Sufăr
pentru cei ce rătăcesc prin cetăți, 
sub cerul neîndurător,
cu trupurile încovoiate de frig 
și cu foamea drept tovarășă,
pentru cei cărora pământul le este casă, iar cerul, singurul acoperiș.

Plâng soarta lor, 
căci au venit pe lume sub aceleași stele
sub care s-au născut regii 
și eroii de odinioară
și au străbătut, 
odată cu Istoria, 
veacurile,
până în al douăzeci și unulea veac al oamenilor,
dar n-au aflat nici tihnă, nici pâine, nici adăpost.

Pentru aceasta le-a fost dat să trăiască?
Să tremure în noapte și să-și poarte foamea
ca pe o armură pe care nimeni nu le-o poate smulge?
O, ce nedreaptă este împărțirea sorții!

Ce bucurie le-a mai rămas?
Să umble fără țintă prin cetăți, 
fără stăpân și fără căpătâi,
liberi doar în felul 
în care sunt liberi cei pierduți,
asemenea celor ce au purtat aceeași povară
în vremuri când alte imperii se ridicau și piereau.

Au dus oare în suflet o biserică?
Se mai închină icoanei, 
când frigul le pătrunde oasele
și pântecele li se lipește de șira spinării?
Cine le va auzi rugăciunea,
când nici glasul lor nu mai 
are putere să străbată noaptea?

Poate că, 
privind păsările care taie văzduhul,
le-a trecut prin minte 
că ar fi fost mai bine
să se fi născut cu aripi, 
nu cu mâini neputincioase.

Căci pasărea își află singură cuibul,
departe de oameni, 
sub streașina pădurilor,
și cântă chiar sub ninsoare,
iar prizonierii, 
închiși între ziduri și gratii,
o privesc cu jind când trece peste ei,
înaltă și liberă, 
prin împărăția nesfârșită a cerului.

Dar pentru acești oameni fiecare zi aduce aceeași întrebare:
unde se vor odihni, 
când se va lăsa întunericul?
Vor căuta un culcuș în turnul clopotelor,
acolo unde limbile grele lovesc bronzul
și sunetul se revarsă peste acoperișurile cetății,
până când chiar și ecoul obosește să mai răspundă?
Sau vor sta la pândă, 
în umbra zidurilor, 
ca într-o piesă de teatru,
așteptând să treacă preotul, 
păzitorul altarului?

Iar dacă acesta îi va zări, 
îi va alunga,
căci nici Casa Domnului nu poate fi, 
se pare, a tuturor.
Și vor pleca iarăși, 
cu capetele în glugi,
din biserica încălzită de suflete 
și de lumânări,
purtând în ei o vină 
pe care n-au săvârșit-o:
aceea de a fi căutat adăpost peste noapte
în Casa Domnului înaripat.

O,
ce vină au acești oameni înaintea zeilor 
și a lumii?
Căci nu cer cetăți, nici aur, nici slavă,
nici să li se înalțe statui în piețele zgomotoase.
Vor doar un loc ferit de vânt,
o bucată de pâine și îngăduința de a rămâne,
sub același cer sub care s-au născut 
și ceilalți oameni.

Sufăr pentru toți cei cărora le e frig 
și nu au unde să se adăpostească, 
pentru toți cei cărora le e foame 
și nu au ce mânca... 

Pentru ce au apărut pe lume 
și au ajuns, 
odată cu Istoria, 
în secolul XXI? 
Ca să sufere? E nedemn. 

Care e bucuria lor? 

Libertatea de a hălădui ai nimănui prin urbe 
îi face egalii tuturor care au împărțit 
același destin 
și în alte epoci.

Și-au adus biserica în suflet? 
Cred ei în icoană? 
Cine să-i înțeleagă
 atunci când tremură 
și burta li s-a lipit de spate?

Poate că prin gând le-a trecut ideea 
că ar fi fost mai bine 
să se fi născut pasăre, 
care își face cuibul departe de oameni 
și cântă sub ninsoare, 
scuturând din aripi, 
care este invidiată de prizonieri 
atunci când o zăresc, printre gratii, 
în înaltul cerului...

Preocuparea lor zilnică este 
unde să doarmă. 

Se vor aciua în turnul unor clopote, 
a căror limbă lovește pereții 
de bronz până la epuizarea sunetelor, 
sau vor pândi pașii preotului care, 
numai dacă îi vede, 
îi alungă, pe bună dreptate, 
din biserica încălzită de suflete 
și de lumânări. 

Iar ei, atunci, se vor simți vinovați 
că încearcă să petreacă noaptea 
în Casa Domnului înaripat.

Sub titlul eufonic și melancolic Zăpadă murindă (Editura Mirton, Timișoara, 2025), apare  cea mai recentă carte de lirică, semnată de Crișu Dascălu, structurată în cinci secțiuni distincte, care sunt tot atâtea ipostaze și unghiuri de incidență hermeneutică asupra toposului hibernal: Dincolo de fereastră, Orașul de hârtie, Chenarele ceții, Pasărea de umbră și Visul lui Hermes. Sintagma omonimă este o marcă a ambiguității semantice, ale cărei straturi denotative și conotative par să se replieze sub propria greutate, reminiscență a consistenței efemere a materiei nivalis.

Poetul survolează, prin transparența geamului, o lume exterioară mult mai dinamică și exuberantă. Poemul inaugural își asumă o valență autoreferențială, ilustrată de un discurs confesiv, subordonat tiparelor prozodice ale lirismului popular: „Privitorul pe fereastră / e ca floarea fără glastră, / e ca glastra fără floare / e ca ziua fără soare / e o vară, poate nu e / e o iarbă fără cruce / drumul ce niciunde duce!” (Cel de la fereastră). Ecartul dintre plenitudine și starea de spirit refractară visării se măsoară prin intermediul unor metafore delicate; raportul dintre mușcată și absența glastrei devine emblema unei logici răsturnate, a unui topos mai puțin frecventat de către poeți în general. Asemenea vasului vidat de prezența florală, vas care își suspendă propria vizibilitate, eul se resimte exilat din sfera efervescenței spirituale și depopulat de marile bucurii ale existenței. Vorbim despre o absență radicală, similară unei zile private de soare, un timp care, pierzându-și sursa matricială a luminii, își anulează prezența.

​            În poezia intitulată simplu, cu o rezonanță aproape programatică, Așteptând, Crișu Dascălu orchestrează o meditație grefată pe o subtilă tentă narativă. El sondează resorturile intime ale stării de așteptare, precum și mutațiile existențiale care se declanșează în momentul în care decide să se lase în voia acesteia. Motivul refugiului — o veritabilă sforțare de a se retrage din calea unei zăpezi surprinse în agonia topirii — atestă o miză mult mai profundă: angoasa auto-destrămării, teama de o dispariție tăcută, insidioasă. Pentru a eluda acest naufragiu lăuntric, calea cea mai potrivită se dovedește a fi întoarcerea spre propriul interior. Aici, poetul identifică un spațiu tutelar, dar paradoxal: o sală în care armurile și-au pierdut rostul defensiv, pentru că nu mai au de cine sau de ce să-l apere. Totuși, privirea îi redeschide accesul către exterior și restabilește legătura cu strada, dominată acum de un stol de păsări. Acestea par antrenate într-un efort mnemonic sortit eșecului, un demers care le este, în esență, străin și care aparține, mai curând, orașului însuși. Acesta încearcă să-și recompună fragmentele de memorie prin intermediul păsărilor, convertite simbolic în litere. Efortul de reconstituire a trecutului are loc însă într-un peisaj acaparat de prezența degradantă a zăpezii murdare: „Așteptând, / Privesc pe fereastră / Și văd cum moare zăpada / Sub zborul haotic al negrelor păsări – / Proletarii gunoaielor – / Un nor de litere posace cu care orașul / Încearcă zadarnic să-și scrie memoriile. / Așteptând, / Privesc cum moare zăpada / Tot mai umilită de negrele roți / Recucerindu-și asfaltul. / Nimic nu e mai murdar / Ca zăpada murdară”.

Dacă în prima instanță, asistam la o mișcare de repliere defensivă, la căutarea unui adăpost interior în fața agresiunii elementare (aceea a zăpezii muribunde), în Orașul de hârtie suntem martori la o spectaculoasă inversare a vectorului existențial. Atitudinea nu mai este una de izolare, de precauție sau de refugiu din calea factorilor periclitanți. Poetul renunță la orice viziune solitară; el nu se mai ascunde, nu mai caută o ieșire providențială din labirintul urban și nici nu mai inventează bastioane de protecție lăuntrică. Se produce o fuziune de adâncime între conștiința poetică și organismul colectiv al urbei, se trăiește dimpreună cu orașul, într-o comuniune aproape fiziologică, respirând ritmurile, convulsiile și pulsiunile acestuia: „Azi a venit salvarea / Ca o pasăre albă / Azi a venit salvarea / Și s-a oprit / Nu a coborât nimeni / Nimeni nu s-a urcat / Azi a trecut pe aici salvarea / Ce bine este că mai e ceva de salvat” (Azi a venit cineva).

Într-o atmosferă apropiată prozei fantastice caragialiene, ilustrată de La hanul lui Mânjoală, Crișu Dascălu recurge la un imaginar simbolic în care anumite elemente, consacrate de tradiția populară prin virtuțile lor apotropaice, devin mijloace de contracarare a forțelor malefice ale vrăjitoriei. Între acestea, cocoșul ocupă un loc privilegiat, prezența lui fiind asociată cu puterea de a risipi întunericul și de a ține la distanță manifestările demonice. În reprezentarea poetică, pasărea pare să-și moduleze apariția și rostirea, își schimbă penajul etc., într-o succesiune de ipostaze care îi conferă o dimensiune simbolică aparte. Alcătuirea poemului, prin această desfășurare în trepte, evocă, totodată, sculptura Cocoșul a lui Constantin Brâncuși, unde forma se construiește printr-o ascensiune ritmică, dinamică. Aceeași articulare graduală poate fi recunoscută și în poezia lui Crișu Dascălu, unde imaginea cocoșului se configurează progresiv, prin acumulări succesive de sens și expresivitate: „În oraș / Se aude cântând / Un cocoș / În oraș se aude cântând / Un cocoș alb / Cu creasta roșie / În oraș / Se aude cântând / Un cocoș roșu cu ciocul / Galben / În oraș se aude / Cântând / Un cocoș / Galben / Cu ciocul roșu / În oraș cântă / Un cocoș / Și nimeni nu îl aude” (Cocoșul).

Suprafața orașului devine o imensă pagină albă pe care existența însăși se scrie de zor. Totul participă la această grafie a cotidianului: locuitorii, trecătorii anonimi, dar și toți cei care se nimeresc a fi prinși, absorbiți în câmpul gravitațional al mediului urban.

Titlul celei de-a treia părți — revelator intitulată Chenarele ceții — propune un paradox fascinant: ceața, un element fluid, amorf, fugar prin excelență, este constrânsă în chenare, devine un cadru care delimitează și pune în relief fiecare asperitate a peisajului urban.

Însă consecința fundamentală, cea care plasează această lirică în proximitatea universului bacovian, constă în puterea absolută, copleșitoare a ceții de a absorbi realitatea. Aici are loc marea mutație de accent. Ceața cuprinde și estompează totul ca o gumă de șters. Este o geometrie a neantizării, o dizolvare lentă în care orașul de hârtie, altădată atât de dinamic și plin de scriptura vieții, suferă un recul catastrofal: „Spre dimineață a venit ceața / A venit ceața dinspre / Grădinile tot mai neîncăpătoare / Și casele au început să intre în ceață / Una câte una / Și copacii primăriei alunecă / În ceață / Doar la bătrânii de peste drum / Mai pâlpâie candela / Și la vecinii de-alături se-aude / Mugetul alarmei, / La vecinii care se privesc / Parcă pentru prima dată” (Ceața). Senzația de claustrare, descompunerea materiei, culorile șterse și impresia de cadru funerar trimit la angoasa bacoviană: „E toamnă iar / Și frunzele acoperă pământul / E toamnă iar / și noi suntem mai palizi / Mai priviți cu acest geam / Prin care nu se mai uită nimeni / E toamnă iar / Și copacii se uită în pământ / Fără de ploaie, fără de vânt / E toamnă iar / Și tu stai la un geam / Prin care văd / Frunzișul galben” (Rapsodie în galben). Poetul se găsește suspendat într-un alb tăcut și apăsător, o pagină în care însăși istoria orașului a fost radiată. 

Partea a patra — denumită Pasărea de umbră — deschide o poartă spre un univers mitologic. ​Intrarea în acest registru aduce în prim-plan o faună domestică, alături de care vegetalul deprinde o autonomie copleșitoare. Nu mai vorbim despre un oraș exterior, întrucât natura domestică și cea sălbatică se întrepătrund, creând un ecosistem al meditației. Vegetalul asimilează stările sufletești: plantele respiră odată cu poetul, iar grădinile sau colțurile de natură ascunse devin sanctuare ale memoriei vegetale. Omul se integrează într-un lanț al vieții în care granițele dintre regnuri se estompează: „Pe strada noastră / Trec mașini somnambule / Adulmecându-ne delicat / Pe strada noastră / A trecut un om / Într-o zi / Și jaluzelele-au clipit / În ferestre / Pe strada noastră / Umbra trecătorului / Rămâne / În memoria asfaltului” (Umbra).

Ultima secțiune, intitulată eponim Hermes, este sub semnul unei mitologii tăinuite și al unei revelații soteriologice. Hermes — arhetipul hermeneutului și al zeului secretelor — este instanța care veghează asupra unei ultime metamorfoze. Dacă în sectoarele precedente, asistaserăm la o succesiune de crize — de la fuga din calea zăpezii muribunde, trecând prin vitalismul febril al Orașului de hârtie și prin angoasa de sorginte bacoviană din Chenarele ceții, până la simbioza telurică din Pasărea de umbră —, figura lui Hermes vine să ordoneze haosul. Hermes nutrește aspirația ca totul să redevină cum a fost, presat de o formă de nostalgie a originii (nostalgia originis): „Dă-mi mâna / Să-ți citesc în palma dreaptă / Tu vrei să știi cum va fi ziua de mâine / Iar eu pot să-ți spun cum va fi celălalt veac / Tu vrei să știi dacă putem ieși în parc / Iar eu pot să-ți destăinui doar / Cât de departe va fi luna în vârsta viitoare / Tu vrei să știi cât de mult te iubesc / Iar eu pot doar să prelungesc răspunsul / Până dincolo / Dă-mi mâna / Întinde-mi mâna” (Sclipăt). Orașul — viciat odinioară de zăpada murdară, șters de gumă sau redus la o simplă pagină de hârtie — este chemat să-și recapete fizionomia, imaginea primordială și neatinsă de entropie. Este o utopie a recuperării timpului pierdut, o restaurare a formelor în matca lor dintâi, unde hidoșenia cotidianului și degradarea materiei sunt anulate printr-o simplă trezire din coșmarul istoriei. Reintegrat într-un oraș liberat de teroarea ceții, poetul redobândește sacra disponibilitate de a-l colinda pe toate străzile, sub ocrotirea tacită a divinității. 

Mi-aș mai dori, 
în toamna aceasta sumbră, 
care și-a pierdut culorile sub ploi, 
cred că o pușcă de vânătoare — mi-aș tot 
ținti momentele cu ea, 
nu păsări sau animale.

Ce-aș urmări? 
-Să văd cum fumul, 
dintr-un moment pe care-l socotesc în plus, 
se duce în nările zeilor. O, doar ei 
mi l-au dat spre trăire 
și-i voi fi asista, 
pregătit să le înmânez o batistă, 
când vor strănuta 
peste balustrada balconului de aur...

Din calea vapoarelor de viruși, 
surprinzător ar fi să zboare 
înspre sud atâtea păsări, 
turnate-n bronz de Lisippos... 

O umbră de metal ar survola cetatea 
și-ar poposi ca un vârf în poarta-i...

​Lângă o pâlpâire de pădure,
picotesc maeștrii veniți cu șevaletul
să prindă în culoare, de-a lungul zilei,
arderile din soba fără horn a toamnei.

​I-am trezit în miez de noapte — visau
prea mult la nemurire —
când, cu mâna dusă la frunte,
îi privea luna de pe șine. 

Ei, cu Matisse model 
ori Gauguin, 
n-au observat deloc 
locomotiva stelelor...

​M-a rugat Bendis însăși, 
coborâtă din fum,
să trag semnalul de alarmă pe drum...

Văzând că pictorii vremii 
nu sunt deloc vrăjiți 
de propria ei jucărie, 
a îngăduit pe fugă 
să fie refăcută...

Din vuietul vechi de vagon, am trezit
un colț de lumină purtat la infinit,
iar pe bancheta de-alături, din vis,
stătea tocmai Matisse.

Mă privea-n tăcere, cu zâmbet de-azur,
împărțind cu mine același tur. 

Eseu de Bacalaureat: „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

1. Încadrarea în epocă și curent literar

Ion Creangă este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici. Opera sa reprezentativă, „Povestea lui Harap-Alb”, publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1877, este un basm cult. Textul aparține perioadei marilor clasici, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și se încadrează în realism, îmbinat cu elemente fantastice, prin modul în care lumea fabuloasă este umanizată și coborâtă în cotidianul humuleștenilor. Ion Creangă reușește să imprime operei o viziune realistă asupra lumii și oamenilor, ceea ce diferențiază textul de basmele populare.

2. Două trăsături ale curentului literar / basmului cult

Umanizarea fantasticului.

În primul rând, personajele, deși fabuloase, au trăsături umane, cu slăbiciuni, defecte și calități firești. Spre exemplu, Harap-Alb nu este un erou atotputernic, ci un tânăr supus greșelilor, care învață treptat, prin încercări, să devină matur și responsabil. Spre deosebire de basmul popular, unde personajele fantastice au puteri supranaturale rigide și abstracte, la Ion Creangă personajele fabuloase, precum Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă, sunt construite cu stări, comportamente și psihologii omenești. Aceștia se ceartă, glumesc și au slăbiciuni omenești. De exemplu, Gerilă se plânge mereu de frig sau de disconfort, comportându-se ca un om obișnuit: „Fugiți de-aicea, mă rog, nu-mi faceți capul kalapăt, că-mi scoateți peri albi în vârful capului și nu e vremea de tocat frunze la câini acum”.

Specificul limbajului și al stilului.

În al doilea rând, limbajul este unul viu, colocvial, presărat cu expresii populare, proverbe și regionalisme, ceea ce creează impresia autenticității și aduce basmul în sfera realității cotidiene. Stilul operei este caracterizat prin oralitate, umor și utilizarea limbajului popular. Ion Creangă integrează numeroase expresii colocviale, zicători și proverbe ironice, care dau textului originalitate, precum: „Vorba ceea: prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul”. Aceste expresii contribuie decisiv la atmosfera realistă și populară a basmului cult, ancorând fantasticul în experiența de viață concretă a lumii rurale.

3. Tema operei

Tema principală a basmului este triumful binelui asupra răului, strâns legată de tema inițierii și a maturizării tânărului crăişor (bildungsroman).

Harap-Alb trece prin mai multe încercări care îl transformă dintr-un tânăr naiv și lipsit de experiență într-un conducător înțelept. Călătoria lui nu este doar o succesiune de probe fabuloase, ci un drum simbolic de la copilărie spre maturitate, de la neputință la asumarea responsabilității. La capătul acestei călătorii a formării morale și spirituale, eroul devine pregătit să preia responsabilitatea conducerii unei împărății. Ideea de transformare interioară este sintetizată în momentul în care Spânul îl avertizează: „Din inimos cum erai, te-ai făcut muiere, n-am ce zice”, subliniind etapele prin care mezinul trebuie să treacă pentru a se căli.

4. Două secvențe narative ilustrative pentru temă

Prima secvență, elocventă pentru ilustrarea temei, este momentul în care fiul de crai pleacă la drum pentru a-l vizita pe unchiul său, Împăratul Verde. Tatăl fiului de crai se îmbracă în piele de urs și se ascunde sub un pod pentru a testa curajul fiilor săi. În timp ce frații mai mari se sperie și se întorc din drum, mezinul reușește să treacă proba, încurajat de cal: „Să nu te ajuți cu a altora, căci calul tău te duce la toată latura”. Această scenă marchează începutul drumului său inițiatic. Această secvență simbolizează ruperea de mediul protector al familiei și începutul drumului inițiatic, intrarea în lumea reală, dură și plină de primejdii.

​Întâlnirea și alianța cu ajutoarele fabuloase.

A doua secvență semnificativă o constituie întâlnirea cu ajutoarele fabuloase – Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Harap-Alb îi primește alături de el. Deși, la început, acești însoțitori îi par niște ființe ciudate și nepotrivite, el îi tratează cu empatie și omenie, oferindu-le din merindea lui: „Na! mâncați și beți, că de-acum înainte aici ne este drumul”. Prin această atitudine, eroul dovedește altruism și capacitatea de a aprecia valoarea prieteniei și a solidarității. Ajutoarele fantastice devin simboluri ale calităților care îi lipsesc lui Harap-Alb, îl completează și îl sprijină în depășirea obstacolelor. Această secvență evidențiază maturizarea eroului, care învață că solidaritatea și modestia reprezintă valori esențiale în viață.

5. Două elemente de structură și de compoziție

Titlul are o structură oximoronică și paradoxală, prin alăturarea a doi termeni opuși în numele protagonistului, Harap-Alb. Termenul „harap” desemnează un slujitor de origine arabă, cu pielea de culoare neagră, în timp ce adjectivul „alb” simbolizează puritatea, noblețea și originea sa crăiască. Acest nume devine realitate în text, când Spânul îl păcălește să intre în fântână: „De acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista să-ți fie numele, că altul nu ai”. Titlul sintetizează dubla condiție a protagonistului: robul obedient și ignorant de la început, care se va transforma treptat în liderul înțelept de la sfârșit.

Compoziția basmului se bazează pe motive narative tradiționale, adaptate original de autor.

Motivul probelor, prin care eroul dovedește curaj și perseverență, confirmă faptul că maturizarea se face prin încercări și sacrificii. Motivul ajutoarelor fabuloase subliniază importanța solidarității și a prieteniei. Motivul labirintului (trecerea prin pădure, prin locuri necunoscute) exprimă drumul anevoios al inițierii. Aceste motive configurează structura tradițională a basmului, dar sunt reinterpretate de Ion Creangă într-o cheie realistă, apropiată de viața oamenilor simpli.

Motivul călătoriei, care simbolizează trecerea de la copilărie la maturitate, este ilustrat încă de la plecarea spre Verde Împărat: „Mergem noi, mergem, și la așezat de soare ajungem într-un codru întunecos…”.

Motivul probelor, prin care eroul dovedește curaj și perseverență, confirmă faptul că maturizarea se face prin încercări și sacrificii.
​Probele sunt impuse de Spân și de Împăratul Roș; „De-ți putea aduce salate din Grădina Ursului și pielea cerbului cu pietre scumpe… atunci să crezi că vei fi ceva”.

Motivul labirintului, anume trecerea prin pădure, prin locuri necunoscute, exprimă drumul anevoios al inițierii.
​Motivul probelor de curaj și al demascării răufăcătorului finalul în care calul îl ucide pe Spân: „Iată ce a vrut Dumnezeu să aducă la îndeplinire… căci Spânul viclean nu i-a bătut capul degeaba”.

Aceste motive configurează structura tradițională a basmului, dar sunt reinterpretate de Ion Creangă într-o cheie realistă, apropiată de viața oamenilor simpli.

Mai mult, construcția personajului principal se bazează pe opoziții: la început este un tânăr lipsit de experiență, ușor de păcălit de Spân, dar la final devine un conducător demn de tron. Această evoluție este pusă în lumină de antiteza dintre Harap-Alb și Spân. Dacă primul simbolizează naivitatea, bunătatea și apoi maturizarea prin suferință, Spânul reprezintă viclenia, egoismul și răutatea. Prin confruntarea dintre ei, Ion Creangă transmite mesajul că adevărata noblețe nu vine din rang sau putere, ci din caracter.
​            Concluzie
​            În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult care aparține perioadei marilor clasici și curentului realist, prin modul în care eroul, deși trăiește întâmplări fabuloase, este construit cu trăsături omenești firești. Tema inițierii și a maturizării este ilustrată prin secvențe semnificative, precum proba podului și întâlnirea cu ajutoarele fabuloase. Titlul, cu semnificație paradoxală, și motivele specifice basmului accentuează dimensiunea inițiatică a operei. Prin limbaj, umor și profunzime morală, Ion Creangă a creat nu doar o poveste cu eroi și fapte ieșite din comun, ci o lecție de viață despre maturizare, prietenie și adevărata noblețe. 

(1191 cuvinte)

Privesc fotografia din Bucureștiul regilor, 
ivită acum în fața oamenilor 
ca o făgăduință de amintire, 
căci o expoziție se pregătește 
să-și deschidă porțile.

Și văd acolo un tânăr înalt, 
cu veșminte ostășești, 
stând înaintea unei tinere de neam ales, 
cu chipul luminat de frumusețea vârstei. 

O, muritori, 
unde se află acum trupurile lor? 
Sub ce pământ zace frumusețea,
pe care odinioară o admirați? 
Mai sunt oare oasele risipite 
în întunericul țărănii  
sau le-a mistuit cu totul 
vremea cea nesătulă?

Și viermii grași, 
care s-au ospătat din putregai, 
oare au dus mai departe, 
în chip umil și nevrednic, 
firul vieții lor? 
Oare nu au fost ei slujitorii 
întunecați ai prefacerii, 
cei care au primit trupurile voastre 
și le-au întors pământului, 
după rânduiala cea veche?

Dar nu viermii au fost cei dintâi 
care i-au trădat.
Trupurile însele au îmbătrânit pe nesimțite, 
sub povara zilelor, 
fără ca vreun dușman să le fi lovit, 
fără ca vreo mână străină 
să le fi împovărat celulele cu oboseală. 

Timpul a lucrat în taină, 
precum un zeu nevăzut 
care nu-și vestește niciodată lovitura.

Iar sfârșitul a venit într-o zi oarecare, 
de pe o zi pe alta, 
asemenea unei bătăi a inimii 
care vestește întregului trup 
că încă o zi s-a scurs din viața lui. 

Dar ei nu ați auzit vestirea. 
Prinși în grijile traiului, 
în nevoile și necazurile 
care se arătau înaintea ochilor, 
grele și concrete, 
nu au băgat de seamă 
cum se apropia bătrânețea. 
Căci ridul care le brăzda chipul 
părea urma unui zâmbet repetat, 
de atâtea ori, în fața aceleiași întâmplări.

Așa își duc muritorii zilele: 
atingând, 
fără să știe, 
hotarul celor care nu mai pot fi întoarse.

Văd o fotografie 
din Bucureștiul monarhic – reclamă 
la o expoziție 
care se va deschide în curând.

Un tânăr lungan, 
îmbrăcat în haine militare, 
în fața unei tinere elegante... 
Unde vor fi fiind trupurile lor 
astăzi? 
Vor mai exista oasele lor undeva? 
Viermii grași care s-au hrănit din ei, 
sub pământ, 
înseamnă că au dus mai departe viața lor, 
la un nivel derizoriu, 
că le-au fost expresii macabre 
ale transformării? 

Dar trupurile lor i-au trădat, 
precum pe toți: 
ele au îmbătrânit, 
nu cineva din exterior 
le-a adus în plasă oboseală. 

Moartea a venit de pe-o zi pe alta, 
ca o bătaie a inimii 
care avertiza întregul corp 
că a mai trecut o zi... 

Sigur, nu au băgat de seamă, 
prinși cu problemele zilnice ale traiului, 
care erau vizibile și concrete, 
pe când un rid pe chip venea 
de la zâmbetul repetat 
în fața aceleiași chestiuni.

Astfel grăiseră ele, 
iar mintea mândrelor roabe
ale fusului harnic, 
pline de veșnică trudă,
nu purta nicio greutate în cercul gândirii,
nici durerea n-o avea care sfâșie pieptul,
când omul jertfește odorul cel drag 
de la suflet.

Mișcarea era ca un fulg purtat de vânt,
ușoară în reflex, 
dar stârnind o putere imensă,
născută din fapta menită, 
dorită de toți cei de față,
care în sfat și-n tăinuiri plăcute 
pun țara la cale.

​Iar lâna, 
adusă în coșulețe împletite cu meșteșug,
era cântărită din ochi de privirile iute înarmate
cu gând,
ghicindu-i-se măsura,
ca să le-ajungă la tors 
în lungile ceasuri de iarnă.

​Și pofta de boabe alese, 
de porumb muiat în vâlvătaie,
ori copt pe plita încinsă 
cu foc din păduri umbroase,
cuprinse cerul gurii, 
stârnind izvoare de apă
care inunda limba torcătoarelor.

​Astfel, 
encefalul înflorea în odaie,
iar vorbele pluteau prin această cântare,
aduse din însuși haosul cosmosului, 
unde stătuseră veacuri de-a rândul 
ca atomi în tăcerea eternă,
purtând în ele fiorul și apriga vibrație
a navei care în anul șaizeci și nouă
a fost închipuită de mândrii bărbați ai Americii.

Ca să miște mâna țărăncilor, 
gestul de a toarce le este în gând, 
dar nu are greutate 
să apese creierul, 
precum durerea pierderii 
a ceva apropiat de suflet. 
E un reflex ușor ca un fulg, 
dar câtă energie declanșează! 
Își trage puterea dintr-un obiectiv, 
propus prin vorbă, 
rostit cu fermitate, 
dar care nu este, în fond, 
decât dorința tuturor celor de față 
de a mai sta la taclale 
și de a pune țara la cale.

Și lâna, 
adusă în coș, 
e cântărită din ochi; i se prevede 
volumul potrivit, pentru a le ajunge 
să toarcă vreme de câteva ore.

Pofta de boabe fierte de porumb 
ori coapte pe plită 
împânzește cerul gurii, care aduce, 
de nu știu unde, atâta apă, 
încât limbile torcătoarelor se inundă.

Encefalul înflorește în atmosfera odăii. 
Vorbele se plimbă prin acest poem, 
după ce au adus din cosmos, 
unde au stat sub formă de atomi atâția ani, 
vibrația navei inventate în '69 de americani.