe cele din baltă, datorită unei ventuze albe, care se desprindea lent de suportul mai tare, de metal, pe care era presată.

Am mers, pe furiș, în spatele adunării. Am acționat broscuța, care a sărit tocmai în poala mamei:

-Ai luat mențiune și-ți arde să te joci? Ia vezi tu!

„Oac!” mai aveam să fac, de surprindere, pentru că, până la acest moment, nu-mi reproșase nimic, însă abia acum se găsise, de față cu atâtea femei, de care mi-a fost rușine subit, precum ai coborî storul la fereastră. În lac aș fi intrat! A fi suportat metamorfoza într-un batracian mi se părea ipostaza cea mai convenabilă, întrucât, ulterior, vedeam eu cum recapăt statutul de prinț, precum lecturasem în Povești de Frații Grimm. Până una alta, m-am făcut nevăzut, tulind-o în drum, pe buza unui șanț.

Morala: mai jos de atât, n-aveam să mai fiu niciodată!

21 februarie, 2021: Paaalcu sub pat!

Din sfaturile mamei: să nu ieșiți din cameră, să nu vă duceți nu știu unde, să închideți ochii și să dormiți – toate având aceeași cauză, pe Palcu, omniprezent și omniscient al păcatelor noastre de copii.

Venise Florina, a lui Dandel, pe la noi, o fată bună, mai mare decât mine cu vreo patru ani. Ne vorbea diverse, se și pricepea să le înflorească, stăteam pe covorul de iută și o ascultam cu luare-aminte.

-Urcați-vă în pat!, ne ruga mama, însă noi nu mai aveam urechi pentru ea. Ne pierdusem cu totul în fantasmele Florinei. A avut ceva răbdare mama, a așteptat ce a așteptat:

-Paaalcu sub pat! a strigat și a fost de ajuns să zburăm, cu Florina în frunte, pe dormeză. Ca să ne mai dăm jos, ne uitam cu teamă, să nu scoată cârja Palcu de sub pat, acolo unde tustrei, eu, soră-mea și Florina, l-am căutat, ridicând cearceaful, să vedem bine. Deși nu-l observam, tot ne era teamă de el, și încă vreo câțiva ani.


La pomana lui bătrânu, am auzit că a venit și Palcu. Bineînțeles, m-am dus să-l studiez, să-mi contemplu „sperietoarea”. Era cel mai în vârstă de acolo, peste șaptezeci de ani. I se rezevase locul din capul mesei, primind, de pomană, un… pat, pentru ca strămoșul meu să aibă pe ce să se așeze, în lumea de apoi.

Niciodată nu a avut parte Palcu, sunt convins, de o asemenea atenție, din partea cuiva, precum dintru a mea. Îl cercetam din cap până-n picioare. Era blajin ca un dud. A fost singura dată când l-am zărit în carne și oase.


Ai lui Palcu sunt rudă cu noi, am fost și în casa lor, cu un scop nobil: să asist la comunicarea telefonică inventată de nepotul lui Palcu: legase două receptoare de telefon cu fir de liță; el s-a dus în dud, să primească semnalul de la mine, eu am rămas în casă, de unde-mi țipam mesajul. El susținea că mă aude, nici nu avea cum, la cât de tare strigam. În afară de un vâjâit, timpanul meu nu a cules nimic. Totuși, nu ar fi fost deloc surprinzător ca pe fir să fi intervenit vocea bătrânului Palcu, de pe lumea cealaltă, și să-mi fi șoptit: „Sunt Palcu, sunt Palcu”…

20 februarie, 2021: Diapozitivul

Într-o zi, pe la cinci ani, aflasem, cu surprindere, că avem rude la Oprișor; acestea ne împrumutaseră un diapozitiv cu microfilme religioase. Aparatul alb, în formă de binoclu, mi se părea o minune. Eram întristat că trebuie să-l înapoiem. Se vorbea prin sat, fiindcă diapozitivul umbla, din mână în mână, prin toate gospodăriile, că a fost achiziționat de la Roma.

Vedeam, atât de aproape, pe Iisus purtând crucea sau răstignit în apusul colosal! Curba spatelui sub cruce era imaginea modestiei de sine, despre care a propovăduit. Durerea profetului se proiecta în mine și îmi spuneam că trebuie să țin post și, firește, să fiu mai cuminte; eram în coliziune cu aceia care l-au condamnat pe nedrept, pentru că și ei se vedeau în plan secund ori în prim-plan, precum Pillat: „Ecce homo!” – avea dreptate aici, datorită prezenței, în fața lui, a lui Adam perfect, altul decât acela izgonit din Eden, și l-a numit pe Iisus, precum era, singurul om cu adevărat, capabil să reziste ispitelor și să ajungă, senin, în împărăția lui Dumnezeu, cu trup și suflet, ca Sfântul Ilie, mai presus chiar.

Scopul generozității temporare, împrumutul diapozitivului, ar fi fost convertirea la „pocăiți”, fapt care pe noi nu ne-a influențat, dar am beneficiat de vederea unor capodopere ale picturii universale.


Peste ani, când aveam Oltcit și conduceam, am fost la o nuntă, la aceste rude. Casa le era simplă, cu acoperiș scund, opusă celei pe care mi-o imaginam, când manipulam de zor, sprijinit de căpătâi, diapozitivul de la ei. În peisajul mitic, relevat de microfilme, casa lor ar fi fost o ghighilice, dar ce preocupare originală au avut în anii șaptezeci ai secolului trecut, în plină închistare comunistă, să importe un set biblic, datorită căruia eu m-am uitat, ca prin gaura cheii, la închinarea efervescentă a lumii libere, la Iisus.

19 februarie: Despre mama

În copilărie, mereu am avut impresia că mama e bolnavă, fiindcă o văzusem, în două rânduri, cărată pe brațe, ca o mogâldeață în pătură, și dusă la mașina salvării. Ea, puternica mea mamă, nu mai avea putere și nici vorbe pentru noi. Spitalul era o noțiune îndepărtată, aproape neînțeleasă; aveam emoții, mai mari decât mine, că nu se mai întoarce de acolo.

Odată, am rămas cu maia (mama mamei) care ne-a cerut să fim cuminți, să nu tulburăm și mai mult situația de încercare. Seara, cu dorul mamei, m-am schimbat de haine, aruncându-le pe scaun, oricum vor fi fost, mototolite sau nu, și m-am băgat în pat, sub plapumă, precum îmi era obiceiul, când nu făceam față supărării. Maia, femeie blândă și cu vorbă mândră, slăbuță din cale-afară, m-a strigat să-mi chitesc hainele. M-am ridicat, extrem de supus, mi-am luat hainele, pe rând, și le-am aranjat cum am putut eu mai bine, după care le-am așezat pe speteaza scaunului. În timpul împăturirii, mă simțeam cel mai vinovat om de pe pământ, neînstare să pună ordine în câteva lucruri, iar mama se lupta cu moartea, departe de casă, într-un val-vârtej de halate nepăsătoare. Inima îmi era cât un iepure mic.

Când mama a revenit de la spital, maia, care mă observase – mă refugiasem în mine și acționam strict, prin gesturi liniștite, de catedrală, numai să mă vadă și pe mine Dumnezeu cât de bun sunt și merit o mamă vie și sănătoasă – , i-a povestit despre moment. Auzind-o, am căzut dintr-o extremă în alta. de la sfioșenia aceea, la rușinarea față de ele, că, numai când mi s-a atras atenția, am fost cum aș fi putut fi și în mod curent. Expunerea în vorbe era ca o poză, pe care aș fi vrut s-o rup și să-mi văd mai departe de năzdrăvăniile mele.