Există, recunosc, o presiune difuză în aerul contemporan, o neliniște subțire care ne dă târcoale, lăsându-ne cu impresia stranie că lumea noastră s-ar fi învecinat de-a binelea cu lumea de fier a roboților performanți. Rătăcim prin labirintul propriilor noastre invenții și ne temem că, printr-o stranie piruetă a calculatoarelor sau printr-o implacabilă forță brută, acești nou-veniți ne vor subjuga pe noi, oamenii, simpli demiurgi și umili creatori ai lor. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu fim asaltați de o retorică apocaliptică; au apărut, de altfel, podcasturi numeroase, platforme de o elocvență uneori aproximativă, care popularizează cu o voluptate suspectă această idee a scoaterii omului din ecranul istoriei.
Privind cu luciditate la această psihoză a tehnologiei absolute, mi se pare că ne aflăm într-o situație straniu de asemănătoare cu aceea a perioadei Revoluției industriale din Anglia secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. Atunci, mașinile cu abur și războaiele mecanice de țesut păreau tot niște monștri de oțel veniți să înghită sufletul omului, să sufoce bietul meșteșug armonic al mâinilor și să reducă umanitatea la o anexă a angrenajului. Mulțimile furibunde – luddiții de altădată – spărgeau utilajele cu aceeași groază instinctivă cu care noi astăzi blamăm inteligența artificială. Dar istoria nu s-a oprit; omul a continuat să se reinventeze, transmutându-și angoasele în noi forme de conștiință, căci tirania nu stă niciodată în unelte, își are rădăcinile în intențiile și hrisoavele strâmbe ale celor care le mânuiesc, iar febra modernității se propagă dincolo de porțile oțelului cibernetic.
A doua direcție pe care se insistă cu o tenacitate aproape obsesivă – cu atât mai mult cu cât președintele Trump a cerut deblocarea și desecretizarea documentelor oficiale pe acest subiect – vizează eterna dilemă: dacă există sau nu extratereștrii. Subiectul a inundat ecranele, a convertit mase și a alimentat teorii conspiraționiste dintre cele mai abracadabrante. Eu unul cred că amploarea colosală a acestui subiect în zilele noastre provine, în esență, de la rețelele multiple de comunicare și de socializare, adevărate megafoane care amplifică orice fărâmă de mister până la dimensiunile unui mit planetar. Dacă privim însă în urmă, realizăm că situația e aproximativ ca acum 40 de ani, pe când, cel puțin în spațiul nostru cultural românesc – un spațiu vegheat cu o vigilență cenușie de reprezentanții regimului comunist –, se știau tot mai puține lucruri oficiale despre acest subiect. Atunci, literatura consacrată SF-ului sau a anticipației, în ciuda faptului că propunea cele mai îndrăznețe parabole despre alteritate și cosmos, nu prea era luată în serios, cum nici astăzi; era privită drept o inofensivă supapă de evaziune pentru spiritele frustrate.
Deocamdată enigme, o carte pe care am citit-o în anul 1986,aproape că m-a șocat. Au trecut atâția ani de atunci (în urma lecturii, devenisem încrezător că ne vom întâlni pe stradă cu ei) și nimic din cele preconizate acolo nu s-a concretizat, nu tu întâlnire, nu tu filmare indubitabilă, numai speculații. De aceea, reiau opinia finală a cărții (opinie care, de fapt, oferea un răspuns întrebărilor despre urma de șenilă de pe fundul oceanului sau despre nu știu care piesă antică, manufacturată dintr-un aliaj posibil abia în contemporaneitate), anume că trebuie să avem respect pentru geniul uman, pentru abilitățile noastre ca ființe raționale. De exemplu, Herodot, părintele istoriei, a construit un porumbel mecanic (care se comporta ca un porumbel viu).
Se spune că nu iau contact cu noi, pentru că ar fi prea avansați tehnologic și nu am înțelege. De exemplu, dacă de acum cinci sute de ani, din Evul Mediu, ar ajunge un om în prezentul nostru, crezi că ar pricepe ceva? Interlocutorului, de altfel scriitor foarte cunoscut în domeniul SF, i-am răspuns tot printr-o interogație pe care o aveam de mult în minte: „Leonardo da Vinci nu ar înțelege?”. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns: „Ar înțelege!”.
Astăzi, paradoxal, deși tehnologia ne-a adus cerul la picioare și arhivele par deschise, ne aflăm în fața aceluiași orizont opac. Extratereștrii noștri de azi, la fel ca marțienii din foiletoanele de altădată sau din romanele lui Herbert Wells, rămân mai degrabă o proiecție a propriilor noastre însingurări, o interogație disperată pe care o lansăm în neant, pentru că ne este teamă să ne privim în oglindă și să ne asumăm limitele. Ce ne rămâne, așadar, de făcut în această cetate planetară bântuită de automate de oțel și de umbre cosmice? Poate doar să regăsim acea măsură a lucrurilor pe care nicio invazie ipotetică n-o pot distruge: luciditatea culturii și noblețea îndoielii metodice. Oare nu cumva această goană frenetică după amenințări exterioare – fie ele inteligențele artificiale sau vizitatorii din galaxiile îndepărtate – ascunde, de fapt, o profundă criză de identitate a omului contemporan, incapabil să se mai împace cu propriul său ament?
Dar omul simplu nu e frământat de dilemele sterile ale inteligenței artificiale și nici de panica ipoteticelor vizite cosmice. El este lovit zi de zi de bolile incurabile – acele maladii oarbe care nu țin cont de statutul social, nu se sinchisesc de cifrele din conturile bancare, nu întreabă de culoare politică și nici de rangul decidenților lumii. Când celula o ia razna sau când inima obosește, egalitarismul biologic se impune cu o cruzime absolută: președintele, savantul și cerșetorul primesc, în cele din urmă, aceeași sentință mută. Alături de această spectro-biologie a suferinței, se așază injustițiile sociale și neajunsurile materiale – mizeriile cotidiene, umilințele economice, nesiguranța zilei de mâine și lipsa unui orizont minim de demnitate. Acestea sunt adevăratele catastrofe tăcute care macină viața discret, fără reflectoare de cinema, fără dezbateri spumoase la televizor și fără ecou în podcasturile cu pretenții futuriste.
Privim spre cer, dar ne împiedicăm de propria neputință. Tragedia profundă constă în faptul că aceste perspective – ale durerii umane imediate, ale spitalelor și ale sărăciei – par aproape insignifiante ca amploare mediatică și ca interes public față de marile teme ale momentului, care sunt la ordinea zilei. Dar această ignorare deliberată este, de fapt, marea noastră patologie morală. Cum să nu te cuprindă un sentiment de îngrijorare și de revoltă amară când vezi cu câtă dezinvoltură ne gândim să populăm planeta Marte, să construim domuri utopice în praf roșu și să fim pregătiți să primim extratereștrii, în vreme ce nu s-a găsit încă un leac definitiv pentru cancer? Este un strigăt mut al realității împotriva unei derute colective de proporții.
Avem o gravă criză de ordine a priorităților: ne comportăm ca un bolnav care își cumpără un telescop sofisticat pentru a privi stelele, deși în propria casă acoperișul stă să se prăbușească, iar trupul îi este secerat de febră. Alergăm cu o voluptate copilărească și trufașă după mirajele viitorului îndepărtat, fugind de propria noastră vulnerabilitate pe care n-am învățat, încă, s-o vindecăm.
Oare nu cumva această febră a cuceririi universului nu este decât un mascat act de lașitate colectivă – o fugă a omului de sub incidența propriei sale finitudini și a neputinței de a face din această planetă un loc cu adevărat drept și vindecat pentru toți locuitorii ei?
