În ziua cea rece din luna Brumarului,
când mă îndreptam către serviciu, 
iar telefonul a sunat, 
purtând glasul cel plin de odihnă
al fostului profesor de-atunci, 
din anii studenției:
„Cafeaua se revarsă în ceașcă”, 
spunea el cu tihnă senină,
iar eu râvneam la ceasul lui dulce.

​Însă acum el nu mai pășește pe sfânta țărână,
ci în pământul cel negru îi putrezește trupul 
lipsit de suflare.

A rămas doar amintirea acelei zile 
și a altor discuții purtate la telefon, 
prin undele aerului liber,
când îmi vorbea cu umor 
despre păsări ce rătăceau peste lac
și despre motanii care vegheau 
lângă vetre tăcute.

​Unde-s acum credincioșii lui câini?
Cine locuiește azi casa 
în care el își ducea viața liniștită?
Cine îi răsfoiește manuscrisele
care încă îi păstrează gândul?

​Grea e lipsa ce-o simt după glasul 
care s-a stins în mormânt,
după destăinuiri care numai la mine 
găseau ascultare,
precum și după încrederea mare, 
care mie-mi fusese pururea cinste. 

Câmpuri atât de vaste, cu spinarea arsă
de la focurile gospodarilor
care pregătesc pământul pentru noi însămânțări,
miros a fum, ca vara însăși,
care și-a epuizat combustia
și palpită încă în amprente
puse ici-colo pe sufletele
începând să spânzure de melancolii.

În unda galbenă a unui lan uitat
scânteiază șareta pădurarului,
în timp ce, 
la marginea drumului plin de praf,
un țăran s-a oprit
să-și deznoade nojițele de la opinci.

Ca o eliberare,
gâtul păsărilor rămase fidele plaiului,
cele care n-au plecat
în triunghiuri plutitoare spre țările calde,
în coada stolurilor de berze migratoare,
dă glas trilului
care apucă de inimă
un senior urban
și-l tăvălește prin gloată,
pe el, cel care ar fi rămas în sat,
cu palmele bătătorite
de coarnele plugului astral.

Urcă vremea
pe module, ca pe o scară,
se tot aud, de la pași,
sunete metalice în lume.

Dacă vreun rege pe mapamond
sau vreun președinte
dă aiurea din cap
și, în consecință,
ia o decizie improprie situației,
el a fost lovit de sunet
în tâmple
și a rămas așa, cam șui,
pierdut într-o durere surdă.

Alaiul de albine
își vede de treabă pe lângă stupi,
numai cel de politicieni
discută, se agită,
se învârte în jurul conducătorului
care, de la tribună,
le indică, prin mâna dreaptă ridicată,
o direcție —
spre o cauză fără nicio relevanță.

Cât de mult poate influența
o sculptură!

Ea nu merge ca robotul,
doar stă,
ca dorobanțul cu mâna la frunte,
și privește departe,
în zare,
iar umbra 
i se strecoară printre oamenii
care o calcă în picioare,
pe motiv că au și ei
o coloană vertebrală.

O zână, 
cu zâmbet sublim, 
ca amintirea din Eden, 
umblă energică pe podeaua învechită, 
pătată de gazul din lampă. 

Cavalerul uimit dă uitării latura de războinic 
al timpului pe care-l trăiește 
și o invită departe pe zână, la moșie, 
într-o casă de țară, dacă vrea, 
acolo unde ei să viețuiască, 
feriți de obligația rangurilor nobiliare... 

Ea pare a fi de acord, 
îi întinde mâna 
și chiar plutesc amândoi prin odaie, 
ca fluturii care-și împart 
între ei traiectorii solare. 

Castelanul dă la ureche 
să-i șoptească despre ce simte, 
oare de ce a avut inițiativa aceasta? 

Nu știu ce i s-a părut femeii că aude... 
A început să alerge încolo și încoace. 
Ca într-un pahar, 
puținele culori rezidau în mediu. 
Agitată cum este, 
le răstoarnă pe toate. 

Un roșu aprins semnala dragoste în inimi 
și s-a revărsat pe covor, 
din nevăzutul 
care-l adăpostea ca pe un secret. 
Să-ți revezi sentimentul în pată 
nu a fost ceva demn. 
Și nici albastrul, 
care a căzut din perdea, 
ca vopseaua veche de pe uluci, 
nu a mai rezistat în panou... 
și-a luat tălpășița și el undeva într-un ungher. 

Rămas fără culoare și în obraji, 
nobilul nostru s-a trezit pe făraș...

O, cât mi-aș fi dorit să te însoțesc,
să văd plaiul copilăriei,
unde te jucai și te ridicai pe vârfuri să culegi pere,
albia în care mama ta te-a scăldat...

​Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas,
te-aș fi ridicat spre stele,
până când fruntea ta atinge becul din cameră —
acolo unde ne-am fi oprit
să-mi arăți biblioteca.

​Parfumul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă,
ne-ar fi învelit ocrotitor,
iar eu mi-aș fi desprins 
o clipă 
nările de pe pielea ta,
doar ca să inspir și miresmele nopții.

​Am fi stat în curtea aceea
ca într-o cetate zidită doar pentru noi,
peste ale cărei ziduri nicio săgeată 
n-ar fi cutezat să treacă,
nici măcar să zăbovească pe gânduri 
în văzduh,
privind la noi.

​M-aș fi așezat pe scaunul de sub pomul
oglindit în fântână,
dar setea de tine nimic nu o stinge.
​Acolo, în acea călătorie,
erau deja germenii unei noi vieți,
care m-ar fi cucerit încă de pe atunci. 

Prezenta cercetare, August Strindberg. Anatomia caracterelor esențiale (Editura Artes, Iași, 2024), semnată de Corneliu Dumitriu, se așază, prin orientarea și disciplina metodei, în prelungirea firească a volumului Caietele Ibsen după Ibsen, în sensul că extinde aceeași grilă analitică asupra corpusului de texte prin care opera scriitorului suedez s-a înscris în circuitul cultural și teatral românesc. Piesele examinate surprind mecanismele etice, cognitive și comportamentale prin care personajele își trăiesc și își interiorizează propria dramă. De asemenea, replicile selectate sunt marcatori stilistici, dar și veritabili vectori de cunoaștere și premise conceptuale, pe baza cărora se construiește întreaga acțiune dramatică.

Volumul are și capitole analitice, precum Distribuția și dicționarul caracterelor esențiale sau Comportamentul și psihologia personajelor feminine și masculine. Această secțiune teoretică deschide calea către studiul aplicat din partea a II-a, consacrată decodificării universului psihologic din cele douăzeci și șapte de piese din creația lui Strindberg: Nelegiuitul (1871), Învățătorul Olof (1872), Soția domnului Bengt (1882), Călătoria lui Per-cel-Fericit (1882), Tatăl (1887), Domnișoara Julia (1888), Paria (1889), Cea mai puternică (1889), Simun (1890), Nu vă jucați cu focul (1892), Primul avertisment (1893), În fața morții (1893), Spre Damasc I (1898), Spre Damasc II (1898), Advent (1898), Crimă și Crimă (1899), Gustav Vasa (1899), Erick al XIV-lea (1899), Saga Folkungilor (1899), Paște (1900), Spre Damasc III (1901), Un joc al visului (1901), Kristina (1901), Dansul morții (1901), Sonata fantomelor (1907), Pelicanul (1907) și Fulger fără tunet (1907).

Sub aspect filologic și documentar, cercetarea aduce o contribuție valoroasă prin introducerea în circuitul științific a unor texte inedite. La propunerea lui Corneliu Dumitriu, patru dintre piesele analizate (Nelegiuitul, Paria, Simun și Primul avertisment) au fost traduse în premieră absolută de Elena Belciu, specialistă în teatrologie. Acestea sunt publicate integral în partea a III-a a volumului, alături de o versiune dactilografiată nepublicată a piesei într-un act Cea mai puternică, identificată în fondul de manuscrise al Bibliotecii UNATC „I.L. Caragiale”.

Volumul este structurat în trei părți distincte și complementare: partea I integrează o introducere contextuală în dramaturgia lui Strindberg, o sinteză teoretică privind distribuția tipologiilor umane, alături de două studii dedicate psihologiei și comportamentului personajelor, urmate de aparatul bibliografic critic. Partea a II-a constituie nucleul analitic al lucrării și este axată pe investigarea profilului psihologic și a dinamicii comportamentale a caracterelor esențiale din corpusul dramatic selectat. Partea a III-a deține o dimensiune restitutivă, oferind cititorilor și cercetătorilor textul integral al celor cinci piese într-un act traduse și publicate pentru prima dată în România.

În prima parte a lucrării, Corneliu Dimitriu întreprinde o analiză riguroasă a reperelor biografice ale lui August Strindberg. El evidențiază legăturile dintre parcursul existențial al dramaturgului suedez și temele majore ale operei sale: „La intersecția secolelor XIX și XX, Strindberg a fost dramaturgul cel mai tulburător care a adus în teatru zonele cele mai adânci și obscure ale sufletului omenesc. Pentru aceste investigații va atinge uneori culmi uimitoare, el ocupând în dramaturgie locul pe care Dostoievski îl deține în spațiul romanului. Începând de la Shakespeare, nimeni nu a mers atât de departe în teatru precum Strindberg în Drumul spre Damasc sau în piesa Un joc al visului. În aceste scrieri, îndrăzneala nebună a imaginației sale atinge culmi de nebănuit și se deschid drumuri către toate direcțiile”.

Un punct central al acestei secțiuni îl constituie studiul comparativ dintre creația lui Strindberg și filosofia lui Nietzsche. Corneliu Dimitriu sondează afinitățile elective dintre cei doi gânditori, reflectate în viziunea asupra luptei dintre sexe, dinamica puterii, voluntarismul psihologic și atitudinea critică față de convențiile morale ale vremii. Totodată, exegetul realizează o tipologie de ansamblu a dramatis personae. Prin cuantificarea și clasificarea corpului de personaje — identificând un total de treizeci și opt de personaje feminine și șaizeci și opt de personaje masculine —, el relevă asimetria numerică în distribuția rolurilor, precum și structura tematică precisă, în care diferențierea de gen devine un vehicul pentru explorarea conflictului psihologic, a decalajelor de clasă și a crizelor ontologice caracteristice operei dramaturgului.

În secțiunea secundă a studiului, Corneliu Dimitriu continuă analiza sistematică a tipologiilor umane din dramaturgia strindbergiană. Autorul izolează și analizează mai multe tipare comportamentale definitorii: tipologia interiorizatului perfid exemplificată prin Thorfinn – personaj care întruchipează caracterul disimulat, aparent taciturn și retractil, sub a cărui mască se ascund calculația rece, resentimentul și o manipulare deliberată a contextului pentru obținerea sau menținerea puterii; tipologia predicatorului înflăcărat, ilustrată emblematic prin personajul Olof – această structură tipologică reflectă ethosul mesianic, fervoarea ideologică și tăria de caracter a individului mânat de credințe reformatoare. Olof este idealistul intransigent, prins iremediabil între puritatea dogmei sale și pragmatismul istoric.

Lucrarea semnată de Corneliu Dumitriu pune la dispoziția cititorilor și a cercetătorilor de teatru un instrument conceptual inedit: un Dicționar de înțelepciune extras din ansamblul creației dramatice strindbergiene, conceput ca o sinteză a aforismelor, maximelor și adevărurilor rostite de personaje: ,,Aici (pe pământ) și Acolo (sus), sunt stări diferite de a viețui și de a înțelege”; „A ajunge puternic nu este suficient dacă pe interior te simți slab să faci față evenimentelor, nepregătit și nesigur în acțiunile tale. În acest caz totul devine un coșmar trăit la o mare înălțime”; „A avea sau a nu avea prieteni ajunge să însemne în mod paradoxal același lucru, deoarece cei pe care îi ai, atunci când te părăsesc, ai fi dorit să nu existe, iar cei pe care nu-i ai, nu-i apreciezi, pentru că nu-i cunoști”; „A conduce o țară înseamnă să vezi lucrurile în timp”; „A iubi înseamnă a mirosi un trandafir la prânz și a-i uita parfumul și existența când te eliberezi de alte sarcini urgente”.

Din punct de vedere metodologic, analiza pieselor de teatru beneficiază de o structură riguroasă și unitară, standardizată la nivelul întregului volum. Fiecare studiu monografic este configurat pe baza următorilor piloni analitici: Introducerea, cu atribuție de contextualizare istorico-literară și teoretică a operei; Introspecția universului psihologic al caracterelor esențiale, orientată spre decodificarea tipologiilor; maparea arhitecturii relaționale dintre personaje, care evidențiază dinamica de putere, conflictele subiacente și rețelele de interacțiune dramatică; secțiunea dialectică Întrebări cu răspunsuri incerte, concepută ca un deschizător de interogări hermeneutice, lăsând spațiu de interpretare ambiguităților și tensiunilor nerezolvate ale dramei.

Prin focalizarea pe Anatomia caracterelor esențiale, această cercetare continuă și dezvoltă efortul științific remarcabil inițiat de regretatul profesor universitar și cercetător Ileana Berlogea (fost cadru didactic la Catedra de Teatrologie din cadrul UNATC București). Studiul de referință al acesteia, publicat postum în anul 1995 la Editura Academiei Române, sub titlul August Strindberg, un precursor solidar al teatrului contemporan, reprezintă un reper fundamental în spațiul teatrologic românesc. Prezenta lucrare își asumă explicit filiația conceptuală cu această operă de pionierat, aducând un omagiu memoriei prof. univ. dr. Ileana Berlogea pentru deschiderea unor direcții de analiză esențiale în receptarea dramaturgiei autorului suedez. 

În concluzie, lucrarea lui Corneliu Dumitriu se remarcă printr-o metodologie coerentă, riguroasă și unitară, care oferă cititorului posibilitatea de a urmări sistematic complexitatea universului dramatic analizat. Structurarea fiecărui studiu în jurul contextualizării operei, a analizei psihologice a personajelor, a relațiilor dintre acestea și a întrebărilor cu dezlegări incerte demonstrează preocuparea exegetului pentru o interpretare nuanțată, orientată către surprinderea atât a mecanismele interioare ale personajelor, cât și a ambiguităților textului dramatic.

Prezenta cercetare, August Strindberg. Anatomia caracterelor esențiale (Editura Artes, Iași, 2024), semnată de Corneliu Dumitriu, se așază, prin orientarea și disciplina metodei, în prelungirea firească a volumului Caietele Ibsen după Ibsen, în sensul că extinde aceeași grilă analitică asupra corpusului de texte prin care opera scriitorului suedez s-a înscris în circuitul cultural și teatral românesc. Piesele examinate surprind mecanismele etice, cognitive și comportamentale prin care personajele își trăiesc și își interiorizează propria dramă. De asemenea, replicile selectate sunt marcatori stilistici, dar și veritabili vectori de cunoaștere și premise conceptuale, pe baza cărora se construiește întreaga acțiune dramatică.

Volumul are și capitole analitice, precum Distribuția și dicționarul caracterelor esențiale sau Comportamentul și psihologia personajelor feminine și masculine. Această secțiune teoretică deschide calea către studiul aplicat din partea a II-a, consacrată decodificării universului psihologic din cele douăzeci și șapte de piese din creația lui Strindberg: Nelegiuitul (1871), Învățătorul Olof (1872), Soția domnului Bengt (1882), Călătoria lui Per-cel-Fericit (1882), Tatăl (1887), Domnișoara Julia (1888), Paria (1889), Cea mai puternică (1889), Simun (1890), Nu vă jucați cu focul (1892), Primul avertisment (1893), În fața morții (1893), Spre Damasc I (1898), Spre Damasc II (1898), Advent (1898), Crimă și Crimă (1899), Gustav Vasa (1899), Erick al XIV-lea (1899), Saga Folkungilor (1899), Paște (1900), Spre Damasc III (1901), Un joc al visului (1901), Kristina (1901), Dansul morții (1901), Sonata fantomelor (1907), Pelicanul (1907) și Fulger fără tunet (1907).

Sub aspect filologic și documentar, cercetarea aduce o contribuție valoroasă prin introducerea în circuitul științific a unor texte inedite. La propunerea lui Corneliu Dumitriu, patru dintre piesele analizate (Nelegiuitul, Paria, Simun și Primul avertisment) au fost traduse în premieră absolută de Elena Belciu, specialistă în teatrologie. Acestea sunt publicate integral în partea a III-a a volumului, alături de o versiune dactilografiată nepublicată a piesei într-un act Cea mai puternică, identificată în fondul de manuscrise al Bibliotecii UNATC „I.L. Caragiale”.

Volumul este structurat în trei părți distincte și complementare: partea I integrează o introducere contextuală în dramaturgia lui Strindberg, o sinteză teoretică privind distribuția tipologiilor umane, alături de două studii dedicate psihologiei și comportamentului personajelor, urmate de aparatul bibliografic critic. Partea a II-a constituie nucleul analitic al lucrării și este axată pe investigarea profilului psihologic și a dinamicii comportamentale a caracterelor esențiale din corpusul dramatic selectat. Partea a III-a deține o dimensiune restitutivă, oferind cititorilor și cercetătorilor textul integral al celor cinci piese într-un act traduse și publicate pentru prima dată în România.

În prima parte a lucrării, Corneliu Dimitriu întreprinde o analiză riguroasă a reperelor biografice ale lui August Strindberg. El evidențiază legăturile dintre parcursul existențial al dramaturgului suedez și temele majore ale operei sale: „La intersecția secolelor XIX și XX, Strindberg a fost dramaturgul cel mai tulburător care a adus în teatru zonele cele mai adânci și obscure ale sufletului omenesc. Pentru aceste investigații va atinge uneori culmi uimitoare, el ocupând în dramaturgie locul pe care Dostoievski îl deține în spațiul romanului. Începând de la Shakespeare, nimeni nu a mers atât de departe în teatru precum Strindberg în Drumul spre Damasc sau în piesa Un joc al visului. În aceste scrieri, îndrăzneala nebună a imaginației sale atinge culmi de nebănuit și se deschid drumuri către toate direcțiile”.

Un punct central al acestei secțiuni îl constituie studiul comparativ dintre creația lui Strindberg și filosofia lui Nietzsche. Corneliu Dimitriu sondează afinitățile elective dintre cei doi gânditori, reflectate în viziunea asupra luptei dintre sexe, dinamica puterii, voluntarismul psihologic și atitudinea critică față de convențiile morale ale vremii. Totodată, exegetul realizează o tipologie de ansamblu a dramatis personae. Prin cuantificarea și clasificarea corpului de personaje — identificând un total de treizeci și opt de personaje feminine și șaizeci și opt de personaje masculine —, el relevă asimetria numerică în distribuția rolurilor, precum și structura tematică precisă, în care diferențierea de gen devine un vehicul pentru explorarea conflictului psihologic, a diferențelor de clasă și a crizelor ontologice caracteristice operei dramaturgului.

În secțiunea secundă a studiului, Corneliu Dimitriu continuă analiza sistematică a tipologiilor umane din dramaturgia strindbergiană. Autorul izolează și analizează mai multe tipare comportamentale definitorii: tipologia interiorizatului perfid exemplificată prin Thorfinn – personaj care întruchipează caracterul disimulat, aparent taciturn și retractil, sub a cărui mască se ascund calculația rece, resentimentul și o manipulare deliberată a contextului pentru obținerea sau menținerea puterii. Tipologia predicatorului înflăcărat, ilustrată emblematic prin personajul Olof – această structură tipologică reflectă ethosul mesianic, fervoarea ideologică și tăria de caracter a individului mânat de credințe reformatoare. Olof este idealistul intransigent, prins iremediabil între puritatea dogmei sale și pragmatismul istoric.

Prin analiza figurilor călugărilor dominicani, Corneliu Dimitriu fixează un tipar colectiv degradat, definit prin sintagma de „mercenariat religios”, și evidențiază modul în care instituția bisericească instrumentalizează credința, transformând serviciul divin într-o profesiune de credință golită de spiritualitate, supusă strict oportunismului și intereselor de castă.

Lucrarea semnată de Corneliu Dumitriu pune la dispoziția cititorilor și a cercetătorilor de teatru un instrument conceptual inedit: un Dicționar de înțelepciune extras din ansamblul creației dramatice strindbergiene, conceput ca o sinteză a aforismelor, maximelor și adevărurilor rostite de personaje: ,,Aici (pe pământ) și Acolo (sus), sunt stări diferite de a viețui și de a înțelege”; „A ajunge puternic nu este suficient dacă pe interior te simți slab să faci față evenimentelor, nepregătit și nesigur în acțiunile tale. În acest caz totul devine un coșmar trăit la o mare înălțime”; „A avea sau a nu avea prieteni ajunge să însemne în mod paradoxal același lucru, deoarece cei pe care îi ai, atunci când te părăsesc, ai fi dorit să nu existe, iar cei pe care nu-i ai, nu-i apreciezi, pentru că nu-i cunoști”; „A conduce o țară înseamnă să vezi lucrurile în timp”; „A iubi înseamnă a mirosi un trandafir la prânz și a-i uita parfumul și existența când te eliberezi de alte sarcini urgente”.

Din punct de vedere metodologic, analiza pieselor de teatru beneficiază de o structură riguroasă și unitară, standardizată la nivelul întregului volum. Fiecare studiu monografic este configurat pe baza următorilor piloni analitici: Introducerea, cu atribuție de contextualizare istorico-literară și teoretică a operei; Introspecția universului psihologic al caracterelor esențiale, orientată spre decodificarea tipologiilor; maparea arhitecturii relaționale dintre personaje, care evidențiază dinamica de putere, conflictele subiacente și rețelele de interacțiune dramatică; secțiunea dialectică Întrebări cu răspunsuri incerte, concepută ca un deschizător de interogări hermeneutice, lăsând spațiu de interpretare ambiguităților și tensiunilor nerezolvate ale dramei.

Prin focalizarea pe Anatomia caracterelor esențiale, această cercetare continuă și dezvoltă efortul științific remarcabil inițiat de regretatul profesor universitar și cercetător Ileana Berlogea (fost cadru didactic la Catedra de Teatrologie din cadrul UNATC București). Studiul de referință al acesteia, publicat postum în anul 1995 la Editura Academiei Române, sub titlul August Strindberg, un precursor solidar al teatrului contemporan, reprezintă un reper fundamental în spațiul teatrologic românesc. Prezenta lucrare își asumă explicit filiația conceptuală cu această operă de pionierat, aducând un omagiu memoriei prof. univ. dr. Ileana Berlogea pentru deschiderea unor direcții de analiză esențiale în receptarea dramaturgiei autorului suedez. 

În concluzie, lucrarea lui Corneliu Dumitriu se remarcă printr-o metodologie coerentă, riguroasă și unitară, care oferă cititorului posibilitatea de a urmări sistematic complexitatea universului dramatic analizat. Structurarea fiecărui studiu în jurul contextualizării operei, a analizei psihologice a personajelor, a relațiilor dintre acestea și a întrebărilor cu dezlegări incerte demonstrează preocuparea exegetului pentru o interpretare nuanțată, orientată către surprinderea atât a mecanismele interioare ale personajelor, cât și a ambiguităților textului dramatic.

Leonardo Da Vinci era un om ca noi,
își purta șevaletul cu el, printre semeni –
îl vedeau —
cum ne uităm noi la peisagiștii
așezați pe câmpuri,
pe malurile lacurilor
sau în colțuri de pădure.

Cine știa, atunci,
că din mâinile lui Da Vinci
ieșeau capodopere,
cele mai iscusite
de pe pământ și din istorie,
care vor străbate ca un tren secolele?

În ce va fi fost Leonardo îmbrăcat,
pe când turtea tuburile de vopsele?
Ce va fi mâncat,
după ce termina o tură
de pictat portrete?
Poate îi va fi fost cel mai foame
când trăgea ultima tușă
pentru surâsul Giocondei…

Oasele artistului
s-au prăbușit demult în pământ,
pe când pânza —
pe care el însuși
o putea strivi și rupe ușor —
dăinuie

și e căutată de toată lumea,

pentru contemplare.

Nu-ți vine să crezi că a fost om Leonardo,
cel care a proiectat tancurile
care, în atâtea războaie,
s-au târât prin tranșee,

sau elicopterele,
în care zboară elitele de astăzi.

​era vară.
soarele tăia ziua în două, 
iar ulița se întindea lent, 
ca o turtă de ceară lăsată în arșiță. 

​întoarcerea ciobanilor nu era o transhumanță,
nu era ceasul marilor plecări, 
la noi în sat, Valea Crucii rămânea mănoasă... 

era numai un repaus de la târla din Banița. 

ciobanii veneau, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape atingând pământul;
iar pe măgarii fără călăreț atârnau cașurile albe,
din care zerul se scurgea, 
picătură cu picătură, 
în praful drumului.
 
​după ce alaiul se estompa,
în aer rămânea miros de lapte 
și de lână...

​rămânea și imaginea câinelui mic de târlă,
care alerga în cercuri, 
dornic să aducă în ordine oaia rătăcită —
cea despre care vorbea Iisus în Noul Testament.
spectatorii mai evlavioși, 
de-ar fi fost de față,
ar fi cerut pentru oaia întoarsă 
locul cel mai umbros din staul
și prima gură de apă proaspăt scoasă din fântână. 
​dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
erau doar ipoteze, 
scenarii suspendate.
adulții își vedeau de munci, 
la câmp sau prin gospodării. 

​la marginea drumului, 
ședeam doar noi, copiii.

ne opream o clipă din jocuri,
cât să facem loc turmei să treacă,
apoi ne reluam meciul de volei, 
purtați de energia vârstei...   

O, de-aș fi fost cu tine pe acel drum,
când pașii tăi m-ar fi dus spre plaiul
unde, copil fiind, ai cunoscut întâia dată lumea,
unde te-ai jucat sub pomii roditori
și te-ai ridicat pe vârfuri, asemenea unei tinere zeițe,
ca să ajungi la perele grele de rod.

Aș fi vrut să văd și albia aceea,
apa în care mama ta te-a scăldat,
apa care ți-a atins trupul cel dintâi
și a purtat, fără să știe,
taina începuturilor tale.

La fiecare pas te-aș fi cuprins în brațe
și te-aș fi ridicat către înaltul cerului,
până când fruntea ta ar fi atins
micul soare al camerei —becul care veghea deasupra noastră.
Și acolo ne-am fi oprit,
iar tu, cu glasul tău,
mi-ai fi arătat biblioteca.

Pe fereastra larg deschisă
ar fi intrat mirosul florilor,
ca un duh binevoitor trimis de zei,
și ne-ar fi învelit pe amândoi.
Pentru o clipă,

nările mele s-ar fi desprins de pielea ta,
pentru a primi în ele
și mireasma florilor
care crescuseră sub cerul copilăriei tale.

Am fi rămas apoi în curtea aceea,
curtea noastră,
ca doi călători ajunși, după multe furtuni,
într-o cetate zidită anume pentru ei.

Și zidurile ei ar fi fost atât de înalte
încât nicio săgeată n-ar fi cutezat să le atingă,
nici măcar una rătăcită prin văzduh,
care, înainte de a cădea,
s-ar fi oprit pe gânduri
privindu-ne de departe.

Iar eu m-aș fi așezat pe scaunul
de sub pomul oglindit în fântână.
Aș fi privit apa
și chipul tău în ea,
iar setea mea de tine
n-ar fi putut-o stinge
nici izvorul, nici ploaia,
nici marea cea fără de margini.

Te-am ales
ca pe o patrie pierdută și regăsită,
ca pe ținutul spre care,
după toate rătăcirile,
se întoarce corabia.