Când ploua, 
era o singură potecă,
pe care nu știu cum mergeam, 
dar nu eram de tot nămolit 
când ajungeam la școală. 
Înainte de a intra pe poartă, 
căutam o băltoacă, 
de unde luam apă 
și îmi spălam ghetele sau cizmele, 
depindea de anotimp... 
Eram atât de mulțumit, 
le mai și ștergeam cu o cârpă, 
pentru a nu apărea mai încolo 
o ușoară umbră pe încălțări 
și să pară nespălate.

Totdeauna, 
indiferent de cât de mult ploua, 
găseam locuri uscate 
în care îmi puneam piciorul 
și ocoleam nămolul lipicios, 
care avea un fel de clipocit 
când îl nimereai, 
dar săream repede — cerbul 
ar fi fost invidios pe salt — 
când simțeam talpa scufundându-se 
într-un ochi de apă atât de neagră, 
încât puteai jura că pământ e.

Erau unii colegi de clasă 
încălțați în cizme de cauciuc 
și eu îmi doream — mă atrăgea luciul 
și felul mai ușor de a fi curățate. 

Mai ales iarna, 
când le împrumutam de la Mitică 
sau de la Costel, 
pentru a mă da pe pârtie 
cu ele ca pe schiuri 
— alunecau repede —, 
le agream și le ceream alor mei 
să-mi cumpere din astea... 

Tata ducea muncă 
de lămurire cu mine, 
că încălțările mele erau din piele 
și mai căutate, 
dar nu cunoștea el obiectivele: 
de a le șterge mai temeinic 
și de a aluneca pe pârtiile
cele mai abrupte.

Și azi, 
dincolo de asfaltul 
care străbate satul, 
de la un capăt la altul, 
când mai plouă, 
îmi arunc, 
de la volan, 
un ochi înspre ce băltoacă 
aș mai trece atât de vioi 
ca în alte timpuri, 
când la cârmă era vârsta aceea 
irepetabilă, 
de copil până în zece ani, 
care se bucură de orice de la viață.

Numele lui Constantin Virgil Gheorghiu a rămas adesea captivul propriului succes planetar — romanul Ora 25 — sau a fost eclipsat de traiectoria lui biografică sinuoasă, de la anii de exil francez, până la slujirea preoțească.

Demersul exegetic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul (Editura Junimea, Iași, 2026. Cuvânt însoțitor de Livia Iacob) semnat de Livia Ciupercă se distinge prin rigoare metodică, atribut care atestă autoritatea epistemologică a cercetătorului înarmat cu cele mai exigente instrumente ale criticii documentare. Studiul tematizează ipostaza înstrăinării existențiale drept matriță generatoare pentru un corpus scriitoricesc fundamental adresat acestei problematici, receptat deopotrivă în spațiul apusean — unde își găsește consacrarea — și în arealul cultural de origine al autorului invocat.

Într-un peisaj literar marcat de sciziuni, identificarea unei convergențe organice între aceste dimensiuni constituie o stare de echilibru normativ pe deplin dezirabilă. Această abordare este cu atât mai necesară cu cât aplicarea unor grile de evaluare de natură estetică s-ar dovedi ineficientă în procesul de reintegrare canonică a unor personalități de talia lui Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia ori Virgil Ierunca. Acești scriitori au repropulsat orizontul prozodic al unui Apus suprasaturat de artificii stilistice și căutări experimentale.

Focarul analizei se mută asupra dinamicii de transfigurare și evoluție ontologică a individului. Prin transcenderea propriei Golgote și asumarea destinului colectiv — demers ce refuză complicitatea cu ororile concentraționare denunțate din altă perspectivă de Danilo Kiš —, ființa umană își situează semenii în centrul propriei existențe și reușește să se libereze de sub spectrul finitudinii și să acceadă la dimensiunea eternității. 

În cea dintâi parte a capitolului inaugural — numit sugestiv cu propriile cuvinte ale prozatorului: „Cățărat pe trunchiul popoarelor străine, asemenea orhideelor” —, Livia Ciupercă întreprinde o migăloasă și necesară muncă de inventariere. Ea trece în revistă, cu o scrupulozitate de cronicar conștient de misiune, întreaga bibliografie a și despre Constantin Virgil Gheorghiu, în măsura în care această operă, scrisă pe tărâmuri străine, a putut fi tradusă până astăzi în limba română. Este aici o muncă de restituire culturală care merită toată prețuirea, căci limba română își reprimește, în acest mod, fiul rătăcitor. Când părăsește ariditatea fișelor bibliografice, autoarea surprinde, cu subtilitate psihologică, resorturile intime ale personalității lui Constantin Virgil Gheorghiu: mai întâi, evlavia filială față de figura tatălui, învăluită într-o aureolă de sfânt și devenită un adevărat far moral pentru întreaga lui existență; apoi, mistuitoarea nostalgie a vetrei strămoșești, acel dor fără de stingere care l-a însoțit ca o umbră credincioasă în anii de pribegie. Căci, pentru Constantin Virgil Gheorghiu, exilul nu a fost o simplă întâmplare biografică ori un refugiu comod, ci o adevărată piatră de încercare, un calvar asumat: „Exilul este cruntă piatră de încercare pentru oricine! Dar mai ales în vreme de război. Și totuși, Constantin Virgil Gheorghiu a avut șansa de a avea lângă el, soția, pe Ecaterina Burbea, jurist apreciat, și-al ei portret de tinerețe, pe care-l recunoaștem vădit, în personajul Eleonora Nicolau, avocatul din oficiu al condamnatului Nicolae Funogea din romanul Ultima oră”.

Livia Ciupercă recurge la tehnica asimilării discursive: titlurile capitolelor sunt decupate nemijlocit din lexicul și imagistica scriitorului supus exegezei. Această simbioză titulară este și un act hermeneutic, prin care vocea criticului se pliază pe armonica fundamentală a creatorului.

Cea de-a doua secțiune a lucrării, intitulată sugestiv „Lacrimi amare la fereastra albastră a cerului”, condensează în însăși formula lirico-metaforică vertijul ontologic și descumpănirea autorului în fața structurilor sociale ale lumii apusene. Străinătatea nu i se înfățișează ca un spațiu al împlinirii; conștiința exilatului resimte acut fractura dintre idealul interior și pragmatismul exterior. Pentru a ilustra această stare de criză existențială, exegeta se folosește de grila analitică oferită de alter ego-ul ficțional Hans Helbron, un personaj-reflector, prin intermediul căruia sunt exprimate sintetic cele trei axe de gravitație spirituală ale scriitorului, adevărații piloni de susținere ai universului lui axiologic: devoțiunea necondiționată față de Dumnezeu, cultul sacru al libertății și atașamentul, aproape mistic, față de România. Aceste trei virtuți teologale și identitare, care definesc profilul moral al lui Constantin Virgil Gheorghiu, au constituit, totodată, singura platoșă capabilă să-l fi protejat de dizolvarea într-un exil ostil și desacralizat.

Capitolul al treilea, purtând un titlu de o gravitate aproape liturgică — „Atunci când vom fi uciși vom fi încununați” —, fixează focarul analizei pe un text de o singulară densitate simbolică, rămas până neîngăduit de târziu în penumbra receptării noastre critice: romanul Tunica de piele. Livia Ciupercă urmărește alchimia proiecției naratologice, punând în lumină mecanismele prin care scriitorul își organizează universul ficțional pe coordonatele unui destin de martir. O atenție deosebită este acordată sistemului onomastic, privit ca o veritabilă rețea de signatare metafizice și nu neapărat ca un simplu repertoriu de etichete convenționale. Ilustrativă în acest sens este descifrarea numelui personajului Roland Panselin: dincolo de sonoritatea lui cavalerească, acesta poartă în sine valența etimologică și simbolică a „lunii pline” (plein ciel / plein-lune), sugerând o luminozitate reflectată, o plenitudine spirituală care strălucește în noaptea unei lumi desacralizate și asediate de tragic. Romanul a fost publicat în Franța în anul 1966 și tratează tema nedreptății sociale. În limba română, cartea a fost tradusă și publicată la Editura Sophia. 

Inscripționat sub semnul unei metafore vegetale de rezonanță etică — „Nufărul care iese din nămolul mlaștinilor” —, cel de-al patrulea capitol al studiului, își propune să circumscrie un grupaj romanesc de o complexitate aparte, abordând succesiv operele Cerșetorii de miracole, Spioana, Marele exterminator, precum și Marele Sinod Ortodox și Dumnezeu la Paris. Titlul secțiunii devine o cheie hermeneutică fundamentală: la fel cum nufărul își extrage frumusețea imaculată din întunericul mâlului, tot astfel universul ficțional al lui Constantin Virgil Gheorghiu își înalță arhitectura spirituală din însăși materia dureroasă a totalitarismului, a alienării și a tragediei istorice. Livia Ciupercă pune în lumină dimensiunea soteriologică a prozei de exil, arătând că, în cele mai opace structuri ale lumii contemporane, rămâne mereu deschisă o cale spre divinitate și spre redempțiune. 

Secțiunea următoare a cercetării, plasată sub un sigiliu de fervoare teologică — „Sfinții sunt precum vulturii: zboară la o foarte mare înălțime” —, anunță o glisare decisivă dinspre spațiul ficțional spre cel al hagiografiei și al biografiei spirituale. Grupajul analitic reunește romanele Gură de aur – Atletul lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie al Milanului, Tinerețea doctorului Luther, precum și Viața Patriarhului Athenagoras. Prin prisma analogiei vulturului — simbol al contemplației teologice și al libertății duhovnicești —, autoarea demonstrează cum modelul martiric și asceza sfinților devin, în viziunea lui Constantin Virgil Gheorghiu, singurele repere capabile să salveze ființa de la prăbușirea în orizontalitatea unei istorii desacralizate. 

​            Așezat sub autoritatea unei definiții ecleziologice — „Biserica — o copie a cerului reconstruit pe pământ” —, capitolul omonim vizează una dintre axele doctrinare și estetice de primă mărime din creația lui Constantin Virgil Gheorghiu. Pentru prozatorul-preot, biserica nu reprezintă o simplă instituție istorică ori o structură pur vizibilă. Ea este un spațiu liturgic de ieșire din timpul profan și de restaurare a ființei. Este evidențiat pe îndelete modul în care această temă prioritară iradiază în întreaga lui proză de maturitate. Biserica devine la Gheorghiu o cetate de adăpost împotriva violenței ideologice și un spațiu al transformării ontologice. Zidirea bisericească, privită ca oglindire a prototipului ceresc, este, în viziunea romancierului, ultimul bastion al libertății umane în fața ororilor concentraționare ale secolului al XX-lea.

​În prelungirea acestei viziuni, capitolele subsecvente se orientează către spațiul mitic al nemuririi spirituale, reprezentat cu precădere de ethosul moldovenesc. Autoarea investighează modul în care matricea stilistică a Moldovei devine pentru Constantin Virgil Gheorghiu un tărâm al rezistenței morale și al păstrării nealterate a chipului divin din om. În acest cadru hermeneutic, ea acordă o atenție deosebită romanului Suspectul, unde analizează parabola dramatică a personajului Limitrof pantofarul. Cazul acestui protagonist simplu, dar investit cu încărcătură simbolică, este tratat ca o paradigmă a omului strivit de angrenajul suspiciunii generalizate, dar care își păstrează, prin tăcere și demnitate, apartenența la ordinea tainică a nemuritorilor. 

Penultimul capitol, plasat sub auspiciile unui îndemn de o senină candoare — „Să deschidem porțile către cer” —, fixează o concluzie luminoasă în arhitectura exegetică dedicată lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Livia Ciupercă surprinde aici predilecția structurală a prozatorului pentru registrul legendei și al pildei alegorice, văzând în acestea forma supremă de acces la instanța divină. În această perspectivă a deschiderii neîngrădite către cerul liber, este reevaluat și romanul-capodoperă Ora 25. Generând de-a lungul timpului ample exegete — de la analizele semnate de Fănuș Băileșteanu până la cercetările monografice dedicate exclusiv operei —, cartea își revelează din nou valența parabolică: dincolo de tragismul strivitor al mecanismelor istorice, personajul gheorghian își păstrează privirea ațintită spre o salvare de ordin metafizic.

Segmentul final al cercetării, purtând în titlu o autodefinire de o dârzenie dostoievskiană a scriitorului — „Eu nu am vocație de trădător” —, înfățișează dramatismul polemic al întregii lucrări. Autoarea face trimitere la studiul Virgil Gheorghiu și Monica Lovinescu de Iuliu-Marius Morariu. Concluziile nefavorabile prozatorului avansate în acel demers intră în coliziune directă cu tezele la care Livia Ciupercă a ajuns prin propria ei metodă hermeneutică. Pentru autoare, încercarea de umbrire a integrității scriitorului prin grile ideologice restrictive contravine adevărului, reiterând datoria criticului de a proteja demnitatea morală a operei în fața suspiciunilor simplificatoare ale istoriei. 

Din parcurgerea acestei ample sinteze critice, se desprind câteva concluzii fundamentale. În primul rând, cercetarea atestă că opera gheorghiană nu poate fi redusă la o simplă literatură de circumstanță sau la un document al exilului politic. Sub faldurile narațiunii, se ascunde o problematică ontologică. Suferința omului, strivit de angrenajele necruțătoare ale istoriei moderne, este mereu sublimată prin recursul la credință, la legendă și la memoria spațiului natal. În al doilea rând, recursul la sintagmele nemijlocite ale autorului pentru numirea capitolelor dovedește o metodă hermeneutică de fidelitate. Livia Ciupercă reușește să restituie vocea autentică a scriitorului. În sfârșit, dincolo de avatarurile receptării și de polemicile stârnite de dosarele istoriei, lucrarea formulează un act de credință în perenitatea creației: Constantin Virgil Gheorghiu rămâne o conștiință neîmpăcată a veacului al XX-lea, un prozator care, prin refuzul trădării de sine și prin privirea mereu ațintită spre „porțile cerului”, a transformat exilul dintr-o traumă terestră într-un act de consacrare spirituală. 

În volumul monografic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul, Livia Ciupercă își propune un demers pe cât de ambițios, pe atât de necesar: mutarea accentului de pe senzaționalul biografic pe textura intimă a ficțiunii. Studiul propune o lectură atentă și aplicată asupra artei narative a scriitorului, demonstrând că dincolo de impactul documentar sau politic se află un prozator de primă mărime, cu o viziune epică singulară.

Mergea pe drum un om însingurat... 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger 
ce pentru o clipă își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

​După om venea și îngerul 
ca să-și ia veșmintele înapoi; 
coborâse repede pe scară 
când s-a trezit despuiat. 
Îi era și rușine să umble așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele — o uitase 
undeva într-o fânărie.

​Rușinea goliciunii au avut-o Adam și Eva 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să-I vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
iar fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura? 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost. 
La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”: 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase că, 
peste hainele lui pâlpâia, 
ca o lumânare, 
pelicula strălucitoare.

​Îngerul încă nu intrase definitiv în realitate, 
stăruia la ușă, 
șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație; 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze — 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit numai dacă omul nostru 
ar fi adormit, 
iar, tiptil, îngerul să se apropie 
și să-și recupereze hainele. 

Dar nici atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna a hoție 
și cum s-ar fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

​A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși, până atunci, 
nu credea că și ei, îngerii din cer, 
sunt încorsetați în limite 
și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare; 
se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată luminoasă 
ca stamba originală. 

Mergea pe drum un om însingurat. 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger ce, 
pentru o clipă, 
își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

După om venea și îngerul, 
ca să-și ia veșmintele înapoi. 
Coborâse repede pe scară, 
când se trezise despuiat; 
îi era și rușine să umble 
așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele, 
o uitase undeva într-o fânărie.

Rușinea goliciunii 
au avut-o Adam și Eva, 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
și fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura. 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost... La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”; 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase 
că peste haine-i pâlpâia 
ca o lumânare 
pelicula strălucitoare.

Îngerul încă nu intrase definitiv 
în realitate, stăruia la ușă. 
El șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație, 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze; 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit 
numai dacă omul nostru ar fi adormit 
și, tiptil, îngerul s-ar fi apropiat 
și și-ar fi recuperat hainele, 
dar și atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna cu un furt 
și cum se va fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși până atunci nu credea 
că și ei, îngerii din cer, sunt încorsetați 
în limite și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare. 
Se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată 
luminoasă, ca stamba originală.

Festivalul literar de anvergură internațională Tudor Arghezi a oferit publicului un moment editorial important: lansarea volumului Lirismul arghezian, de la canon la subversiune, semnat de criticul literar Dan Ionescu.

Apărută sub auspiciile Editurii Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, lucrarea reprezintă, așa cum mărturisea însuși autorul, un adevărat crez existențial și estetic despre fenomenul Arghezi, despre creația poetică și despre arta criticii literare.

Analiza pe care o propune Dan Ionescu vine să confirme o autoritate critică construită cu rigoare și consecvență de-a lungul unui parcurs academic remarcabil. Licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova (1995) și deținător al unui masterat în Limba română contemporană (1996), autorul și-a desăvârșit pregătirea în anul 2015, când Academia Română i-a acordat titlul de doctor în filologie, pentru teza „Presa literară din Oltenia” – un demers de maturitate științifică și finețe analitică.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România încă din 1998 (instituție care i-a acordat în 2007 o bursă de creație și o Diplomă de Excelență), Dan Ionescu este el însuși o personalitate proteică a spațiului cultural actual. Experiența lui poetică – jalonată de volume precum Biblioteca într-o alocuțiune (1995), Altceva de cunoscut (1998), Departe de ocean (2000), Fugă în scris (2001), Vis visus sau forța visului (2008), Sunt poet în fiecare zi (2016), Pauză romantică într-un veac precipitat (2016) sau ediția hispană Carta a Tetis (Madrid, 2020) – se împletește cu activitatea de prozator (Umbra scrisului, 2010; Imposibilul extaz, 2011) și de istoric literar (Virtualități ale compromisului, 2016; Absurdul în opera lui I.L. Caragiale, 2018; Nichita Stănescu într-un nou context, 2019). De asemenea, dinamicul lui spirit cultural se reflectă în proiectele de anvergură pe care le coordonează: fondator al platformei online „Revista de Recenzii” (din 2012) și moderator al emisiunii „Literatura la Craiova” (TVR Craiova, din 2023).

Toată această vastă acumulare calitativă îl îndreptățește pe Dan Ionescu să se apropie de un poet fascinant și greu de clasat precum Tudor Arghezi. Privit ca o figură proteică a literaturii române – asumată în sensul metamorfozei continue a zeului Proteu –, Arghezi impune o grilă de lectură capabilă să surprindă ipostazele, temele și registrele stilistice contradictorii ale operei sale.

Studiul „Lirismul arghezian, de la canon la subversiune” reușește tocmai această performanță: să demonstreze modul în care poetul Cuvintelor potrivite își construiește un univers estetic unic, oscilând permanent între norma canonică și tentația subversiunii limbajului…

Titlul Lirismul arghezian, de la canon la subversiuneaduce o provocare în domeniul criticii literare prin folosirea celor doi termeni „canon” și „subversiune”. Profesorul doctor Dan Ionescu, autorul acestui studiu, un studiu elaborat cu multă ardoare și sclipire critică, ne readuce în prim-plan opera argheziană, un izvor nesecat de valori și interpretări critice. De ce termenul „canon”…, pentru că Arghezi este considerat un scriitor fundamental pentru literatura română, care a revoluționat limbajul poetic și a adus o viziune modernă, de o complexitate fără precedent, devenind un scriitor studiat în toate manualele și antologiile literare. Arghezi realizează în poezie o punte între tradiție și modernitate și reconfigurează harta literaturii românești și implicit a criticii literare. El cultivă în versurile lui tehnica esteticii urâtului, introducând termeni și imagini considerate anterior inestetice sau chiar vulgare. Și nu se oprește doar la ideea de revoluționare a figurilor de stil, ci și o revoluționare în domeniul prozodic prin alternarea formelor clasice cu versul liber, prin reconstrucția ritmului și rimei și realizarea unei muzicalități interioare inconfundabile.

Tematica argheziană este inovatoare și exploatează profund zbuciumul existențial și trece de la căutarea disperată a unui semn din partea divinității la revolta socială și metafizică, punând omul modern față în față cu propriile sale îndoieli. Poezia argheziană  este nu doar inspirație ci și meșteșug iar durerea și truda generațiilor trecute sunt transformate în valori spirituale.

Arghezi este un maestru al ,,cuvintelor potrivite”, al inovației lexicale, este un ,,poeta artifex” care realizează un limbaj poetic extrem de expresiv, combinând arhaismele, regionalismele, limbajul religios și cel argotic într-o sinteză originală. Ei bine, toate aceste aspecte le regăsim amintite și dezvoltate într-o manieră originală de Dan Ionescu. Încă din primele rânduri autorul ne destăinuie motivul pentru care a scris acest studiu menționând că: ,,Lucrarea de față își propune să ofere o interpretare sistematică și integratoare a operei lui Tudor Arghezi iar demersul de față se înscrie într-o perspectivă hermeneutică”.

Arhitectura studiului se bazează pe un schelet robust realizat în cascadă iar subtitluri de capitole precum: Testament și definirea cenzurii estetice, Cuvinte potrivite – de la mit la modernitate urbană, Flori de mucigai – claustrarea și distorsiunea senzorială, Dialectica autenticității în Cărticică de seară ne conferă certitudinea că Dan Ionescu reinterpretează ideea de critică literară și se adresează unui cititor avizat în teoria literaturii și cunoscător al creației argheziene.

Dan Ionescu nu neagă ce s-a scris în critica literară despre Arghezi, dovadă fiind multitudinea notelor de subsol bogate în trimiteri spre critici consacrați, note explicative, o bibliografie selectivă de referință și o bogată paletă de versuri extrase din creația argheziană, fapt ce denotă o analiză completă a versurilor din punct de vedere stilistic și al ecoului  mesajului liric.

Dacă până în acest moment am discutat despre canon, vom face o scurtă trecere în revistă și a noțiunii de subversiune, care nu trebuie înțeleasă ca o subminare sau, sub o accepție livrescă, de răsturnare, ci de reinterpretare a valențelor liricii argheziene. Lecturând cu atenție ideile vom percepe faptul că Dan Ionescu abordează într-o manieră proprie studiul liricii argheziene, aducând claritate și specificitate ideilor și în acest mod am putea spune că autorul face o analiză pertinentă a limbajului și mesajului liric arghezian în două direcții: pe o linie verticală și pe o linie orizontală. Verticalitatea este susținută de subtitluri de capitole precum: de la terestru la straniu: dislocarea realului; răzbunarea argheziană: o tentativă cinică de subminare a ordinii cosmice; principiul scării; Imago Dei și multe alte titluri. Orizontalul este susținut de concepte precum: poezia ludică; problematica identității; exegeza neliniștii – poetul în fața foii albe; paradoxul senectuții sau erosul fără spovedanie. Toate aceste elemente reprezintă pilonii unei punți imaginare între teluric și astral, între sus și jos, între frumos și urât, între omul-poet și divinitate, între revoltă și sacralitate.

În speranța că am stârnit curiozitatea auditoriului spre a lectura acest studiu, aș concluziona  prin a spune că, de la Eminescu, nimeni până la Tudor Arghezi nu a cultivat cu mai multă creativitate, virtuțile poetice ale limbii române. Și aș adăuga faptul că studiul lui Dan Ionescu se încadrează în forța spiritului critic al secolului XXI, prin puterea de a înțelege esența creativității literare, cât și prin noutatea și originalitatea interpretării mesajului liricii argheziene.

Mi-aș fi dorit 
să cad în flori 
ca fluturii cu aripi mari de visuri 
și, în polen, să îmi ridic un han 
la care să tragă, spre seară, 
care de mărfuri și de parfum franțuzesc, 
pe care să-l distribui 
celor cu nasul subțire.

Poarta de petale se va deschide 
îndată ce luna va clănțăni în broască, 
precum dinții unei chei; altfel, 
închisă va sta până în zori, 
când se vor șterge de lacrimi, 
în poieni, 
copilele cu inimile frânte. 
Voi pune argații mei cei iuți 
să le asculte pe ascuns 
vorbele printre suspine.

Cutremur - ce îl solicit - e 
când floarea în care mi-am făcut vad 
să se clatine doar când e ruptă 
de o tânără dintre cele ce au inima de rafie 
și, în mâna ei, să stau cu agoniseala, 
până când limba unui cal 
va sfărâma lujerul și, pe gâtul lui, 
să mă întâlnesc cu un nechezat, 
care să mă arunce pe un val, 
precum balena însăși pe Iona...

La scurt timp, 
prins de guler și tras din mare, 
să adorm pe puntea unei corăbii, 
pe când, de veghe, e un fost pirat 
care să-mi spună, 
clipind din singurul ochi ce i-a rămas, 
despre insula ca o scânteie în zare, 
despre comorile ascunse 
sub nuielele aranjate chiar de el, 
pe când a părăsit-o 
pentru un trai obișnuit de marinar.

Cumpărasem, 
după clasa întâia, 
chiar la încheierea anului școlar, 
o broască de plastic, 
de la magazinul nostru, puntea 
de noutăți și de produse cu lumea.

În poiană, 
mama, Mița și alte femei 
de pe mahala 
stăteau de vorbă, 
așezate pe un covor de lână, 
întins pe iarbă.

M-am dus pe la spatele Miței, 
cu broasca pregătită de săritură — apăsasem 
pe dispozitiv, 
iar membrana moale de cauciuc, 
lipită de suportul alb de plastic tare, 
se desprindea lent, 
după care urma saltul copiei vietății acvatice. 
Imediat ce a sărit, 
nu știu dacă am reușit s-o sperii, 
dar m-am ales cu o stânjenire 
care m-a făcut 
să mă simt greu cât o casă de marcat.

— Îți arde să te joci, 
după ce ai luat doar mențiune!

Era glasul mamei, 
care pe mine însumi m-a speriat.

Mă gândeam cum să îndrept situația. 
Atunci, nu aveam cum, 
nu exista context, 
iar, 
până la cealaltă vacanță de vară,
mai era mult de învățat 
și eu știu ce note 
îmi va da învățătoarea cea exigentă?

Am tăcut și am șters-o englezește.

Multă vreme mi-a fost rușine 
de femeile de acolo, 
fiindcă aflaseră 
că nu luasem decât mențiune.

Dacă am fi noi înșine litere
și am trăi unul lângă altul
pe o foaie de hârtie,
ce ne-ar lipsi?

Pana unui scriitor inspirat
ne-ar așeza în spinări
diverse realități
și ni le-am purta unul de la altul.

Dar nu cred că ar avea sens.
N-am vedea mai departe
de umărul vecinului
din cuvântul pe care, împreună,
doar prin așezare,
l-am alcătui.

Am avea, desigur, deasupra,
în bolta camerei,
un Demiurg prezent,
care ne-ar străbate pe fiecare
cu privirea
și ne-ar citi pe toți
în direcția cărții lui.

Poate ne-ar da un brânci,
aplecat peste societatea noastră,
să ne chitim în frază.

Ne-am întina sufletul
cu puțină amărăciune,
cu puțină umilință,
de la înțepătura peniței
din care, precum în cataclisme,
ar năvăli peste noi
un râu de cerneală,

atunci când autorul
ar greși un iamb
sau un troheu.

Și ce s-ar întâmpla
cu semenii noștri —
litere într-o bucată de proză?

Cum le-ar mototoli patria
în mâinile lui autorul?

Dar pe o coală,
câți am fi aceeași literă?

Pe unii, e adevărat,
ne-ar poci.
Nu ne-ar nimeri la fel, 
de la caligrafie,
și am crede că suntem diferiți.

Dar ceilalți —
cei ai comunității „t”,
de pildă?

Unde ne-ar fi capul?

Poate ne-am simți
ca într-o iarnă
și ne-am face cu greu pârtie
în bocanci de cerneală neagră,

înaintând unii spre alții,
fără să știm
dacă suntem cuvinte
sau doar litere
care încă nu și-au găsit
locul în propoziție.

aaa 
Am ajuns, 
într-un început de primăvară, 
în luncă. 

Vedeam flori noi, 
copaci imenși, cu istoria Pământului în ram; 
nu mai conta nimic pentru mine, 
decât măreția naturii, 
peisajul cum nu mai întâlnisem până atunci...

Eram Hyperion la originea universului, 
asistam la vremea care atunci 
își începea țesutul la covorul de ere, 
cu triburi înșirate pe la guri de peșteri...

Închisesem ușa la lume 
și mă așezam lângă bojocei 
— flori fără corole — 
care sunau în sinele meu 
ca niște clopote în catedrale. 

Erau mai încolo ghioceii galbeni, 
brebeneii înșirați ca nasturi 
la hainele celor care îi pierduseră 
în războaie sau pe drumul de țară...

Mă cufundam în parfum ca Ludovic al XIV-lea 
și jucam pe scena vieții 
rolul la care visam atunci, 
de arheolog. 
Cu palmele, atingeam polenul 
și mi-l puneam pe obraji.
Simțeam în pori apăsarea piciorușelor 
albinei care aterizase pe floare  
și-l ridicase în aer ca pe aur.

Totdeauna se aude un clopoțel 
care pune punct la miraj 
și revii la rangul 
pe care însăși realitatea ți-l acordă, 
dar acela de atunci a răsunat peste ani 
și ne-a coborât învățătoarea
în pământ.

Lunca însăși — degeaba 
venea din istorie, 
dacă brațe hoațe i-au doborât copacii. 

Magazinul era inima care pulsa de noutăți, 
a satului. 
Era cea mai bună legătură cu lumea. 
Despre comerțul cu vestita, 
pe atunci, 
China, 
aflam de la soiul de rechizite – gumă 
parfumată de șters, 
stilou cu peniță suflată în aur, 
ciocolate care aveau un fel de napolitane 
fărâmate în conținut, 
umbrele în culori, 
teniși albi cu talpă verde etc. – 
erau mărfuri de valoare, 
nu chinezării...

Eugeniile – cele mai căutate – și biscuiții 
veneau în cutii mari de lemn 
și era un miros dulce în magazin, 
de la crema din spirale.

Nea Vasile era vânzător. 
Avea un picior de lemn – luptase pe front. 
În halat care dădea spre galben, 
brunet, solid și cu voce puternică, 
dar clară, 
ne servea neutru. Mai glumea, 
fapt care mă surprindea 
că avea o umbră de umor, 
cu bărbații de leatul lui...

Odată, la cinci lei, 
mi-a dat trei eugenii 
și rest tot aceeași sumă. 
M-am întors și i-am explicat. 
Nu mi-a zis „Mulțumesc!”

Era și un raion mic de haine, 
înspre ieșire, pe dreapta. 
Acolo, cu creionul la ureche, 
pe care îl folosea 
când măsura stambele sclipitoare pentru femeile interesate, 
făcea paradă nea Ion (cred că așa îl chema), 
ceva mai tânăr decât nea Vasile. 
Înalt și slab, 
era îmbrăcat după eticheta de magazioner – 
cu halat albastru, 
ai cărui nasturi 
păreau planetele din cabinetul de fizică.

Rar aduceau și jucării – stăteam la pândă 
ca indienii 
să cumpăr pistoale de cowboy. 
Și acum am în nări mirosul de capse...

În fața magazinului se dezbătea politică. 
Nu-mi mai aduc aminte 
decât pălăriile verzi cu pene colorate 
ale bărbaților atotștiutori. 
Mare vâlvă a făcut în rândul lor 
„rubla” de aluminiu de cinci lei, 
de parcă se rostogolise în viață la propriu, 
ca o roată din mecanismul istoriei.