Cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii (partea I) este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual (partea a II-a), poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus, de parcă ar fi pruncul încă nenăscut al profetului: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”. Aprinse în incinta mânăstirii, lumânările își trimit lumina cea adevărată în cer: „flăcăruile / s-au desprins de pe lumânări” (cu aripi de muscă și cu trup de elefant, partea a IV-a). Deși nu este înzestrat ca Icar, cu aripi făurite de meșterul Dedal (ci numai cu aripi de muște și trup de elefant), totuși poetul, datorită credinței din suflet, își va putea lua zborul, înspre paradisul la care nădăjduiește, precum îndeplinește, cu abnegație, o funcție măruntă, în angrenajul social, de „angajat cu ziua la iluminatul public”. Memoriei fratelui său (partea a V-a: cel ce nu sunt), poetul îi dedică propria perspectivă asupra morții (variantă derivată din pildele biblice și transformată în conformitate cu statutul lui de cântăreț liric): de a o privi fără teamă, când va fi să vină, drept o simplă eroare de rimă; apoi, se poate „trăi foarte bine / prin ceilalți. Dacă li te dai de pomană. Luați / citiți aceasta este trupul meu. un pergament / încondeiat cu anluminură”. Istorii neinventate (după cum se intitulează delimitarea a VI-a) sunt, între altele: experiența primei zile de zăpadă („călcam pe copaci, pe / ziduri, ca să nu o murdăresc”), așteptarea sosirii vaporului din depărtări („îl așteptam cu gleznele / împotmolite în țărm”), precum și prima iubire („lumina mea tu ești”) ori celebrarea Paștelui cu pioșenie („ca un vasal venit la / rege. Îngenunchind, plecând capul”). Aproape neîntrerupta zăpadă bântuie și Învierea (voscreasnă) – partea a VII-a, când începe descotorosirea de cele lumești („aruncăm în sobă albumul de familie”), la semnul fragil al unui iepure: „iepurele face zăpada să scânteieze, frecând-o / cu lăbuța”, ca în ficțiunea lui Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor. Ultima facțiune a cărții se constituie într-un elogiu al prieteniei veritabile, precum aceea dintre Enkidu și Ghilgameș. Paul Aretzu dedică poeme din zona inimii lui Marian Drăghici, Mircea Bârsilă și Ioan Moldovan.  

Discursul liric din Muntele viu (o metaforă pentru drumul către vârful credinței, însemnând Iisus) impresionează prin capacitatea de a inova în proximitatea unor tradiții strămoșești și atât de consacrate ortodoxiei, încât o deviere, oricât de neînsemnată, ar fi sărit ca scânteia în ochi, dar faptul nu se produce, datorită sensibilității autorului.   

O adevărată istorie literară desăvârșește universitarul Florea Firan, cu această lucrare de amploare, Memoria emigrației (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023). În maniera instituită de G. Călinescu în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, de consfințire a detaliilor biobibliografice, însoțite de ierarhizări și de opinii critice asupra operelor vizate, sunt prezentați, în ordine alfabetică, nu mai puțin de o sută de scriitori.

„Memoria migrației” este un concept care se referă la amintirile și experiențele legate de fenomenul migrației. Această memorie poate cuprinde emoțiile, provocările, tradițiile, obiceiurile și schimbările culturale trăite de emigranți în timpul procesului de adaptare într-un mediu nou. Ea poate fi păstrată și transmisă prin intermediul poveștilor, tradițiilor, artei – acesta este motivul pentru care un capitol este dedicat operei lui Constantin Brâncuși -, obiectelor sau documentelor care reflectă parcursul și impactul migrației asupra scriitorilor și comunităților lor.    

Cartea Memoria emigrației prezintă și opiniile diferiților scriitori cu privire la propriile lor emigrări, oferind o perspectivă profundă asupra impactului acestor experiențe asupra creației lor literare sau a modului în care au influențat viziunea lor asupra lumii și a propriei identități.   În atenția profesorului Florea Firan, care dispune de un aparat critic deosebit (de la G. Călinescu și Eugen Lovinescu, la Nicolae Manolescu și Mircea Scarlat), sunt scriitori aparținând mai multor curente literare, precum și gânditori de anvergura lui Emil Cioran.   

Cu o prezentare de Gheorghe Grigurcu: Un poet religios, cartea Muntele viu (Editura Pleiade, Satu Mare)  – lirică de Paul Aretzu – este concepută în opt părți. În primele două, denumite proba plecării, venirii și anotimpul fără timp, perspectiva asupra tradițiilor religioase aparține unui copil: în prima, copilul asistă la reconstituirea scenei nașterii Mântuitorului, din colaci, lumânări aprinse, lapte și miere – de către gospodine, iar în a doua, ajuns la o vârstă mai mare, așteaptă deja epifania.     

Proba plecării, venirii este o refacere a destinului pământean al lui Iisus, dar din perspectivă actuală, când numele lui este proslăvit (și nu hulit): plecând dincolo, pentru a sta în dreapta lui Dumnezeu, după ce și-a îndeplinit destinul, de a ne fi mântuit, Iisus este așteptat să revină, pentru a instaura împărăția lui chiar aici, pe Terra. Credința aceasta animă, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului (Crăciunul), pe „măicuța” care plămădește, din aluatul frământat și uns cu mir, trupul Domnului: „după ce îl închină, face / capete și face prescuri”, în timp ce „femeile cocârjate de somn / gem ușor, curățindu-și coca de pe degete”. Dragostea poetului față de credința strămoșească se revendică de la preocuparea avută în junețe, aceea de „clopotar”: „stam ascunși după scaiete pândind / epifania. Eram copii clopotari. Plângeam la / geam fiindcă vom muri sub zăpada pornită / dintr-odată”. O astfel de mărturisire, către Iisus însuși, regăsim și la Vasile Voiculescu, în poemul Isus din copilărie: „Isuse, ca să Te urci la Ierusalim de Florii, / Treceai și prin orașul unde eram la școală. / Cum te-așteptau sufletele de copii să vii, / Plângând pe la gazde în cămăruța goală!”. În trecerea timpului, care este Un fel de autobuz intelectual, poetul nu îmbrățișează decât două căi: una) comunică extrem de mult cu oamenii afectați de probleme, datorită empatiei, stare deprinsă odată cu înaintarea în vârstă, a doua) urmează traseul de minuni (chiar dacă numai ca turist sau ca savant creștin) al lui Iisus (care, între altele, a vindecat pe orb, pe olog sau s-a luminat la față, în timpul discursului de evlavie, ținut pe muntele Tabor etc.). Încadrarea cu acuratețe în tiparul credinciosului îi conferă poetului un puternic sentiment de apartenență intrinsecă la natura divină a lui Iisus: „cititor urcând neîncetat pe muntele viu. / îngropat până la genunchi în jarul viu pregătit / pentru întâlnirea nevăzută, înotând în trupul / celuilalt. Înfășurat în brațele fecioarei”.     

Romanul Trei femei, cu mine, patru (Editura Cartea Românească, 2023, 560 p.) de Hanna Bota este o adevărată saga (precum Forsyte Saga de John Galsworthy sau Familia Thibault de Roger Martin du Gard), începută „cu trei vieți mai în urmă” și compusă din: Prolog, Cartea întâi. Sub semnul tăcerii, Cartea a doua. Sub semnul plecării, Cartea a treia. Sub semnul hipnozei și Epilog.

Construcția subiectului este realizată în manieră modernă, similară celei pe care o adoptă Camil Petrescu în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război: primele pagini sunt despre un eveniment care pare a se desfășura sub ochii noștri, într-un timp și spațiu anume – precum prim-planul în cinematografie, apoi se prezintă monografic destinul familiei. Astfel, romanul se deschide cu o scenă tragică, înmormântarea Anei, mama Florei. Nararea folosită este în stilul unor flashbackuri ale fetei atunci când devine adultă și își amintește de acest moment nefast, care se constituie într-un prilej de introspecție și de reconciliere a pierderii. Sunt evidențiate gândurile, emoțiile și modul în care înțelege evenimentul în diferitele etape ale vieții, fiindcă perspectiva asupra episodului s-a schimbat, odată cu trecerea timpului și experiențele trăite, dar, la fața locului, Flora (care avea cinci ani) este nedumerită, confruntându-se cu durerea, sentiment despre care nu știe mare lucru: „Când atinse cu buricul degetului obrazul alb , simți că era rece și țeapăn, nimic din ceea ce știa că trebuie să fie obrazul mamei. Și tăcea. Tăcerea aceea o înfricoșa, mama nu tăcea niciodată când îi punea mâna pe obraz, ci șoptea ceva drăgăstos sau cel puțin zâmbea”.

În prima carte, Hanna Bota prezintă destinul familiei Dezmereanu („dezmerean” – o aluzie pentru cel care s-a îndepărtat de păcatele lumii, apropiindu-se de credință), al cărei cap, Ianoș, fost combatant pe frontul Primului Război Mondial, devine exclusivist în materie de lectură („nu mai citea decât Biblia”) și extrem de tăcut, fapt pentru care se formulează, aproape cu umor, una dintre concluziile primei cărți, anume că Ana a murit din cauza tăcerii – așa circula o vorbă prin sat. Subtitlurile secțiunilor cărții au câte o morală. Astfel, cartea a doua este marcată de motivul plecării.

Distins cu premiul revistei „Apostrof”, romanul Trei femei, cu mine, patru („Dar cartea asta e prea puțin despre mine, aici e vorba despre Flora, despre Ilona și Haloma, trei femei, trei generații, trei moduri de a trăi) „are o poveste importantă de transmis, are ceva de spus și nu e doar un pretext pentru a epata publicul diletant” – scrie Răzvan Voncu, pe coperta a patra.

Spre deosebire de proza tradițională (cu care are în comun „arta de a înfățișa cazuri morale, fără a ține discursuri moralizatoare” – observă Răzvan Voncu), unde omnisciența este desăvârșită, în romanul lui Hanna Bota este vizibilă o limitare a omniscienței, fapt care are ca efect apariția, la nivelul textului, a personajului – martor, chiar Hanna, de la cartea a doua înainte („În vara anului următor, Flora a născut o fată, i-a pus numele Hanna. M-a născut pe mine, adică”).  

Personajele dramei

Părintele stavrofor Nicolae Jinga amintește despre momentele importante ale evoluției destinului său literar, în Precizări la cartea de poeme intitulată Aisberg (Editura Doxologia, Iași, 2020, 372 p.). Astfel, suntem puși în temă cu unele moravuri ale scriitorilor importanți din literatura noastră, pe care pe atunci tânărul poet Jinga i-a întâlnit și la al căror ajutor s-a așteptat (atât în preajma debutului publicistic, cât și editorial). Cel care l-a sprijinit a fost Mircea Ciobanu.

Pentru volumul de debut, Gest în afara cetății, din care antologhează peste patruzeci de poeme, Nicolae Jinga menține opinia lui Al. Paleologu, exprimată în referatul – sinteză, din 28.III.1973: „Volumul acesta se remarcă prin expresia originală și directă a sentimentului fundamental de existență și iubire, resimțit ca fiind solidar în mod esențial cu elementele ce constituie civilizația”. Și, într-adevăr, Nicolae Jinga, în fața succedării continui a generațiilor, exclamă: „Ce-i lumea asta dacă nu fântâna / în care se îneacă ochiul meu?” (Prag), iar iubirea nu o poate trăi pe deplin, din cauza geloziei care-l stăpânește când „ochiul care / îți mușcă umerii subțiri, / presară-n cale-ți trandafiri / a-nstrăinări și întunecare” (Sentiment). De la arderea din jur, a licuricilor sub coasă, poetul se alege, în pragul aducerii ofrandei „pe-altarul vrerii de mai bine” (Ofrandă), cu „un buchet de negri (de la fum, n.m.) trandafiri”. Cu o asemenea imagine suprarealistă și de o termie estivală, se deschide, în mod paradoxal, volumul… Aisberg, a cărui tehnică se bazează pe contraste: „între frunze și vierme, / cuvântul anunță abisuri” (Între frunză și vierme), la izvoarele „acestui cântec am stat / cu harfa plânsă” ((Bob de orez), dacă „atâtea palide / oarbe răsfrângeri de viață m-ating / fără-ndoială exist” (Existență) etc. După cum se poate observa, de la primul volum, la cel actual, există o schimbare, de la atitudinea de a cunoaște spațiul vizibil și de a se comunica pe sine: poetul transmite scrisori sau iese în câmp, pentru a întreține hora strămoșească, alături de fiii satului, se ajunge la tendința de a explora universul minimizat al naturii, descoperindu-ni-se O dimensiune a frigului: „se produc leziuni în cristalele astrului meu / nebuloasă feerică unde se macină gândul / firul de praf”. Situat la confluența mediilor parnasiene și ermetice ale poeziei barbiene, Nicolae Jinga deține propriul Timbru, al cărui motiv, somnul, devine singura modalitate de recuperare a paradisului irosit: „un timp, un anotimp n-o să mai vezi / tezaurele iernii, miratele zăpezi, / dar poți să le invoci, de vrei, în somn”. Zburătorul este unul dintre miturile care l-au fascinat pe Nicolae Jinga, mit pe care-l consideră parvenind aceluia al lui Icar: „Ia aminte și scrie: / părțile stinghere ale corpului / sunt puncte de sprijin pentru cele perechi, / dar aceasta nu se poate gusta, vedea, auzi, / pipăi, mirosi. / Despre aceasta se poate vorbi. / Nu da vina pe nimeni. / Taci și așteaptă și scrie” (Icar).

Aisbergul este cunoscut ca fiind o metaforă pentru partea vizibilă a unui obiect masiv, precum un ghețar, care plutește în apă, având o parte vădită deasupra și o parte mare, ascunsă sub suprafața apei. În contextul acestui volum de lirică (extrem de atractiv și care oglindește o viață întreagă de trudă asupra potrivirii cuvintelor), titlul Aisberg ar putea simboliza lucruri precum profunzimea emoțiilor ascunse, lupta interioară sau tensiunile nepătrunse ale unei ființe umane. Aisbergul poate fi considerat o metaforă pentru aspectele interioare adânci și complexe, care sunt adesea tainice sau neexplicate în aparență, așa cum este partea masivă a unui ghețar care rămâne sub apă.

Laureat al Academiei Române – a obținut premiul „Vasile Conta” pentru lucrarea de față, Fermenții basmului românesc (Editura MJM, Craiova, 2021, 434 p.) -, Viorel Mirea dă o definiție cel puțin interesantă acestei specii literare: „Basmul este temnița de argint în care stau închise visurile de aur ale nevoii plăcerilor copilăriei noastre de a se imagina matură. Basmul, ca și filmul, un alt fel de basm, ne face pe toți eroi prin participarea noastră afectivă la cadrul acțiunii. Fiind doar una imaginativă, desigur, nu putem schimba nimic. Basmul devine astfel etapa neîmplinirii noastre prezente transpusă pe speranța unei împliniri”.

Cele trei basme abordate de Viorel Mirea (și pe care le socotește vârfuri ale genului) sunt: Prâslea-cel-Voinic și merele de aur, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, respectiv Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Primele două povești au fost transmise oral de-a lungul secolelor și au fost adunate, înregistrate și publicate de către cel mai influent folclorist de la noi, Petre Ispirescu.

Primul capitol, cu titlu omonim cărții în sine, este consacrat acestor elemente sau motive recurente care sunt prezente în mai multe basme și care definesc în mare parte structura și atmosfera acestora. Printre principalii fermenți (care sunt parte integrantă a folclorului și reflectă valorile, credințele și miturile unei culturi), se numără: 1. Eroul sau eroina (de obicei, un personaj principal care se confruntă cu diverse încercări și adversități. Eroul este adesea prezentat ca fiind curajos, isteț și altruist), 2. Vrăjitoarele și zânele (personaje cu puteri magice, fie bune, fie malefice, care intervin în viața eroului și adesea îi oferă ajutor sau îi pun la încercare abilitățile), 3. Obiectele magice (elemente precum mărul fermecat, sabia neînvinsă, inelul magic etc., care conferă puteri extraordinare și contribuie la desfășurarea povestirii), 4. Călătoriile și probele (eroul se angajează într-o călătorie plină de obstacole și încercări, în căutarea unui obiect, a unei soluții sau pentru a-și atinge un scop), 5. Finalul moralizator (de cele mai multe ori, basmele românești au un final fericit sau moralizator, în care binele triumfă asupra răului și eroii sunt recompensați pentru faptele lor bune).

Al doilea capitol este despre ce rol îndeplinește Calul năzdrăvan în poveștile noastre, cu precădere în cele trei menționate mai sus. Astfel, calul năzdrăvan din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, nu este doar un simplu animal, ci un personaj vital în desfășurarea acțiunii, aducând o notă de magie și înțelepciune în aventura eroului nostru: „Când calul propune cele două viteze ale sale, Făt-Frumos se sperie, pentru că ritmul și rapiditatea unei astfel de oferte cognitive nu mai corespunde nivelului său de prelucrare și procesare a datelor și a stimulilor exteriori, care e mult mai lent”; în plus, Făt-Frumos nu este pregătit a se deplasa cu acea viteză „în stare pură, a teleportării, care este la îndemâna ființelor divine, nicidecum la cheremul nostru al oamenilor, fie ei și fii de împărați”.

Despre Axele imperiale, toposurile și subteran în basmul românesc – titlul următoarei secțiuni a cărții, aflăm, între altele – referitor la Povestea lui Harap-Alb, de pildă: „Avem cel puțin 4 împărății sau chiar 5. Hai să le vedem! Prima, cea a împăratului Alb, apoi împărăția lui Verde împărat, care nu e vecină cu a lui frate-su, deci între ei trebuie să mai fie cel puțin o împărăție plină de pustietăți, prin care bântuie și rătăcește Harap-Alb, și cea a lui Roș împărat ca fiind cea de-a patra, dacă între ea și cea a împăratului Verde nu mai este alta sau altele”.

Povestea lui Harap-Alb, care, în viziunea lui Noica, viziune însușită și de Viorel Mirea, este mai mult decât un basm: este un roman de aventuri, îi sunt atribuite încă două capitole: Centrul, actanții și curtea medievală și Tristețea și suferințele lui Harap-Alb.  

Inter alia (titlu următoarei diviziuni a cărții), sunt analizate și alte basme românești, din perspectivă biblică (sarea este folosită ca parabolă de către Iisus), dar și pornind de la semantica unor expresii populare, precum: „a pune sare pe rană”. În Rebelis et hostes. Voinicul Prâslea și mărul cel de aur, se constată, între altele: nu putem lega basmul lui Petre Ispirescu, prin furtul merelor, de „un război asemeni cel al Troiei, plecat tot de la niște mere, nici de mâncarea mărului din Rai”, fiindcă „mărul din basmul lui Prâslea se fură doar pentru sine”. Ultimele patru capitole converg unui singur basm: Făt-Frumos, Adunare și risipire în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, De la arhetipul ca eternitate la contingența presiunii psihice în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, În loc de concluzii și Oglindă și oglindit în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Fermenții basmului românesc, un studiu amplu, de viziune originală, inspiră alt tip de lectură, îndemnând cititorii să revadă altcumva unele dintre cele mai cunoscute narații, ale căror rădăcini sunt adânci în tradiția și cultura populară.

S- este un fost obelisc, curbat, în timp,
de presiunea spațiului dintre cer și pământ,
-i-, un punct, vrând să dea în cap liniei, 
dar este mereu suspendat,
(-n-) are amploarea vălului miresei, 
cărat în biserici, de domnișoarele de onoare, 
-g-, un înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine
sau brațul lung al tinerei bând absint, fără să-l epuizeze 
din picturi, 
-u-, val întors cu misterul adâncului înspre lume,
brațe implorând ajutor, 
-r-, desigur, o cârjă ratată, 
deși ar fi putut fi velociped în reparație, 
-ă-: abur mereu în tendință de a sări de pe girafă, 
-t-, indicator de răscruce, 
-a-, pântecul stând a da naștere la cuvânt, 
-t-, un talcioc mormăit,
-e: rugăciunea lui Constantin Brâncuși. 

S- este un fost obelisc, curbat, în timp,
de presiunea spațiului dintre cer și pământ,
-i-, un punct, vrând să dea în cap liniei, 
dar este mereu suspendat,
(-n-) are amploarea vălului miresei, 
cărat în biserici, de domnișoarele de onoare, 
-g-, un înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine
sau brațul lung al tinerei bând absint, fără să-l epuizeze 
din picturi, 
-u-, val întors cu misterul adâncului înspre lume,
brațe implorând ajutor, 
-r-, desigur, o cârjă ratată, 
deși ar fi putut fi velociped în reparație, 
-ă-: abur mereu în tendință de a sări de pe girafă, 
-t-, indicator de răscruce, 
-a-, pântecul stând a da naștere la cuvânt, 
-t-, un talcioc mormăit,
-e: rugăciunea lui Constantin Brâncuși.