Privesc fotografia din Bucureștiul regilor, 
ivită acum în fața oamenilor 
ca o făgăduință de amintire, 
căci o expoziție se pregătește 
să-și deschidă porțile.

Și văd acolo un tânăr înalt, 
cu veșminte ostășești, 
stând înaintea unei tinere de neam ales, 
cu chipul luminat de frumusețea vârstei. 

O, muritori, 
unde se află acum trupurile lor? 
Sub ce pământ zace frumusețea,
pe care odinioară o admirați? 
Mai sunt oare oasele risipite 
în întunericul țărănii  
sau le-a mistuit cu totul 
vremea cea nesătulă?

Și viermii grași, 
care s-au ospătat din putregai, 
oare au dus mai departe, 
în chip umil și nevrednic, 
firul vieții lor? 
Oare nu au fost ei slujitorii 
întunecați ai prefacerii, 
cei care au primit trupurile voastre 
și le-au întors pământului, 
după rânduiala cea veche?

Dar nu viermii au fost cei dintâi 
care i-au trădat.
Trupurile însele au îmbătrânit pe nesimțite, 
sub povara zilelor, 
fără ca vreun dușman să le fi lovit, 
fără ca vreo mână străină 
să le fi împovărat celulele cu oboseală. 

Timpul a lucrat în taină, 
precum un zeu nevăzut 
care nu-și vestește niciodată lovitura.

Iar sfârșitul a venit într-o zi oarecare, 
de pe o zi pe alta, 
asemenea unei bătăi a inimii 
care vestește întregului trup 
că încă o zi s-a scurs din viața lui. 

Dar ei nu ați auzit vestirea. 
Prinși în grijile traiului, 
în nevoile și necazurile 
care se arătau înaintea ochilor, 
grele și concrete, 
nu au băgat de seamă 
cum se apropia bătrânețea. 
Căci ridul care le brăzda chipul 
părea urma unui zâmbet repetat, 
de atâtea ori, în fața aceleiași întâmplări.

Așa își duc muritorii zilele: 
atingând, 
fără să știe, 
hotarul celor care nu mai pot fi întoarse.

Văd o fotografie 
din Bucureștiul monarhic – reclamă 
la o expoziție 
care se va deschide în curând.

Un tânăr lungan, 
îmbrăcat în haine militare, 
în fața unei tinere elegante... 
Unde vor fi fiind trupurile lor 
astăzi? 
Vor mai exista oasele lor undeva? 
Viermii grași care s-au hrănit din ei, 
sub pământ, 
înseamnă că au dus mai departe viața lor, 
la un nivel derizoriu, 
că le-au fost expresii macabre 
ale transformării? 

Dar trupurile lor i-au trădat, 
precum pe toți: 
ele au îmbătrânit, 
nu cineva din exterior 
le-a adus în plasă oboseală. 

Moartea a venit de pe-o zi pe alta, 
ca o bătaie a inimii 
care avertiza întregul corp 
că a mai trecut o zi... 

Sigur, nu au băgat de seamă, 
prinși cu problemele zilnice ale traiului, 
care erau vizibile și concrete, 
pe când un rid pe chip venea 
de la zâmbetul repetat 
în fața aceleiași chestiuni.

Astfel grăiseră ele, 
iar mintea mândrelor roabe
ale fusului harnic, 
pline de veșnică trudă,
nu purta nicio greutate în cercul gândirii,
nici durerea n-o avea care sfâșie pieptul,
când omul jertfește odorul cel drag 
de la suflet.

Mișcarea era ca un fulg purtat de vânt,
ușoară în reflex, 
dar stârnind o putere imensă,
născută din fapta menită, 
dorită de toți cei de față,
care în sfat și-n tăinuiri plăcute 
pun țara la cale.

​Iar lâna, 
adusă în coșulețe împletite cu meșteșug,
era cântărită din ochi de privirile iute înarmate
cu gând,
ghicindu-i-se măsura,
ca să le-ajungă la tors 
în lungile ceasuri de iarnă.

​Și pofta de boabe alese, 
de porumb muiat în vâlvătaie,
ori copt pe plita încinsă 
cu foc din păduri umbroase,
cuprinse cerul gurii, 
stârnind izvoare de apă
care inunda limba torcătoarelor.

​Astfel, 
encefalul înflorea în odaie,
iar vorbele pluteau prin această cântare,
aduse din însuși haosul cosmosului, 
unde stătuseră veacuri de-a rândul 
ca atomi în tăcerea eternă,
purtând în ele fiorul și apriga vibrație
a navei care în anul șaizeci și nouă
a fost închipuită de mândrii bărbați ai Americii.

Ca să miște mâna țărăncilor, 
gestul de a toarce le este în gând, 
dar nu are greutate 
să apese creierul, 
precum durerea pierderii 
a ceva apropiat de suflet. 
E un reflex ușor ca un fulg, 
dar câtă energie declanșează! 
Își trage puterea dintr-un obiectiv, 
propus prin vorbă, 
rostit cu fermitate, 
dar care nu este, în fond, 
decât dorința tuturor celor de față 
de a mai sta la taclale 
și de a pune țara la cale.

Și lâna, 
adusă în coș, 
e cântărită din ochi; i se prevede 
volumul potrivit, pentru a le ajunge 
să toarcă vreme de câteva ore.

Pofta de boabe fierte de porumb 
ori coapte pe plită 
împânzește cerul gurii, care aduce, 
de nu știu unde, atâta apă, 
încât limbile torcătoarelor se inundă.

Encefalul înflorește în atmosfera odăii. 
Vorbele se plimbă prin acest poem, 
după ce au adus din cosmos, 
unde au stat sub formă de atomi atâția ani, 
vibrația navei inventate în '69 de americani.

Antologia Scrieri 1. Denecuprinsul (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2026) de Dan Damaschin reunește poeme reprezentative, extrase din zece volume semnate de autor — Intermundii (1975), Reculegeri (1981), Trandafirul și clepsidra (1985), A cincea esență (1989), Kaspar Hauser (1991), Autosfârșitul (1995), Cartea îndurărilor (2002), Rugăciunile Pictorilor (2005), Lacrymosa (2016) și Epilog în cer (2020). Privită în ansamblul ei, panoplia editorială oferă mărturia elocventă a unei activități lirice întinse pe mai bine de cinci decenii.

​            În filosofia antică (în special la Epicur și la poetul-filosof latin Lucrețiu, în celebra De rerum natura), intermundiile reprezentau spațiile vaste, liniștite și eterne, situate „între lumi” sau între universuri. Potrivit vechilor epicurei, zeii sălășluiau exact în aceste domenii de tăcere absolută și de armonie imuabilă, separați de tumultul, haosul și efemeritatea lumilor materiale. Prin extensie, termenul a ajuns să desemneze un spațiu de trecere, un refugiu intangibil, dincolo de agitația cotidiană.

Intermundiile lui Dan Damaschin sunt tărâmurile invizibile în care poetul se retrage pentru a medita asupra marilor teme ale cunoașterii: timpul, eternitatea, efemerul și sacrul. Căutarea acestui spațiu de suspensie, destinat în esență contemplației, nu se întemeiază însă pe o simplă retragere bucolică. Dimpotrivă, ea e inspirată de experiența-limită pe care o pune în scenă Eminescu în nuvela Sărmanul Dionis. Intermundiile se revelă ca locuri ale evaziunii metafizice, în care suspendarea temporalității obișnuite deschide perspectiva altei ordini a existenței. Nu este vorba atât despre fuga din lume, cât mai ales despre încercarea de a-i străbate vălurile succesive, pentru a descoperi, dincolo de aparența ei, acea dimensiune originară în care timpul, eternitatea și conștiința redevin comunicante. În această optică, poetul își asumă, cu o subtilă luciditate ludică, ipostaze spectaculoase ale dedublării și ale vulnerabilității ontologice. Într-una dintre cele mai expresive proiecții, își imaginează reacțiile teribile ale celor cărora li s-ar servi el însuși drept o delicatesă exotică. De pildă, dacă s-ar dizolva în văzduh, el s-ar lăsa numaidecât aspirat de nările uriașe ale unui animal fantastic; în această alveolă titanică a miticului, o simplă șoaptă a ființei se va transfigura ireversibil în sunetul pur și elegiac al unui nai: „Laud înțelepciunea unui animal fantastic / Dacă aș fi văzduh să mă inspire / Nările lui să-mi tălmăcească șoapta / Asemeni unui nai subțire” (Sărmanul Dionis).   

Dacă volumul de debut, Intermundii, stabilea cadrul metafizic, cel de-al doilea volum, Reculegeri (apărut la o distanță de șase ani), marchează o mutație de ton și de accent: gravitatea reflexivă se amplifică acum printr-o ironie fină și printr-o asumare histrionică a eului. Dan Damaschin face elogiul zădărniciei, cu o luciditate care refuză patosul de paradă. Într-o imagine de o frapantă modernitate vizionară, el ajunge să-l vadă aievea pe Narcis: „De atâtea săgeți în preajmă se înmiresmează / Răsufletul celui veșnic asediat / Cuiburi coboară pe ramuri de neant, vârtejuri / Cu ouă în care trupul păsărilor s a îngropat / Cum propriul nume l-ai învăța, deprinzi / Numărătoarea cerească între menhiri / Într-o urzire de nedestrămat de seve, în vitralii, / Palma sângelui culege trandafiri” (Narcis oglindindu-se în Styx).

Ancorarea marilor simboluri în experiența trăită devine mai pronunțată în Trandafirul și clepsidra, volum în care poezia se naște din freamătul vieții concrete. Aici, cele două embleme majore — floarea, a cărei frumusețe stă sub semnul efemerului, și clepsidra, ca măsură a timpului — ar fi riscat să rămână simple recuzite decorative, expresii ale unui lirism livresc și exterior, dacă nu ar fi intrat într-o coliziune productivă cu însuși poetul, care trece metafora prin proba biograficului.

​Privind retrospectiv prin prisma unei hermeneutici a devenirii, constatăm că frecventarea acelei imensități temporale pe care o numim generic „eon” — nu i-a fost deloc nefavorabilă poetului. Dimpotrivă, ori de câte ori acesta s-a lăsat sedus de proximitatea absolutului, a avut de recuperat un net beneficiu de conștiință. Acest câștig nu ține neapărat de teritoriul fragil al iluziei sau de efemeridele extaze lirice. Într-un gest de revizuire lucidă, el a coborât din turnul de fildeș al speculațiilor pure, pentru a înțelege cum anume sunt așezate temeliile realității. Cu alte cuvinte — în virtutea acestei mutații, de la visare la o sobrietate aproape prozaică —, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, mult mai pragmatic: „Cu greimea spumei se măsoară speranța scufundătorului / Ce încăpățânându-se ține să aducă în palma / clipei / Nestematele unui timp pe veci irosit. // Nu e în stare nimeni a tăgădui favoarea / acordată mie / Odinioară de Tăria însăși, / în timpul despre care nu țineam să aflu nimic / Cum la rându-mi nici eu nu intram în socotelile / sale, / Părtaș la jocul nesfârșit al eonului / Cu neputință de uitat îmi apăreau / Rânduielile bineștiute” (Fruntariile inocenței).

Pentru Dan Damaschin, asumarea măștilor mitologice în volumul A cincea esență reprezintă o modalitate de autoscopie. Dedublat în figura emblematică a bărbierului regelui Midas — cel condamnat de povara teribilului secret să-și sape groapa în pământ și să șoptească adevărul trestiei —, poetul se vede purtătorul de cuvânt al unei întregi stirpe: cea a confraților lui care nu au putut ține niciodată vreun secret. Această mărturisire programatică, enunțată cu o cuceritoare sinceritate încă de la debutul poemului, își dezvăluie resorturile intime în chiar textura confesiunii. Imposibilitatea păstrării tăcerii nu derivă dintr-o facilă locvacitate. Adevăratul motiv e că poetul a fost împovărat cu o taină care i-a depășit puterea stăpânirii de sine; în plus, secretul deconspirat, care nu era un bun personal pe care să-l fi putut gestiona, era, de fapt, o energie devoratoare, o materie incandescentă care reclama imperios să fie liberată prin cuvânt. În fața lui Hades, la trecerea hotarului dintre lumi, el nu se va teme de judecata zeului infernal, întrucât beneficiază de iertarea pe care i-o acordă poemele nescrise. Răsturnarea de perspectivă este revelatoare. Poemele nescrise — potențialități abandonate — alcătuiesc adevăratul lui tribunal interior, instanța supremă în fața căreia conștiința poetică își caută absoluțiunea: „S-ar cuveni, poate, să dobândească Revelația / doar cei ajunși pe pragul orbirii / Ori cei care pentru totdeauna amuțesc. / Fac parte dintre cei care n-au putut păstra / până la capăt legământul tăcerii / Și singura iertare la care pot spera înaintea / lui Hades / E din partea poemelor ce nu le-am scris” (Bărbierul regelui Midas). Versurile efectiv scrise se transformă într-o veritabilă trompetă a secretelor, amplificând ecoul tainelor esențiale și proiectându-le în spațiul public. Odată convertite în carte, mărturisirile își împlinesc destinul sub privirea cititorilor, devenind bun comun și mărturie a unei existențe consumate în slujba necondiționată a poeziei.

Misterul lui Kaspar Hauser a devenit un subiect fascinant pentru literatură, filosofie, psihologie și cinematografie (inclusiv celebrul film al lui Werner Herzog din 1974, „Jocul cu focul / Enigma lui Kaspar Hauser”). Cazul își găsește o rezonantă transfigurare în lirica lui Dan Damaschin, care îi dedică un întreg volum omonim. ​Pe de o parte, poemele reconstituie vertijul lăuntric al tânărului apărut, ca o prezență stranie și desprinsă de lume, pe străzile din Nürnberg: „fructele mâniei tale se pârguiesc lent ca poamele / într-un ținut alpin / nicicând nu-i prea târziu însă pentru cel înțelept / să-și iasă din minți / nici pentru uzul rațiunii să-și părăsească / matca, albia firească / dreapta măsură, legiuita cuviință pot fi / lepădate oricând ca scule netrebnice / mlaștinile pierzaniei licăresc mai seducător / decât argintul străvechi al cumpătării / iată cu o clipă înainte de răsuflarea-i de pe / urmă / cel până atunci întru totul supus voinței zeilor e / numai dezacord și împotrivire” (Kaspar Hauser). Pe de altă parte, este surprins, în oglindă, unghiul de incidență al martorilor oculari: perplexitatea, fascinația și tulburarea celor care l-au întâlnit și au citit, nu fără neîncredere, conținutul celor două scrisori misterioase purtate asupra lui. 

Decizia extremă a unui auto-sfârșit — concepută adesea ca un epilog deliberat, cu o puternică miză șocantă și spectacular-dramatică — vine dintr-o criză a fundamentelor. Ceea ce îl împinge pe poet spre această frontieră ultimă este, în fond, conștiința acută a lipsei oricărui adevăr absolut („eu nu posed nici un adevăr nu dețin nici o / certitudine”); e vorba despre o motivație prin excelență abstractă, pur intelectuală, care instituie o falie ireversibilă în raportarea lui la lume. Din acest punct de cotitură, atitudinea lui existențială se schimbă radical. El începe să scruteze realitatea cotidiană și detaliile cele mai mărunte cu o atenție hiperestezică, precum s-ar afla în fața propriei stingeri. Se instalează o resemnare activă, un asentiment senin și interiorizat la orice inițiativă exterioară care are drept capăt firesc propria lui nimicire: „încuviințez orice inițiativă ce ar avea ca rezultat / propria-mi nimicire” (Autosfârșitul).

În Cartea îndurărilor, Dan Damaschin pornește într-un periplu spre mormântul lui Hölderlin. Însă o asemenea călătorie spre o astfel de efigie tutelară nu este una gratuită; pentru a fi îndreptățit să o ducă la bun sfârșit, poetul trebuie să parcurgă un riguros itinerar de inițiere și probațiune spirituală. El face o mărturisire care lasă să se ghicească, prin nuanțe subtile, un traseu subteran către lumea de apoi, o trecere de dincolo de hotare. Apare motivul vameșului sau al tânguirii ritualice – figuri ale judecății lăuntrice și ale despărțirii de vămile văzduhului sau ale propriei conștiințe. Însuși titlul volumului e o cheie de lectură revelatoare: el sugerează un îndreptar de mântuire, pagini terapeutice, menite să ofere alinare și salvare unei ființe sfâșiate între interogația metafizică și iminența stingerii. 

Tematic și eclezial, volumul Rugăciunile Pictorilor aduce în prim-plan opere sacrale semnate de mari maeștri, de la Paul Gauguin, creatorul emblematicului Christul galben, până la Hans Burgkmair și al său Sfântul Ioan la Patmos. Direcția deschisă aici se prelungește firesc în Lacrymosa, o carte al cărei titlu trimite subtil la filonul nihilist al lui Emil Cioran — evocat, de altfel, în una dintre poezii, intitulate Trei definiții pentru E. M. Cioran: „1. Cioran este un teomah, adică / un luptător împotriva lui Dumnezeu; / el este un Saul din Tars, / căruia nu i-a fost dat / să ajungă, nicicând, / pe drumul Damascului. // 2. Cioran este acea slugă / a arhiereului, / care L-a pălmuit pe Iisus / și căruia Fiul Omului i-a răspuns”; „S-a spus despre Cioran / că ar fi un Iov modern: / Fals!”.   

Apărut în 2020 — sub ecoul tulburător al teribilei pandemii de Covid-19 —, volumul Epilog în cer reunește marile teme ale cărților anterioare.

Antologia lui Dan Damaschin se așază sub semnul unui hermetism viu, asumându-și filiația barbiană într-o formulă originală, perfect racordată la exigențele și sensibilitatea liricii de astăzi. 

Când iarna cobora peste sat, 
înveșmântând dealurile în mantia ei albă, 
iar focul ardea cu vuiet 
în sobă, 
veneau, una câte una, femeile, 
asemenea unor preotese 
chemate la o veche ceremonie. 
Se așezau pe marginea patului cu macat, 
își sprijineau furcile în brâu, 
precum războinicii își așază sulițele 
înaintea luptei, 
și porneau să învârtească fusele gureșe. 
Lângă picioarele lor, 
pisicile se strângeau în somn.

Era o adunare veche, 
rânduită parcă de zei, 
și nimic nu mă făcea să cred 
că, într-o zi, 
avea să se sfârșească. Căci des se întâmpla 
să se strângă femeile, 
mai ales când zăpada, 
stăpână peste câmpuri și acoperișuri, 
pornea să cutreiere satul, 
la deal și la vale, 
încălțată cu papuci de fulgi. Și, 
când obosea de atâta umblet, 
lăsa câte o cioară pe uluci, 
sol negru al iernii, 
coborât din văzduh.

Din acea singurătate arhaică, 
se deschidea uneori o poartă 
către lumea urbană. 
În perete se afla prins un difuzor, 
asemenea celor prin care zeii 
își trimiteau glasurile muritorilor. 
Din boxa mică, 
răzbăteau vocile limpezi 
și calde ale crainicilor, 
care vorbeau din Olimp... 
Când mă cuprindea plictiseala, 
mi-i închipuiam pe bărbații,
ale căror voci răsunau, 
cu mustăți abstracte, 
iar pe femei, cu părul scurt și buclat, 
de parcă le-ar fi umblat 
pene din perne 
prin cap.

Zbârnâitul fuselor se ridica în odaie 
asemenea unui motan dezinvolt, 
iar lâna se supunea, 
fir după fir, sub mâinile femeilor...

M-aș fi așteptat ca, 
la un asemenea sfat, 
să înceapă cineva o poveste 
despre eroi și evenimente îndepărtate, 
despre cetăți și împărății. 
Dar vorbele lor se întorceau mereu 
în lumea pe care o cunoșteam: gospodării, 
oameni, vite, întâmplări ale satului. 

Și astăzi mai simt între degete 
urma lânii din caier. Trăgeam din el, 
cu stângăcie, 
să alcătuiesc un fir 
pe care să-l înnod la capătul fusului, 
sub îndrumarea unei torcătoare 
mai răbdătoare, 
care pregătea un fuior nou. 

O, câte exclamații 
se ridicau atunci în odaie! 
Câte priviri se întorceau spre mine, 
de parcă aș fi săvârșit 
o faptă vrednică de mânie,
pe când subțiam firul de lână, 
în încercarea 
de a-l scoate din caierul - umflat 
ca o burtă de elefant pe furca torcătoarei!

Iarna, 
când focul duduia în sobă, 
mai veneau, 
pe la mama Ioana, 
câteva femei. Așezate în marginea 
patului cu macat, 
își țineau furcile în brâu, 
precum ostașii prezintă onorul, 
și învârteau fusele gureșe, 
iar pisicile se tolăneau pe sub scaune.

Era și aceea o secvență 
despre care nu credeam 
că își va încheia 
vreodată 
posibilitatea de repetare, 
fiindcă adunările erau dese, 
mai ales când zăpada se încăpățâna 
să domine satul și să o ia la plimbare, 
la deal și la vale, 
în papuci de fulgi, 
iar din zbor să aducă pe uluci, 
printr-un transfer de oboseală, 
câte o cioară.

Din izolarea arhaică, 
te-ar fi atras în lumea urbană, 
ca un magnet, 
difuzorul din perete, 
din care scoteau capul vocile clare 
și calde ale crainicilor, 
care păreau a fi comentat din paradis.

Mi-i imaginam, 
când mă plictiseam, 
pe bărbați, cu mustață abstractă, 
iar pe femei, cu păr scurt și buclat.

Zbârnâitul fuselor era ca torsul de motan.

M-aș fi așteptat 
să înceapă cineva o poveste, 
dar subiectul era din lumea 
pe care o cunoșteam, 
ca un fum înălțat 
din gospodăriile curățate duminica 
devreme.

Încă am între degete 
și astăzi urma lânii din caier, 
din care trăgeam să fac un fir 
pe care să-l înnod la capătul fusului, 
sub îndrumarea unei torcătoare mai răbdătoare, 
care începea un fuior nou.

O, și câte exclamații 
stârneam! că se rupe firul.

Când marea își lepăda veșmintele de vară, 
iar prezentul părea atât de îndepărtat, 
pe cât de fugară e clipa ce se stinge, 
tânjeam după o adiere răcoroasă, 
pe care o dobândeam pe țărmul spumat, 
unde marea cea stearpă, 
trimitea din zări, 
de sub carenele negre ale corăbiilor, 
valuri asemenea unor gânduri. 

​Dar iată că soarele 
își pleca fruntea spre asfințit 
și nu doream ca bruma toamnei 
să coboare peste pământ, 
în vreme ce pașii mă purtau pe o punte înaltă, 
zidită pe pământul Bulgariei, 
deasupra unei ape adânci, 
înecate în trestii foșnitoare. 

În timp ce treceam 
pe deasupra apelor privind în jos, 
cugetul meu plănuia o taină: 
cum oare și-ar fi găsit un sălaș ferit, 
pe malul ascuns de trestii verzi 
și mângâiat de undele nemișcate, 
orice om sătul de zarva cetăților 
și de fala civilizației?
​Din ce materiale 
și-ar fi înălțat oare adăposturile? 
O femeie mi-a insuflat această pildă! 
Ea stătea lângă un căruț scârțâitor 
și trăgea cu brațe vânjoase 
de o creangă uriașă, prăbușită 
la marginea acelui parc. O și vedeam, 
în revărsatul Eosului cu degete de trandafir, 
întinzând veșmintele pe funii albite, 
iar la amiază, 
când Helios lovea cu tobe de foc 
în scutul cerului pentru a vesti dogoarea zilei, 
ea se ascundea sub bolta de ramuri, 
unde cântau păsările cu glas divin.

​Mergând astfel spre hotel, 
mă întrebam: ce oare voi preface în în stih 
neuitat din tot ce priviseră ochii mei pe aceste meleaguri? 

În vacanță, 
la mare, 
atât de departe părea prezentul de astăzi, 
pe cât e de estompată vara care a trecut, 
când uitasem cum e să fie frig 
și îmi doream puțină răcoare – pe care o obțineam, 
e adevărat, 
pe țărmul care aducea din zări, 
de sub vapoare, valuri de clipe.

​Aproape că nu îmi doream 
să mai vină toamna, 
când mă plimbam prin Bulgaria, 
pe acel pod ridicat peste albia 
sufocată de trestii... 

În timp ce mă uitam peste balustradă, 
îmi imaginam – și poate că așa și era – 
cum și-ar fi putut găsi un refugiu acolo, 
pe malul ascuns de stufăriș 
și învecinat cu apa stătută, 
orice om plictisit de civilizație.
​Oare din ce și-ar fi făcut adăpostul? 
Ideea mi-a dat-o o femeie, 
oprită lângă un căruț, 
care trăgea de o creangă mare, 
căzută la marginea parcului. 
S-ar putea să fi locuit chiar pe mal. 
O și vedeam întinzând rufele dimineața pe sârmă, 
iar, pe la mijlocul zilei, 
când soarele bătea în tobe de foc 
să se audă că e sonor, 
se ascundea sub niște ramuri cu păsări cântătoare.

​Chiar mă întrebam, 
în drumul spre hotel, 
ce oare voi transforma 
din tot ce zăream 
în poem. 

Titlul antologiei poetei Elena Vulcănescu, Jurnal de duh și oase (Editura Timpul, Iași, 2026), sugerează o antinomie existențială fundamentală. Prin alăturarea deliberat polară a celor doi termeni, autoarea instituie un spațiu de convergență între două registre aparent inconciliabile: materialitatea refractară a corpului și imaterialitatea efluxului spiritual. Pe de o parte, se face aluzie la osatura constitutivă a ființei, la materia terestră supusă implacabilei degradări, la acel lut primordial, peste care suflarea divină a așezat vremelnic viața. Pe de altă parte, cuvântul „duhul” evocă principiul imaterial, scânteia care refuză captivitatea propriului veșmânt calcaros. ​Lectura în cheie maioresciană ne dezvăluie însă că, departe de a fi vorba despre o sciziune antitetică, titlul propune o sinteză dramatică.

Constituit din opt secțiuni, volumul se deschide sub auspiciile eponime ale Jurnalului de duh și oase (îmbogățit cu pagini inedite), un portal confesiv care stabilește miza ontologică a întregii cărți, punând în balanță greutatea lutului și imponderabilitatea spiritului. Urzeala temporală se lărgește apoi în Popasul clipei logodite, un refugiu liric în care eternitatea pare să se lase capturată provizoriu în rama fragilă a prezentului. Din acest spațiu al grației, traiectoria urcă spre originar și demiurgic prin Adam Iconarul, secțiune care invocă transfigurarea lumii prin semn și imagine. Ești prada umbrei aduce în prim-plan vulnerabilitatea ființei confruntate cu spectrul efemerității. În fața acestei crize a solitudinii, vocea poetică își schimbă registrul tonal, devenind muzicală și vizionară în Refrenele unui menestrel telepat, pentru ca, apoi, să chestioneze implacabilitatea limitelor existențiale în Cușca lui largă. De la această interogație asupra constrângerii și libertății, pasul următor devine inevitabil: Căderea din mit, secțiune care anunță conștientizarea ieșirii din timpul absolut. În fine, drumul se încheie, prin liberare și mântuire, în Iubirile care nu trec, o pledoarie elegiacă pentru permanența sentimentului, în fața căreia însăși curgerea implacabilă a timpului își pierde puterea de dizolvare.

Există la Elena Vulcănescu un soi de bucurie a dezinvolturii intelectuale care se sprijină pe o forță demiurgică a imaginației. Privind-o cum își concepe micile scenarii interioare, ai sentimentul că asiști la o regie subtilă, în care livrescul nu e o povară muzeală, ci un aer pe care personajul îl respiră cu un firesc de invidiat. În această optică a derutei elegante și a fanteziei fără granițe, arborele genealogic al Elenei cunoaște deschideri vertiginoase. Bunicul ei, spre exemplu, nu este un simplu ascendent; el este un contemporan secret – ba chiar un confident privilegiat – al lui Francisco de Goya. Pe baza afinităților elective, între cei doi s-a înfiripat o prietenie autentică, pecetluită de o interesantă trecere de bunuri: celebrul joben al bunicului nu e decât o preluare directă, un suvenir din atelierul marelui pictor al Capriciilor (Los Caprichos): „De la Goya bunicul păstrase jobenul asumându-și / toată aventura onirică, însemnul ecvestru cu panaș / în bor de mătase pe care și-l scotea numai în fața / păsării fără somn” (Ereticul cioplind odoare).

Dar farmecul acestui portret de familie nu se oprește la frontierele unei nostalgii cromatice. Bunicul însuși practică jocul ca pe o formă superioară de înțelepciune și de liberare din corsetul realității. Pentru el, plopii de la marginea drumului, supuși legilor botanicii sau ale gravitației, nu sunt decât niște copile care veghează, imateriale și șăgalnice, asupra trecerii anotimpurilor: „Despre plopi spunea că erau niște copile cu pletele / pline de ciori de la care s-ar fi molipsit tot Cișmigiul”.

Elena Vulcănescu moștenește însăși conștiința că realitatea nu valorează nimic dacă nu este, clipă de clipă, rearanjată prin miracolul ficțiunii. Pentru poetă, a trăi înseamnă a genera neîncetat motive de ficțiune, a întreține o febră a imaginației care transformă orice colț de natură într-o scenă potențială. De aici, și reacția ei de o dramatică perplexitate – rostită cu acel accent de siderație teatrală și fin ironică – în fața unui furt insolit. Evident, nu este vorba despre o subtilizare funciară, de catastif sau de hotarnică, a spațiului vegetal, ci despre o confiscare mult mai dureroasă, determinată de implacabila rotație a anotimpurilor. Toamna a coborât peste frunzișuri cu o asprime egalizatoare, impunând o uniformitate cenușie, care aplatizează relieful. Cândva, fiecare floare (rigoarea catifelată a bujorilor sau delicatețea aristocratică a narciselor) era un declanșator de ipostaze și narațiuni interioare. Ceea ce deplânge cu adevărat poeta este faptul că, odată cu estomparea florilor într-o masă vegetală uniformă și tăcută, muza se retrage: „Bujorii ard mocnite miresmele temute / presimt înmugurirea plecărilor de tot”; „Numai salcâmul cată oglinzile din ceruri / să-mi apere nădejdea suspinului sărac, / mi s-a furat grădina în tot atâtea feluri / în câte dăruirea de sine mi-o împac” (Mi s-a furat grădina).

Dacă literatura trăiește, de cele mai multe ori, dintr-o euforie a privirii și dintr-o neobosită disponibilitate a contemplării, există, în viața Elenei Vulcănescu, momente de bruiaj, veritabile crize de muțenie interioară, a căror origine trebuie căutată în geografia imediată a citadinului. Una dintre cauzele majore ale acestei reprimări a impulsului demiurgic, a acelei dispoziții spre scriere sau spre transfigurare poetică a realului, o constituie chiar panorama stradală, interceptată de pe balcon: „La ora când pun coatele pe gard / ori ies în fumul acru din balcoane / fețele pământii de nemâncați / sugându-și de suc propriu policarii, / femeia iese-n Bulevard / din Strada Mare traversând tot Centrul”; „flămânzii stau la coadă în respect: / răscumpărarea întâii colivii, / gregar Eden, nebuni la împărăție” (Umbră dreaptă). Văzută din acest unghi, cetatea este un teritoriu al agresivității vizuale și al derutei cromatice.

Evident, o asemenea privire aruncată asupra pulsului urban ne trezește imediat ecourile ilustre și gravitatea romantică din Privesc orașul furnicar de Eminescu, acolo unde aglomerația deține dimensiunile unei interogații metafizice. Doar că registrul în care scrie Elena Vulcănescu abandonează tonalitatea elegiacă sau solemnă, pentru a plonja direct într-o proximitate argheziană de o anxietate frapantă. Aici, pe asfaltul încins și zgomotos al străzii, agitația umană se dezvăluie în tot bruiajul ei trivial și sordid. Detaliul citadin refuză să se lase estetizat; vocabularul străzii – cu asperități lexicale și licăriri argotice – urcă până la balcoane ca o poluare a spiritului. În fața acestei revărsări de „mahalagism” monumentalizat, orice tentativă de contemplație riscă să se înece în larma brută a cotidianului. 

​Dragostea, la care năzuiește poeta, refuză convențiile terestre și comoditățile sentimentale ale tradiției. Dacă poeții romantici – acei clasici ai însingurării – își căutau liniștea și refugiul terapeutic în sânul ocrotitor al naturii, lăsându-se absorbiți de ritmurile codrilor sau de solitudinea apelor, Elena Vulcănescu speră la o escaladare metafizică mult mai radicală. Pentru ea, spațiul sublunar devine insuficient, o zonă de bruiaj; aspirația tinde spre o vertiginoasă „mutare în stea”, amintind de zborul oniric al lui Dionis din nuvela eminesciană Sărmanul Dionis, o părăsire a realității greoaie în favoarea unui regat astral. Însă – și aici se relevă rafinamentul paradoxal al universului ei liric – această imensitate cosmică nu se traduce printr-o abolire a simțurilor sau printr-o asceză glacială. Dimpotrivă, ambiția siderală se comprimă într-un detaliu de o uimitoare intimitate: o reducere esențializată la scara corpului. Autoarea s-ar declara pe deplin împlinită alături de cel agreat, chiar dacă ambii ar fi numai o parte din întreg: „împleticiți de cale / în stea să ne cuprindem două șoptite guri. / Să afli cum salcâmii se dăruiesc din floare / surâs de spini mireasa din pragul nelumit / de ce desfașă fluturi din umărul boltit / și cine îi ucide dac-au deprins să zboare. / Și să-mi spui spre seară când umbra mi-o acoperi / cu îngeri și popas, de unde bat salcâmii, / noi cum mai stăm în inimi și cât ne-a mai rămas. / Iar când din cumpeni singur, o plută de pripas, / diluviu și risipă ai vrea să le mai aperi… – Iubirile se îneacă… / – sau mor cerșind stăpânii” (Să-mi afli…).

Oricât de eterică, de delicată sau de subtil nuanțată s-ar arăta la prima vedere această lirică, ea nu se ferește de contactul cu forțele mari, elementare, ale lumii moderne. Remarcăm, astfel, frapante ecouri din universul lui Émile Verhaeren – acel poet al uriașelor orașe tentaculare, al uzinelor fumegânde și al mașinismului. La o lectură superficială, s-ar putea părea că între violența frustă a vizionarului belgian și filigranul estetic al Elenei Vulcănescu există o falie insurmontabilă, dar accentele robuste, aproape brutale, preluate din retorica verhaereniană, nu ratează deloc eleganța volumului. Violența industrială sau marile ritmuri mecanice ale epocii sunt transfigurate, topindu-se în aceeași sensibilitate cuceritoare: „Atâtea herghelii s-au răsucit / glisând bălos ca melcii pe spinare, / din cortul de copite scrijelit / mai căutau pe ceruri Ursa Mare” (Rondel apocaliptic); „Pe Dealul Bisericanilor / stejarii fătau mierle și cuci în mitre de urzici / Bistrița-n vale zornăia o zgardă de zarzări // Primăvara nu mai are timp / scăparea e în oasele verzi ale poetului / înlăcrimat de florile mărului / orbit de conformitate” (Avea semnele primăverii).

Pentru Elena Vulcănescu, adevărul strict al faptelor nu constituie niciodată o instanță ultimă; veracitatea însăși cere a fi necontenit corectată, subminată din interior și repusă în cauză prin energia inepuizabilă a imaginației, iar cartea de față atestă exemplar această atitudine.