În dragoste, am vrea cu mâneca să ne ștergem gura,

ca țăranii după masă,

pentru a da lumii impresia că ne-am săturat,

dar noi clipa nopții să o așteptăm,

furișându-ne

unul în brațele altuia…

Cu inima legată de versuri dulci,

voi cânta,

răzimat de ușorul de la ușa ta.

Pasărea din cuib are și ea lumea ei

pe care nu ar da-o pentru alta mai bună…

Cum ar fi să o inviți la restaurant,

să-i pui în față meniul și să aștepți să-ți indice cu pliscul

un whisky? Sau, îmbrăcată în rochie de bal,

să fie chemată la dans de un cuplu?

Ai vedea-o că zboară pe loc,

ca helicopterul, la toaletă ar zbura –

să fie în ușa de la intrare

o ferestruică, anume trasată pentru ea!

În via de la câmp,

aștept răcoarea să mă învioreze.

Am ore de când sunt în dizgrația părinților,

pentru că m-am moleșit.

Car soarele în spate,

așa mi se pare,

și-s uluit că, totuși, rămân în picioare.

Oare sunt eu?

-Tu ești, îmi strigă, alături de părinți,

oamenii ceilalți, veniți la muncă,

tu ești! Nu te mai întreba!

Îți spunem noi – te recunoaștem după trândăvie.

O clipă ai părut altul

și am încercat să-ți facem o poză,

că poate hărnicia nu te ține mult –

când ai luat-o la fugă la vale –

noi am crezut că alergi, să iei târna în spinare

și s-o golești mai repede în coșul căruței, însă tu

ai apucat ulciorul de apă și încă primul să bei,

fiindu-ți silă de noi…

Încerc un răspuns, că nu ar fi acesta adevărul:

Mai bine, conchid, să ne dăm duhul muncind!

Am vorbit cu un sculptor

și ne va ridica o statuie în capul viei.

Ia să vedem care-i pozează mai bine!

Spre surprinderea mea,

toți s-au rușinat și au băgat capul sub buștean.

Ca un țăcănit de mașină veche de scris

își făcea lucrul prin vie

foarfeca de tăiat.

Pe buze am avut a spune:

„Foarfecii statuie i se va ridica!”,

dar un bun-simț al firii mi-a tăiat avântul ca foarfeca

și m-am retras mai mult în mine însumi, fără ca pasărea în cer

să pară crepuscul febril al supărării în masă.

Am așteptat, aplecat pe buștean,

ca lucrătorii din vie să vină la mine,

cu năframa în vârf de băț, să-mi ceară pace.

O, ce lână se îndreaptă spre mine,

dintr-o suflare neglijentă a ciobanului!

Ca un puf de bumbac pare el în depărtare –

dintr-o bătaie, vântul îl deviază din loc,

dar însuși se mută de la un uger la altul, după ureche

sau după cum, în staul, prinde coarnele oii.

Ce amenințare de la orizont

i-a inspirat jelania din baladă?

„Atent la lume,

ce să mai recuperez din sufletul meu,

care nu s-a mai scris?” (s-a întrebat).

A oftat în bâtă.

Din caier, norul acesta de lână a fost deplasat!

-Bravo, Buzatu, ai gândire de critic!

Dana, colega lui: Critic la pompieri!

Cristina, altă colegă: Este atent la trăirile apei când izbucnește din furtun.

-Hai să facem o carte de replici – adaug – ,

o scriem toți și o semnez eu…

Veniți la lansarea cărții, spunând, în public, pe rând,

replicile din carte și să-mi strigați:

Replica asta îmi aparține, este a mea!

În dragoste, când între tine și iubită,

vuiește un ocean de timiditate,

spui versuri de Eminescu.

În brațe,

dacă iubita îți ajunge, afectată de voluptate,

fiind stângaci în a-ți exprima

strigătul de iubire primară,

o chemi „în codrul cu verdeață,

unde izvoare plâng vale,

stânca stă să se prăvale

în prăpastia măreață”…

Noi stăm ca stânca,

înainte de prăbușire,

în apa plictiselii, al cărei adânc este firav tulburat

de un somn greu.

Maxima:

Nu trebuie să depui efort în cauze pierdute!

Observația:

Ninsoarea apropie urbea de astăzi de cea vetustă, menținută, în tablouri, de pictorii autohtoni.

Vreau să cunosc momentul care te-a rupt de noi,

să intru în mecanismul respectiv

și să văd accidentul, prin ochii tăi…

În copilărie,

când priveam filme de acțiune și-mi părea rău de eroii

care mureau, îmi trecea, afară, între prieteni,

care spuneau (despre eroul pe care-l deplângeam):

„Doar nu e frate cu tata!”, iar mie, astăzi, mi-a murit chiar tata…

Așteptam vremea când oamenii din pelicula de film să reînvie,

în alt rol.

Cine-mi mai poate înfrânge durerea,

decât imboldul de a da

(de pomană, în numele tău, să te bucuri acolo, unde ai fi,

pe lumea cealaltă) unui copil, pe stradă,

la întâmplare, cincizeci de lei? Poate biserica,

unde mai aprind lumânări, făcând semnul crucii deasupra lor,

„Primește, Doamne, sufletului adormitului tău, Dumitru!”.

Am alergat să-mi înfig

talpa sufletului în parfum,

însă ochii s-au aninat de o pasăre, legănată de curenți

și am mai zăbovit câteva momente pe gânduri.

În zborul contemplat, m-am adunat

și mi-am dat o palmă peste față,

pentru a mă trezi la viață, dintr-un mare oftat.

Probabil, am plutit câteva minute

cu sufletul în parfum; în zare, numai o libelulă s-a ridicat în zbor,

pe când eu, adâncit în deznădejde,

un singur gând am înălțat, despre Evul Mediu și Leonardo da Vinci:

oare cum i-a trecut prin cap proiectul helicopterului,

din întrezărirea unei gâze muritoare?

Cum a muncit creierul lui?

Neuronii luau în spate elicea de lemn și o fixau pe axul

care trăgea în sus cabina… Atunci, în concepție,

elementele de compoziție erau celule strălucitoare, vii,

care i-au stors omului

energia de a mai trăi o zi în plus,

pe această planetă amețitoare.

Eu m-am simțit un gând,

furat din realitate,

de creierul lui da Vinci

și dus în Evul Mediu.

Așa, am mai scăpat de alte dureri, pentru o clipă,

deși Bacovia scria:

„O nouă primăvară

pe vechile dureri”.

Primăvara îmi arată cu degetul pe geam

ce a adus ea în grădină.

M-am ridicat, dintre poverile sufletești,

și am pornit la pas; covorul de parfum,

întins de tămâioare,

aștepta să fie călcat în picioare

de sufletul meu lovit.

Atent la mușuroiul de furnici, să nu mă împiedic,

mi-am înfipt ochii într-un stâlp,

drept reazem pentru prăbușirea viitoare,

și am plâns.

Am îmbogățit peisajul,

cu un lac de lacrimi,

stoarse din suferința imensă,

a irosirii unor ani.