31 ianuarie, 2021: Nouă pietre

Unul dintre jocurile mele preferate era Nouă pietre sau Castel. Îmi consumam energia, după bunul plac: ocheam bine. aveam priză la mingea albastră, mică, de nouă lei, pe care o aruncam în adversar, alergam de mama focului, să nu fiu, la rândul meu, atins.

În poiană, odată, Cezar al lui Lală, mai mare cu patru ani, m-a luat la țintă, ajungând, în joc, foarte aproape de mine. A aruncat mingea tare, cât a putut el, însă m-am ferit, fiindcă-i pândisem gestul și am avut reflex. Mingea s-a prins în gardul de sârmă al lui Cioacă, iar până a fost „descâlcită” de acolo, am aranjat, pe îndelete, pietrele una peste alta, strigând, cum se obișnuia: „Castel!”. Și la auzul acestui cuvânt, micul turnuleț al nostru îmi părea parte dintr-un castel medieval, cu mine arcașul iscusit de la crenel.

Când jucam în drum, la Mamut în poartă, pe seară, bărbații care se adunau pe la case, de la un rom băut la MAT, ne cereau mingea, să dea cu ea în „pietre” și procedau ca în armată: luau linia de ochire, printr-o cătare imaginară, își țineau respirația o secundă și aruncau. Noi râdeam, fiindcă unii dintre ei se bălăngăneau. Efortul mai mult îi amețea. Cel mai bun țintaș era nea Tică Mamut, indiferent de starea în care se regăsea. Arunca și de la mai mare distanță, față de marcaj, o dungă în pământ, făcută cu nuiaua.

Într-o primăvară, veniseră teniși chinezești la magazin, erau albi, cu talpa verde. M-am jucat, în prima zi când i-am purtat, până s-a înserat de-a binelea. Transpirasem, respiram relaxat, am intrat în curte, dezamăgit că ziua se încheia. Guguștiucii nu încetau să cânte. În tindă, am mâncat dragavei cu mămăligă, ouă prăjite în tigaie, însă dispoziția sufletească pe care o aveam m-a înălțat la stelele de pe cerul anului acesta, 2021.

30 ianuarie, 2021: Supărări superflui

Ieri, mama a pregătit musaca. Era convinsă că-mi face o surpriză culinară, dar eu nu mă dau în vânt după musaca. Mirosea în toată casa numai a usturoi… Cu toate acestea, în mâncare, nu am dat peste niciun cățel vegetal. Nu i-am spus nimic, dar nu-mi depășeam nemulțumirea, pentru că, din carnea aceea tocată, ar fi putut găti niște chiftele. Mai mult, mi-a adus, pe farfurie, un cartof fiert, tăiat pe jumătate, îndemnându-mă să-l ung cu unt: „Adi așa-i mănâncă și-i declară delicatesă”.


Deschisesem revista „Caiete critice”, interesat de un articol despre Sadoveanu. Mama se alerta pe sus, în cameră. Strigă la mine: „S-a spart o țeavă la țară. În beci, apa este până la genunchi”. Pe la acea oră, mă prinsese ușor somnul. Deja am luat cartela de la mașină. „Dacă este frig, dormi la unchiu-tău, în vale” – îmi hotărăște mama soarta. „Nu dorm acolo” – o contrazic.

Am mai cărat câteva lucruri la mașină, le-am ticsit în portbagaj. L-am sunat și pe Adi, să vină să ne ajute. Am urcat în mașină. După un kilometru, mama nu-și regăsește geanta în care azvârlise cheile casei. Trag pe dreapta. Își descoperă geanta pe banchetă, sub niște haine. Pe drum, la semafor, mi-a strecurat niște bani în buzunar, nici nu am avut timp să-i refuz.

Adi ne aștepta, cu două plase în mână: „Într-una, aveți niște mâncare – i se adresează mamei – , iar, în alta, oase pentru câine”.

În oraș, e oră de vârf, dar eu ador situația, datorită abilității mele în șofat; trec de pe o bandă pe alta, mereu, în coloană, apărând culoar.

„A murit Fănică – îi spun lui Adi – și eu acum vreo două săptămâni, am aflat. De câte ori era vreun meci al Craiovei, știam că și el îl urmărește cu sufletul la gură”.

„Și el nu mai urmărea de mult!”.

„Adi i-a dus la meci și pe Fănică și pe Tretu” – intervine mama. „Adi a făcut pe galantul. Le-a plătit el biletele”.

„Bine ai făcut, am punctat eu, dar le-ai luat locuri tocmai în vârful tribunei”.

„Le-am luat la peluză”.

„Pomană ți-ai făcut. Pe lumea de apoi, ai două meciuri asigurate”.

În timp ce menționam efectul binelui făcut, ne-a ieșit, în cale, o turmă de capre.

Mai încolo, pe dreapta, s-a ivit o moară:

-Uite, mă apelează mama, aici, în curtea morii ne-a scăpat nouă calul. A scăpat de la căruță și s-a dus, pe drum, în galop. Altădată, îl priponisem în câmp. Când a izbit o dată, a scos priponul și a luat-o la fugă. A revenit, după un timp, cu o herghelie după el”.


La intrarea în sat, în dreptul unui magazin, erau două mașini staționate în mijlocul șoselei. M-am strecurat cu atenție printre ele. Pe terasă, oamenii stăteau de vorbă, dinainte cu pahare.


La destinație…

Am parcat mașina la poartă. Am descărcat lucrurile, în timp ce mama descuia ușa. Apa nu a intrat în dormitoare, ceea ce ne-a înseninat, ne-a luat supărarea cu mâna. Doar baia era inundată. Adi a știut ce are de făcut: a pus mâna pe mătură și a început să dea apa afară din casă, pe ușa din spate. Eu am luat o cârpă, să strâng de pe gresie. În scurt timp, mi-au înghețat mânile.

Mama a revenit din beci:

„Până aici, îmi vine apa!” – ne arată urma pe gheată (deasupra gleznei).

Era liniște. Câinele se înveselise. Cerul era de o dublă culoare, albastru și roșu. Lămpile solare luminau la etaj.


Seara, târziu, după ce am ajuns acasă, m-am decis să nu mă mai necăjesc din fapte mărunte, pentru că nu valorează nici cât o ceapă degerată față de altele care pot veni. Am văzut cu alți ochi efortul mamei de a-mi pune ceva pe masă. Am decojit cartofii, rămași, de la prânz, în farfurie, i-am tăiat felii și i-am mâncat, pe îndelete, cu bucăți de șuncă afumată (achiziționată de mama, din piață) și murături. Ca desert, am avut o amandină și jumătate de prăjitură cu frișcă, iar de băut, apă minerală.

29 ianuarie, 2021: Boris Pasternak

La începutul anilor nouăzeci, o vizitam des pe Mariana Bărbuceanu, fostă colegă de liceu… Ca studentă, obținuse o bursă de studii în Franța. Revenise cu o mulțime de cărți. La ea, am văzut o carte, apărută în limba franceză, în condiții grafice deosebite, semnată de Emil Cioran. Mariana locuia la casă, într-o zonă în care se ridicaseră numai blocuri. Odată, am fost cu finul Fan, care i-a reparat ceva, un televizor, cred. Astăzi, îmi dau seama ce ochi mari trebuie să fi făcut finul, care asista la discuția mea pasionată cu Mariana, despre literatură. Atunci, am vorbit despre Boris Pasternak; pe mine mă inspira orice tip de lirică. Astăzi, citesc rar poezie, pentru că, dacă o fac, îmi spun că eu pot scrie mai bine, pornind de la ideile deprinse de la text. Acesta este motivul pentru care prof. Pârvulescu a afirmat despre mine că sunt „cel mai bun poet livresc” și m-a „prins”, pentru că nu creez, decât dacă anterior sau concomitent citesc. De câțiva ani, m-am axat pe alte genuri, precum istoria și critica literară, gen despre care Eugen Simion a declarat că nu este altceva decât „proză de idei” (și pe bună dreptate).


Pe masă, am zărit un volum, pe care l-am răsfoit. Versurile mi-au dat impresia că pot inventa pe seama lor. Mi-am dorit să-l am. Mariana s-a oferit să mi-l împrumute, dar, de câte ori accept această variantă, dintr-un motiv sau altul, nu-mi iese planul. Și i-am propus să-l cumpăr, însă nu a fost de acord. Am depășit impasul, datorită unei idei care mi-a venit pe loc, anume să facem schimb de cărți: eu să-i dau nu știu ce titlu, iar ea, Poeme de Pasternak. Am bătut palma.

Aveam obiceiul de a scrie pe foile de la final ale cărților din mână. Mi-au rămas notate câteva pasteluri.

Prin 1998, am făcut rost de romanul Doctor Jivago, opera de căpătâi a scriitorului, pentru care a și primit premiul Nobel. În lectură, nu am reușit să-l despart pe autor de protagonist, fapt care mi-a întărit ideea, pe care o formulez des, că, înainte de a fi un mare scriitor, trebuie să fii om adevărat, izbit ca nava de valurile vieții.

Filmul, în care au jucat magistral Omar Sharif și Geraldine Chaplin, este egalul romanului, ca valoare artistică.

Mi se pare incredibil, indiferent de context, cum Boris Pasternak a putut refuza premiul! În istorie, episodul rămâne ambiguu și dezolant. Singura explicație la care am ajuns ar fi că autorul nu a avut încredere în manuscris, intenționând, precum Franz Kafka, să-l distrugă.

29 ianuarie, 2021: Surorile bunicii

Mama Ioana, bunica paternă, a avut două surori, pe tușa Gheorghița și pe tușca Rina.

Tușa Gheorghița venea des pe la noi, totdeauna îmbrăcată în negru, cu basma pe cap. Îi muriseră ambii copii, o fată, Maria, la douăzeci și doi de ani, și un băiețel (nouă ani). Cu toate acestea, o vedeai numai zâmbind și vorbindu-ne dulce, de dragul nostru (și, probabil, de oful copiilor ei); voia să trăiască mult timp, ca să-i „comânde” (să le dea de pomană). Gândul i s-a împlinit. S-a tras dintr-o familie bogată, având și o salbă de galbeni, salbă pe care a ascuns-o de teama comuniștilor și nu a mai găsit-o. Sub ochiul noilor autorități, se afla oricum, pentru că unchiul Ioniță, soțul ei, a fost legionar. Bunicul îmi spunea că îl văzuse defilând în cămașă verde. Trecutul politic a fost unul dintre motivele pentru care nu și-au putut salva fata; altul – că erau considerați „chiaburi”. La spital, pe aceste două motive, au refuzat s-o interneze: Maria , cochetă și frumoasă, a murit cu zile. Fotografia ei figura pe chenarul de lemn din camera bunicilor. Tușa Gheorghița apela frecvent la tata, pentru a-i reînnoi poza la oraș, într-un laborator de specialitate.

Într-una din clasele primare, am fost la scăldat, mai mult din curiozitate, pentru a vedea și proba masca de scafandru a unui coleg, Marin. Mi se părea imposibil să posede o asemenea piesă. Am fost la el acasă. A scos un stop de camion, o triplă roșie: „Aceasta-i masca!”. Pentru a-mi demonstra că ne ajută să respirăm sub apă, ne-am dus în Banița, o coastă imensă, pe unde a trecut însuși împăratul Traian cu armata. Acolo, într-un gâldan cu apă nămoloasă, ne-am scufundat. Apa a năvălit instantaneu sub mască, dar nu l-am mai contrazis, cine știe ce idee de a-și fi susținut inepția i-ar mai fi venit. Ceasurile zburaseră. Numai carcase goale de orologii „vedeam” dinaintea mea. Ce-i spun mamei? De ce nu am ajuns la timp acasă?

Am vizitat-o pe tușa Gheorghița…

A tăiat un pui, l-a fript și mi-a făcut și gogoși. Ziua era călduroasă. Mi-a pus masa într-un fel de ogeac. Bucuria ei de a mă fi revăzut a șters definitiv grija din sufletul meu. Acasă, am ajuns pe la ora cinci după-amiază. Furia mamei s-a stins, imediat ce a auzit că am fost la tușa, de unde am luat și un cățel, pe Lăbuș, care, deși mic, era greu de stăpânit. Îl legasem cu sfoară și trăgeam de el, pe drum, fiindcă nu se lăsa dus în ruptul capului. Îl mai luam și în brațe, dar oboseam; cum îl puneam jos, tot în spate se uita și dădea s-o ia într-acolo.


În urmă, s-a elucidat și misterul salbei. Mătușa Marioara spunea că a văzut (fiind copilă la acea dată) când tușa Gheorghița a ascuns salba, la rădăcina unui prun, că ne arată nouă locul, dacă intenționăm s-o luăm, fiindcă ea, Marioara, nu este interesată, că aurul poartă energii nefaste etc.

– S-o creadă ea că mai e salba acolo! ne-a lămurit mama Ioana, adăugând: Din 1985, soră-mea i-a oferit salba Mirelei (o nepoată din partea tușcăi Rina), care a „cheltuit”-o la Timișoara.

26 ianuarie, 2021: Două săbii în aceeași teacă

Aveam o pereche de săbii în aceeași teacă. Erau din ghips, pe un schelet de fier. Extrem de colorate, cu flori aurii pe teacă, precum acelea de la paradă, atrăgeau atenția. Am ieșit cu ele în drum, strigându-le pe Liliana și Gabi, două surori, care, deși gemene, nu semănau deloc. Nu mai rețin ce le-am tot spus, dar am făcut scheme, de câteva ori, cu sabia prin aer. Din zbaterea de atunci, mi-a rămas în memorie imaginea lor două, suite pe gard, să mă vadă din curte.


Fiind prea mic de ani, încă nu auzisem expresia: „Nu încap două săbii în aceeași teacă”, însă am acționat cumva după dicton, fiind păcălit.

Stăteam de vorbă, pe coasta din grădina noastră, cu Vasile al lui Sfârleci, mai mare decât mine cu vreo patru ani, care mă convinge să facem schimb de săbii, să-i dau eu una de-a mea, pentru alta de-a lui, de plastic. Am căzut în plasă, ca peștele înfometat… Mama s-a supărat, când m-am prezentat în curte cu sabia de plastic (care, la primul contact cu prunul, s-a îndoit). M-a interogat, nu am avut încotro și i-am mărturisit schimbul nefast. A mers cu mine și a recuperat, cu vitejia-i caracteristică, săbiuța mea.


Peste un timp, acest Vasile a venit în poiană cu un pachet de gumă de mestecat, din care a oferit tuturor, numai mie nu. Era gumă sârbească, mult căutată în acel timp și greu de găsit, decât dacă mergeai la Severin sau la Timișoara, la târgurile frecventate de sârbi.

M-am dus plângând peste mama. Ceilalți tovarăși de joacă se făleau, mestecându-mi în față guma primită. Îndărătnicia acelui individ, pe care nu l-am mai revăzut niciodată (ca idee!), și astăzi revine asupra mea, acum, în timp ce scriu, ca un șarpe plin de viclenie, cu ochii mici, arătând ce putea fi în sufletul unui copil rău. De câte ori aud despre acest Vasile, undeva, în gând, se prefigurează silueta unui tip negricios, mic, la pândă, pregătit să lovească pe la spate. Nu știu ce fel de om este, dar impresia mea despre el o astfel de hologramă proiectează.

În casă, mama a stabilit tactica:

-Adu niște plastilină (aveam, de la grădiniță, plastilină albastră), o modelezi sub formă de țigarete și o învelești în folie (hârtie argintie, de la un ambalaj culinar). Ieși în drum și le spui că ai și tu gumă de mestecat, dar nu te apropii de ei.

În următoarele momente, mă răsfățam, în aparență, în poiană. Toți mă întrebau ce fel de gumă este aceea albastră, revenisem în centrul atenției, mai mult decât mă așteptam. Mă și prefăceam a mesteca de zor și cu poftă.

Câștigasem o bătălie pe frontul vicleniei, mă revăd cu încântare în toiul revanșei.

P.S.

Atât de mult îmi plăcea guma de mestecat, încât, și mai mic fiind, am adormit cu ea în gură. Când m-am trezit, am țipat de spaimă, ca nu cumva să fi înghițit din gumă. I-am speriat pe ai mei. Era și tata acasă: a venit la mine și mi-a explicat să stau liniștit.

25 ianuarie, 2021: Blugii Levi’s

Tata îmi cumpărase o pereche de blugi  Levi’s. Am și o poză alb-negru în ei, la grădiniță, pentru că nu exista dată să vină vreun fotograf în sat și eu să nu mă expun aparatului, care mi se părea o minune tehnică. Așteptam cu sufletul la gură tabloul și mă studiam din cap până-n picioare, să văd dacă am ieșit bine și niciodată nu eram mulțumit, motiv pentru care abia așteptam alt fotograf să intre prin clase și să întrebe cine vrea „o amintire”. Eram primul care ieșeam din bancă și pretindeam.

Blugii nu mi se păreau grozavi, probabil unde nu mai văzusem la alții de vârsta mea.

La o nuntă la Gvardenița, într-o pauză, deși pentru mine nu exista repaus, fiind energic și dornic de joacă mereu, eram martor și eu la discuții, undeva, într-o cameră de țară, cu pături de lână întinse pe dormeză. Mama l-a întrebat pe ginere, un fin al nostru mai depărtat, adică moștenit de la bunici / străbunici, despre blugii mei: „Sunt buni de ceva?”. La nuntă, mai purta un tânăr, care avea peste douăzeci de ani, vârstă imensă pentru mine atunci (care nu aveam mai mult de șase). Ginerele, angajat undeva la Timișoara, oraș celebru pentru legătura cu Occidentul (anii șaptezeci), s-a uitat la marcă, un petic de un roșu deosebit:  Levi’s. „Sunt de firmă. Ai lui cutare (nu-mi mai aduc aminte numele) nu sunt”. Până la răspuns, mă temusem, aș fi vrut să mă fac nevăzut, dar, când l-am auzit ce a spus, am devenit mândru de pantalonii mei, pe seama cărora mă contrazisesem cu amicii din mahala. Costel al Dorinii, un băiat volubil și la curent, în general, cu progresul, vocifera, extrem de convins: „Blugii originali sunt de cauciuc. Blugii, purtați de cowboy în filme, stau în picioare, cum îi pui; te dezbraci și nu se pliază, rămân drepți în mijlocul încăperii. Te trezești dimineața și sari în ei”. Îl crezusem pe Costel, precum și în alte dăți. A curs multă apă pe Desnățui, până m-am prins că este mincinos, găsind, astfel, și o justificare pentru nasul său proeminent.


Într-o vară, tata m-a luat cu el la oraș…

Blugii erau prevăzuți cu fermoar și nasture auriu, de metal. Am mers destul de mult pe străzi. Îmi amorțiseră șoldurile și m-am plâns. Tata și-a dat seama că blugii evazați mă strâng și mi-a descheiat nasturele, dar mie îmi era rușine și nu am acceptat modalitatea aceasta de soluționare a necazului meu vestimentar. Atunci, mi-a slăbit cureaua, dar fără niciun rezultat. Senzația de amorțeală s-a accentuat. În dreptul unui robinet urban, ca un stâlp retezat, dintre acelea englezești, m-am așezat pe ciuci. Tata a încercat să mă convingă să renunț la pudoare și să-mi desfac nasturele, fiindcă nu mă vede nimeni. Fiind și ușor speriat, am cedat. Numai eu știu ce era în sufletul meu, aproape că mă simțeam vinovat că merg așa pe stradă. Prin gestul care-mi asigura o lejeritate egală aceleia percepute după ce mă schimbam de haine, renunțam la acea zi de legătură cu orașul, o încheiam atunci, așa credeam, și nu mai aveam de ce să mă bucur, mă simțeam ca în odaie.

Una dintre emisiunile mele preferate este cea intitulată Pe urmele antichităților și, într-unul dintre episoade, cei doi „cărăuși” au cumpărat numai rupturi marcate Levi’s, plătind sume incredibil de mari. Eu mi-am cheltuit copilăria pe cu totul altfel de pretenții, pe ceea ce nu aveam și nu pe bucuria de a purta mândru, ca un steag, blugii  Levi’s.

24 ianuarie, 2021

Pentru prima dată, în acest an, când am stat la soare și chiar m-am încălzit, simțind nevoia de umbră. Pe jos, mișunau gongi: cum își vor fi ținut respirația sub zăpadă? Somnul a fost salvarea lor?

Somnul m-a cuprins și pe mine. Am dormit destul de mult și ieri și astăzi.

Am citit Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, pentru a nu știu câta oară. M-au interesat Scrisorile despre Grigore Alexandrescu și despre Tudor Vladimirescu (o adevărată lecție de istorie).

Am terminat cronica la un volum și am și expediat-o revistei care mi-a pretins-o. Fl. F. (cu privire la mesajul cronicii mele):

Mi-am adus aminte și eu. Aveam la țară o bucătărie de vară, căreia îi spuneam „cunie”. Acolo, mâncam și petreceam toată ziua. Cunia avea două camere. Adusesem și un pat.

M-a sunat și Liviu J. Precum bănuiam, era la plimbare cu bicicleta. Îmi spune:

Am fost la două cimitire, la Ungureni și la Sineasca. Am trecut pe la mormintele mai multor cunoștințe, inclusiv la Costică Ștefănescu (căpitanul Craiovei Maxima). Undeva, în pământ, este săpat un fel de lăcaș, prevăzut cu un capac de sticlă. Acolo, am aprins candela și am lăsat-o să ardă în liniște. Am dat cu mătura și am făcut fotografii la mormântul lui Aman.

23 ianuarie, 2021: Despre Tudor Vladimirescu

De câte ori intram la Ioan Anastasia în birou, îmi arăta cu mândrie Proclamația de la Padeș, pe care o ținea la loc de cinste, pe un panou. Rămăsese să-mi prezinte și originalul, dar, din păcate, nu a mai apucat. Lui Tudor Vladimirescu i se impută lipsa de curaj de a fi condus țara, din momentul în care o putea face. Dacă ar fi emis legi, lucrurile ar fi început să se miște, într-o direcție pozitivă; cine ar fi venit după el, nu ar mai fi avut cum să anuleze legile bune, de teama altei răbufniri populare, un argument, în acest sens, fiind îndeplinirea unuia dintre obiectivele „zaverei”, anume numirea la cârma țării, a domnitorilor pământeni – astfel, s-a pus capăt domniilor fanariote.

Am văzut locul taberei de la Țânțăreni, din mersul mașinii – eram cu Ioan Anastasia (fost inspector la Arhivele Naționale). De aici, a plecat Tudor Vladimirescu, înspre București, organizându-și armata după modelul lui Napoleon: cu toboșari care dictau ritmul marșului, cu tunuri puternice, instalate în mijlocul „adunării populare” etc.

În capitală, unde a fost primit cu mare entuziasm, Domnul Tudor (cum deja era numit de către oameni) a luat o primă măsură bună, arestarea la domiciliu a boierilor care aveau legături cu Înalta Poartă.

În ziua de 21 Mai, a Sfinților Constantin și Elena, când se organizau târguri, Tudor Vladimirescu acordase liber pandurilor. Iordache Olimpiotul a intrat cu o trupă de eteriști în tabără. Aghiotantul lui Tudor i-a văzut prin ochean, din foișor, dar nu a îndrăznit să-l trezească (Tudor dormea în foișor). Iordache s-a folosit de viclenie, deningrându-l pe Tudor, față de căpitanii pandurilor, că este trădător, că a expediat scrisori către Înalta Poartă, că îi va ucide și pe ei toți, precum pe ceilalți. De la Anastasia știu: Tudor avea o gardă secretă, constituită din sârbi și albanezi. Trecea prin tabără și le făcea semn din ochi, asupra aceluia pe care trebuiau să-l execute. Era destul de dur. Dăduse ordin să nu se producă jafuri, dar, fiindcă aveau loc, oamenii veneau să i se plângă. Și Tudor nu îndura nesupunerea. Astfel, i-a executat, prin spânzurare, pe unii dintre cei mai iubiți căpitani, ai căror subalterni au rămas consternați, zărindu-i, dimineața, atârnați în crengi.

Curierul care trebuia să transmită scrisorile diplomatice era „vestitul” Iancu Jianu. Nu se știe cum au ajuns aceste misive în mâinile eteriștilor. Între timp, căpitanii juraseră credință lui Iordache Olimpiotul, omul de încredere al lui Alexandru Ipsilanti, căruia Tudor Vladimirescu îi ceruse să părăsească țara, pentru a nu o transforma în teatru de război (dintre turci și greci).

Coborând din foișor, Domnul Tudor s-a trezit înconjurat de propriii-i căpitani, care-l priveau cu ură. Din mijlocul lor, s-a auzit glasul acuzator al lui Iordache Olimpiotul. Dându-și seama că a fost vândut, Tudor a predat aghiotantului său inelul, prin care punea pecetea pe documente, și sabia. Avea această obsesie, că va fi ucis de către greci. Le-a ținut un discurs celor de față, al cărui sens era acesta: dacă el va pieri, nici ei nu vor avea o soartă mai bună și trupurile le vor fi devorate de către vulturi și corbi.

(Va urma)

22 ianuarie, 2021: Câteva cuvinte despre Iancu Jianu

Pe Tvr 1, se difuzează iterativ reclama filmului Iancu Jianu, zapciul.

În copilărie, am citit și eu o carte în versuri dedicată haiducului Iancu Jianu. Pe copertă, figura imaginea unui cal năzdrăvan care-și trezea stăpânul din somn, prin îmboldiri facile de copită. De asemenea, am văzut filmul de atâtea ori…

Prima imagine realistă a acestui haiduc am întâlnit-o în cartea Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, scriitor important: aflat acasă, într-o vacanță de vară, tânărul Ghica lua masa în liniște, în compania părinților, în grădină. Din drum, s-a auzit vocea lui Iancu Jianu, care promitea tatălui Ghica, mare boier, că îi va face o vizită mai târziu. Toți ai casei, dimpreună cu angajații, s-au îngrozit.

Ioan Anastasia, amicul meu poet, care era o arhivă vie, într-o discuție pe seama unor simboluri, îmi relata:

-Iancu Jianu a fost unul dintre cei mai răi tâlhari. Era zapciu (șef de poteră, n.m., D.I.). S-au dus să-l anunțe că dispăruse geanta de galbeni a preotului din sat și Iancu Jianu dormea pe geantă. L-a trădat și pe Tudor Vladimirescu. Și nu este adevărat că a murit împușcat de tânăr, folosindu-se glonț fermecat etc. A murit de moarte bună, acasă, la o vârstă înaintată, peste șaptezeci de ani.

-Și de ce folclorul l-a reținut în ipostază luminoasă?

-La târguri, îi plătea pe lăutari să-i compună cântece favorabile și aceștia zdrângăneau din cobză despre el fapte fabuloase.

Ioan Anastasia vorbea pe documente, nu din păreri.

Prin anul 2000, am vrut să-mi lămuresc împrejurarea în care Tudor Vladimirescu a fost ridicat de către eteriști din mijlocul taberei lui militare și dus la Târgoviște, unde a fost ucis mișelește (despre moartea Domnului Tudor, amicul meu mi-a expus fapte de care te înspăimânți, mie însumi fiindu-mi atât de greu să le transcriu, cu ocazia unui articol despre Ioan Anastasia, de fapt, cu orice ocazie).

Am cumpărat cel mai bun studiu consacrat Revoluției de la 1821, semnat de C. D. Aricescu (acest mare istoric a avut ocazia de a prinde în viață și de a sta de vorbă cu foști panduri). Tudor Vladimirescu a înmânat scrisorile diplomatice, înspre Înalta Poartă, lui Iancu Jianu, om de încredere. Scrisorile au ajuns în mâna lui Alexandru Ipsilanti, care le-a folosit împotriva Domnului Tudor, ca așa-zise dovezi de trădare a idealurilor propriei Revoluții. Căpitanii pandurilor au crezut viclenia și au asistat nepăsători la arestarea conducătorului. Episodul este dramatic și-l voi ilustra cândva.

M-aș trăda eu pe mine, copilul încântat de vitejia lui Iancu Jianu, om înalt, vânjos, de culoare brună a pielii, dacă aș încerca să-l discreditez, pentru că nici nu mă interesează prea mult personajul. Am câțiva prieteni, foști colegi de liceu și de facultate, pe Nicu și Mariana Munteanu, originari din comuna Iancu Jianu, cărora, de câte ori îi revăd (deși nu s-a mai întâmplat de ani buni, peste douăzeci), îmi stă pe buze să le spun să intervină pentru schimbarea numelui localității, dar prefer subiecte contextuale, despre sănătate etc., întrucât nu se știe când ne mai întâlnim din întâmplare.