20 ianuarie, 2021: Ceasurile

Ceasul automatic

Am fost să-mi iau ceasul de la reparat. Pentru cheița de reglaj, am așteptat două săptămâni (care, oricum, au trecut). Interlocutorul mi-a arătat două ceasuri mecanice, dintre care unul automatic, o marcă elvețiană, și altul rusesc, Slava. Mi le-a desfăcut. Cel automatic era plin de marcaje. L-am cercetat vreun sfert de oră. Cum zăceau pe blat, mecanismele păreau niște inimi care bat. Viziunea m-a indus îndoielii, că, totuși, ceasurile nu sunt veșnice, dar și teoriei pe care o dezbat în sinea mea, când nu am ce face: universul e creația lui Dumnezeu – de aceea, El nu se implică în viețile noastre, pentru că meseriașul din fața mea ar trebui să intre în obiectul pe care-l repară.

-V-ați hotărât? m-a sustras ideilor ceasornicarul. Vă fac o ofertă finală, pentru amândouă?

Am fost de acord cu prețul.

M-am plimbat prin mall, până le va regla, să ungă mecanismele și să polisheze geamul. Am comandat aripioare picante și un Pepsi. Am coborât scările rulante cu meniul în pungă, la capăt, le-am urcat din nou, intenționând să mănânc la o masă, acolo, dar nu era niciuna liberă. Am trecut și pe la librăria Cărturești, să-mi revăd cărțile. După douăzeci de minute, am revenit la ceasornicărie. O domnișoară dădea ocol dughenei: „Brățară pentru ceas fitness aveți?”.

L-am luat pe cel elvețian, pe care l-am și fixat pe mână. A rămas să fiu sunat pentru Slava, pe duminică încolo.

19 ianuarie, 2021: Păianjenul

Te duci pentru patru minute afară și revii sloi în casă.

Oare cum se poate supraviețui în Siberia? Mie mi se pare imposibil.

Prin anul 2000, am citit o carte despre experiența acelui autor în mijlocul eschimoșilor. O secvență bizară este aceea a confecționării săpunului…

În timp ce mă refer la aceste aspecte, remarc un păianjen mare, în colțul camerei. Doar mă uit la ceas. Când revin cu privirea în tavan, păianjenul dispare în mod fabulos, precum îi este și legenda, transpusă liric de către poetul latin, Ovidiu: tânăra Arachne, talentată la țesut, este transformată de către zeița înțelepciunii, Atena, invidioasă pe harul fetei, în păianjen; cu alte cuvinte, a supraviețuit pasiunea lui Arachne pentru țesut…

Concluzia:

Nici zeii nu pot anihila vocația omului pentru ceva, în special pentru invenție.

18 ianuarie, 2021: Al treilea chiriaș

În 1988, tata a primit un apartament spațios, de la fabrică. În sfârșit, mă gândeam, voi avea camera mea, în care voi studia pe îndelete, în care voi scrie la masă, cu stiloul, ca Tudor Arghezi (după cum văzusem, cândva, un documentar). Am cărat de drag lucrurile, sacoșele pe care le puteam duce în mână. A nu se înțelege altceva, decât realitatea: și în Brazdă, deși aveam numai două camere, când începeam să învăț, toți ai casei părăseau încăperea și mă lăsau singur cu teancul de cărți.

Citește în continuare 18 ianuarie, 2021: Al treilea chiriaș

17 ianuarie, 2021: Poem de iarnă

E atât de frig afară, încât luna pare de gheață.

Aburii de la respirațiile oamenilor de ce nu o topesc,

să vină pe pământ lună caldă?

Dacă ne luam după Carl Sagan,

azi, nu mai aveam nici lună de gheață…

În locul ei, am fi pus un corn de rinocer,

să ne aducă aminte de poezie,

însă, acum, sub pom,

mă întreb cum ar fi fost ca elefanții să aibă colți de astru.

Unde sunt zeii, pe acest frig cosmic,

în ce energie se scaldă ei,

în ce băi ascunse își petrec vremea?

L-au pedepsit pe însuși Prometeu,

dând drumul vulturului să-i mănânce ficatul…

Și acum, în deșert. se culcă șamanul.

16 ianuarie, 2021: Al doilea chiriaș

Venind voios de la școală (eram într-a șasea), fiindcă scăpasem de acea zi stresantă, am dat peste o chitară imensă, proptită de marginea unei mese, în sufragerie: avea corzi groase, argintii, la care aș fi zdrăngănit, dar nu știam a cui este și dacă proprietarul ei se află în casa noastră… Era liniște deplină.

Citește în continuare 16 ianuarie, 2021: Al doilea chiriaș

16 ianuarie, 2021: Despre chiriașii noștri

Când îi reproșăm mamei bunăvoința gratuită de a fi găzduit atâtea rude, ea spune: „Lasă, că, dacă nu procedam așa, poate astăzi voi nu aveați casele voastre ca palate. V-a ajutat Dumnezeu”.

Primul chiriaș a fost Mița, vară a doua cu mama. Mița era sora lui Mitică (de vârsta mea) și a Ioanei Mamut (mai mare cu un an decât mine), vecini cu noi la țară.

Cea mai mare dintre frații Mamut, Mița plecase devreme la Craiova, dar, până la acel moment, participase la așa-numitele „taine” din mahala, adunări vesperale la poarta cuiva, ținute până înspre dimineață, mai cu seamă vara, când oamenii vorbeau câte în lună și în stele. Mamut, bunicul Miței, era cel mai volubil și mai inventiv dintre toți. Datorită vârstei înaintate, era și luat în seamă: vorbea zâmbind, cu multă căldură și fluent; lucrase în Banat și venise de acolo cu unele denumiri mai curioase ale unor locuri, pe care le-a transferat ca etichete asupra unor șosele / drumuri de la noi. Șoselei principale i se spune Ciochiuța (nașul ei fiind Mamut). Într-o seară, povestea cum ar sălășlui un șarpe imens, sub ulmul Prodii (cel mai mare ulm din țară, care figura, prin raritatea dimensiunilor, pe hărțile interbelice – ne spunea bunicul nostru, Constantin, „tata din vale”), cum însăși armata a tras cu tunurile în monstru și tot nu ar fi reușit să-l dovedească…

Tata era angajat la Electroputere, în Craiova, și venea acasă de două ori pe săptămână, miercuri seara și, evident, sâmbăta, când stătea până luni dimineața sau până luni la prânz, când lua rata de ora 12,00 (aceasta se întâmpla când lucra în tura a doua). Mamut a spus povestea cu un asemenea dramatism, încât, de teamă, nu am mai putut dormi în acea noapte. Deși puternică și curajoasă, mama nu-mi părea, totuși, un cerber în stare să facă față șarpelui monstruos, care, dacă se întinde o dată, cât este de lung, poate ajunge tocmai în curtea noastră – îmi imaginam eu – și ce ne facem atunci?

Cu frica în sân, despre care, de rușine, nu spuneam nimănui, am stat până a venit tata… Atunci, am prins curaj și i-am istorisit despre monstru, dar, spre surprinderea mea, mama a luat în derâdere minciuna gogonată a vecinului vârstnic. Și eu cât mai suferisem, ce tactici de apărare elaboram – demne de Stăpânul inelelor, ce antrenamente cu sabia de lemn mai făceam, descojind prunul (de la izbiturile cu sabia în trunchi).

Altădată, pe seară, la taină, care se ținea chiar la poarta noastră, o invitam (eu și soră-mea) pe Mița la noi, la televizor. Cred că eram singurii cu tv din mahala, un Orion pe lămpi, carcasă lăcuită, de lemn. Era o emisiune despre Meșterul Manole, baladă pe care o auzisem prima dată de la mama (încă nu eram la vârsta de a merge la școală, dar zidirea Anei mi se părea nedreaptă și imposibil de dus până la capăt). Mița ne-a refuzat, dezamăgindu-ne.

Când eram prin clasa a doua sau a treia, ieșisem în poiană, era primăvară. În drum, cu ochii ațintiți în zare, ca la televizor, stătea Mița, așteptându-l pe Costică, iubitul ei, care ar fi trebuit să apară, în cadrul coastei, pe bicicletă. De emoție sau în șagă, ea comenta momentul cu noi, copiii de prin preajmă: „Uite-l!” – am auzit-o. A mai adăugat ceva despre părul lui cârlionțat. În sfârșit, Costică a ajuns, cu mâinile pe coarnele bicicletei Tohan, pe drumul nostru și l-am primit cu hărmălaie, ca pe un vechi prieten, deși el, sărmanul, nu ne cunoștea pe niciunul dintre noi, copiii, asiguratori ai gărzii Miții.

Următorul pas a fost în luncă, pe a cărei coastă am căutat flori de primăvară, pe care eu nu le mai văzusem niciodată. Umblam, la propriu, din floare în floare, încântat ca o albină, și însoțitorii mei, care se nimereau în clipa aceea, pe lângă mine, mi le numeau: „clopoței”, „bojocei” etc. Uitasem de toată lumea, în răspândirea de sine, căreia mă dedicasem total. A fost ca o întâlnirea a mea cu paradisul, ca o intrare într-un templu vegetal. Floare-albastră s-a scris într-un loc asemănător ca frumusețe.

Raidul meu a durat până la prima șoaptă în văzduh, că „se pupă” (Mița și Costică). I-am privit, de după un pom, mai mult pentru a o pârî pe Mița tușei Maria, dar și pentru a întrezări un sărut real, fiindcă nu văzusem așa ceva decât în filme, la tv. Nu am pârât pe nimeni, dar, pentru a mă motiva eu pe mine însumi să devin contemplator al acestui moment pe care-l socoteam vinovat, ca pe orice tandrețe dintre un băiat și o fată, pentru a mă disculpa eu pe mine însumi, în propria-mi conștiință, așa mi-am spus. Gândul acesta mi-a dat voie să asist la sărutul lor.


În 1980, trăiam deja în Craiova. Tata primise de un an apartament de la uzină, în Brazdă, un cartier verde, râvnit de mulți. Apartamentul avea două camere și era la parter, peste drum de unitatea militară, în apropierea Complexului nou. Mult timp, am crezut că ne vom muta undeva, în Craiovița, într-un apartament (la ultimul etaj, al patrulea), la care ne tot uitam de pe balconul mătușii Marioara, sora tatei, la care ne duceam des în vizită: din fericire, acesta fusese repartizat altcuiva.

Mi-a rămas în minte prima zi, dar până a ne muta, într-una dintre camerele casei de la țară, se derula un fapt paranormal, despre care voi scrie cândva.


În acel prim an, petrecut la oraș, într-o dimineață, m-am trezit cu soțul Miței, Costică, în sufragerie: vorbea cu tata. Din capul mesei, unde luase loc, într-o cămașă albă, de vară, înalt, slab, cu ochii albaștri și cu părul cârlionțat, mărturisea, pe un ton scăzut: „Plec în armată și, dacă sunteți de acord, pentru siguranța mea, aș vrea s-o las pe Mița în grija dumneavoastră, în gazdă”. Fraza nu a fost întocmai, însă noima întâlnirii aceasta era, pentru că eram surprins de o asemenea temere eu, cel care aveam încă pe retină îmbrățișarea lor din luncă.


Mița era o prezență senină în casa noastră. Fizic, nu era înaltă, însă avea energie și Relata scene și discuții de la serviciul ei cu o asemenea frenezie, încât îți lăsa impresia că deține cel mai relevant job de pe pământ. Eu însumi îmi doream, atunci, să fi avut meseria și colegii ei. Când nu învățam și mă prindea maică-mea, Mița îmi lua apărarea. Deseori, cumpăra prăjituri, cam o dată sau de două ori pe săptămână. Într-o după-amiază, m-a invitat la film, la cinematograf. Rula un episod din seria Piedone. Inițial, nu am vrut să merg, din cauza agorafobiei, însă m-a convins. După film, îmi făceam un plan, în sinea mea, de a viziona, săptămânal, cel puțin o producție în oraș. Din păcate, nu s-a întâmplat astfel, pentru că mă înscrisesem la fotbal și veneam obosit acasă.

Pe când stătea la noi, Mița era deja însărcinată cu prima dintre cele trei fete ale ei. Ulterior, s-a mutat la propria-i casă, nu departe de blocul nostru.

Epilog:

Mai târziu, mama a apelat la Mița, să-i facă o pereche de pantofi de piele (contra cost) și a fost refuzată…

Of, mama îmi cere să schimb finalul si să nu mai scriu despre momentul cu pantofii, moment care a consumat-o destul atunci, dar că aș putea insera faptul că, niciodată, când e la țară, Mița nu strigă la noi să ne viziteze, dacă ne vede prin curte sau dacă a aflat că am venit.

15 ianuarie, 2021: Despre Eminescu (și nu numai)

La primele lecturi din opera lui Eminescu, am fost impresionat de poemele: Lacul, Sara pe deal, Dorința precum și de scrisoarea lui Mircea voievod către doamna lui: „De din vale de Rovine, / Grăim, Doamnă, către tine” (Scrisoarea a III-a). Regretam că nu scrisesem eu înaintea lui Eminescu. Învățasem pe de rost mai multe poeme. Recitam singur prin casă Dorința, făcând pauze mari între versuri și între cuvintele din versuri. Mai târziu, am apreciat Floare albastră, Cugetările sărmanului Dionis și Venere și Madonă. Astăzi, sunt încântat de-a dreptul de orice vers ori cuvânt aparținând lui Eminescu, un geniu total.

Citește în continuare 15 ianuarie, 2021: Despre Eminescu (și nu numai)

14 ianuarie, 2021

Soarele matinal a înviorat câinii, care, dezghețați după frigul de azi-noapte, latră acum de bucurie, umplând văzduhul cu abur în formă de bot.

Apa nu a avut timp să se scurgă în pământ și a rămas la rădăcina trandafirilor. În dimineața aceasta, grădina este un patinoar pe care nu mai alunecă nicio floare.

Aș da cu piciorul să fărâm gheața, dar parcă m-aș lovi pe mine însumi, cel care mă oglindesc în cleștar.

O aducere-aminte coboară în mine, de la cap în jos, înspre adâncul ființei: am mai văzut pojghița acasta de gheață în copilărie,

dar se ducea la vale, prin șanț, destrămându-se în tumult,

pe când eu urcam spre casă.

Era prin februarie…

Acum, dacă fug, îmi îngheață obrazul.

Anunț:

Ofer câte un exemplar din cărțile mele recente (un set): Carta a Tetis (Poeme în limba spaniolă), Nichita Stănescu într-un nou context (Carte premiată de către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova – Oltenia) și Absurdul în opera lui I. L. Caragiale.

Pentru doritori: să-mi scrie aici, pe blog, sau pe adresa mea de email: jonescus@yahoo.com

Vor primi cărțile trei dintre voi (prin tragere la sorți). Succes!

Dan Ionescu

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”