Caiet, anul 1998. Haina lui Eminescu

Haina ta nu avea loc în cuierele liberale.
În privirile conservatoare, 
prinsese însă stofă,
eternitatea o însemnase cu fir de aur. 
Orice înger coborâtor pe pământ 
o binecuvânta și-i punea aripi
nevăzute. 
Noaptea, zburai printre sisteme 
filosofice și planete.
Ai nimerit într-o inimă de păun, 
care bătea altfel 
decât cea de om. 
Ai dat regatul pentru o țigară, 
satira ai dezvoltat-o în versuri,
deșteptând electorii adormiți. 

De câte ori tu, Eminescu,
în momente de profundă cugetare, 
nu ai atins misterele vieții 
și ale universului? Însă,
pentru o minte genială ca a ta, 
părându-ți banale gânduri,
le-ai neglijat... 

Caiet, anul 1998. Zeul Ares (Variantă)

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a afumat întreagă. 

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui, 
recunoscută prin vorbele 
pe care i le adresa  
unui prinț (prins de remușcare)-
săgetase din orizont 
zborul de cocor. 

Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii
și au început să are cu lacrimi
brazdele. 

Caiet, anul 1998. Zeul Ares

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a consumat în funingine.  

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui. 
Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii...
Plugurile sunt ușoare 
față de lacrimile vărsate pe răzoare. 

Caiet, anul 1991. A scrie metaforic

Am mai scris un fragment...
Încă, deasupra lui, 
plutește raza veiozei. 

Nu doresc să mai scriu metaforic.
Înseamnă să diminuez la maximum 
realitatea robustă. 
Închipuiți-vă: 
luna, 
redusă la vârful unui ac,
câți nuferi ar mai lumina?
Sau largul univers ca un plan -
va mai adăposti, 
la sânu-i, 
mistere? 

Gândeam 
că depărtarea dintre noi,
înghițită un pic, 
în fiecare zi, 
de către păsări, 
se va micșora, 
până când 
nimic nu mă va mai atrage la tine. 

Nicicând nu bănuiam 
că marea se va prelungi 
până la mine. 

Sunt țărmul care-i așteaptă 
valul. 

Caiet, anul 1991. O lume insolită (Variantă)

Mențiune*

Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).

În pofida pomului 
care-și înmuia coroana în toamnă, 
zugrăvind apoi zarea 
cu mult galben, 
am surâs. 

Cel care mă îndemnase să cred 
că toamna nu-i decât o vopsea, 
căzută întâmplător peste oraș, 
îmi arăta, 
așezat dincolo de timp, 
tensiunea care încă
mă mai lega de versurile, anterior 
lecturate. Prin autoritate, 
îmi sugera beatifica viziune 
a unei lumi căutând reprezentarea 
în lucru, 
precum ideile mele - un artist absolut
să le treacă în realitatea vieții.

Îmi imaginam 
o lume insolită. În euforia ei eternă, 
o planetă vie se învârtea. Aici, 
orice tristețe ajunsă, 
în bucurie se transforma. 

În versurile mele, 
a rămas scheletul melancoliei. 

Caiet, anul 1991. O lume insolită

În pofida pomului 
care-și înmuia coroana în toamnă, 
zugrăvind apoi zarea 
cu mult galben, 
am surâs. 

Cel care mă îndemnase să cred 
că toamna nu-i decât o vopsea, 
căzută întâmplător peste oraș, 
îmi arăta, 
așezat dincolo de timp, 
tensiunea care încă
mă mai lega de versurile, anterior 
lecturate. Prin autoritate, 
îmi sugera beatifica viziune 
a unei lumi căutând reprezentarea 
în lucru, 
precum ideile mele - un artist absolut
să le treacă în realitatea vieții.

Simțeam euforia eternă 
a unei planete insolite
(rotită pe axă de mâna 
lui Dumnezeu). Aici, 
orice tristețe ajunsă, 
în schelet se transforma.