Ultima zi a anului… Nu am nici nostalgii, nici extaz. Sunt plat din punct de vedere sentimental.

În drum spre Severin, soră-mea (la telefon):

Am vorbit cu Manuela (fiica vară-mii, n.m.). M-a sunat pe la 22,30. Deși aveam niște rapoarte de făcut, am discutat cu ea până la 00,30, după care mi-am finalizat rapoartele în jur de ora două. Mă doare capul de nu mai pot!

În curte, pe seară, am aruncat în sus un ghemotoc de hârtie, care a lovit creanga pomului de care mai atârna un rod stafidit. Impactul a înviorat coroana și a doborât fructul. Picăturile de ploaie, stagnând ca muguri, reflectau lumina unui bec depărtat, părând steluțe pe boltă, din unghiul din care le contemplam.

Acum, am aflat că a murit Otilia, vara mea, din cauza virusului COVID-19. Avea 54 de ani.

Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…

Soarele anunță zilele de vară ale anului care vine. E forfotă în oraș, de câteva zile bune. Toți oamenii parcă s-au deșteptat deodată și au început să alerge înspre treburile lor. Senzația de oboseală a trăirii acestor „sărbători” se amplifică de la tot ceea ce acestea implică.

Acum treizeci de ani, la Revoluție, eram la Timișoara, pe timpul serviciului militar. Păstrez un jurnal, însă nu-mi face plăcere să-l recitesc, pentru că mă duce în atmosfera aceea sumbră a evenimentelor. Cu puțin înainte de șaisprezece decembrie (când oamenii au început să iasă pe străzi, strigându-și nemulțumirea față de un regim închistat în timp și în concepție), am scris un poem intitulat Sfârșit de an (care a apărut în primul meu volum, Biblioteca într-o alocuțiune). Nu știu ce abilitate anticipativă am avut, dar încheierea desemna metaforic veridicitatea. Mă simt atașat de poem, mai mult decât oricărui fapt trăit în acea perioadă. Cred că versul final suna astfel: „Pendula stinge anul”.

În sala de aștepare…

Două fetițe, însoțite de mamă (care tot un fel de fetiță e), trec pe dinainte-mi. Cea mai mică abia merge și se împiedică ușor de gheata mea. E morocănoasă, trezită de dimineață, are o față rotundă, ochi mari (precum copiii din picturile lui Tonitza), părul prins în codiță verticală. Toate trei se așază pe banca din stânga, la o distanță socială corespunzătoare normelor pe care crainica le anunță iterativ  la difuzoare. Ce trist e totul la șase dimineața! Simt nevoia să-mi arunc ochii în telefon, parcă e mai multă viață pe site-uri. Ocolesc subiectele despre fotbal, din cauza eșecului de aseară al echipei favorite, dar mă bucur pentru Larisa Iordache, o gimnastă care zâmbește delicat.   

Cred că am suferit de covid în ianuarie, anul acesta. Era miercuri, mă îndreptam spre mașină și mi s-a făcut frig. Nu mă durea însă nimic: „Am febră?” – m-am întrebat. Ajuns acasă, m-am aruncat în pat, m-am acoperit cu trei plapume și abia peste trei zile m-am ridicat. Era 23 ianuarie (când a început calvarul). Pe bursierele televizorului apăreau primele știri despre pandemie. Nu aș fi făcut nimic altceva, decât să dorm. Printr-o asemenea stare, nu mai trecusem niciodată. Nu am mâncat nimic, dacă se întâmpla să mă dezvelesc la tălpi, mă lua iar cu frig și cu tremurat.

Am primit mesaj de Sf. Daniel, zi onomastică, pe care nu mi-am însușit-o până acum.