Televizorul Orion 
are o carcasă de lemn, 
dată cu lac. Ecranul e mărginit 
parcă de un cearșaf alb, 
în care se turtesc gloanțele 
trase din puști solemne 
de către șerifii răsfățați — 
pentru a nu ieși din film 
și a ne răni pe noi, 
cei care ne uităm la eroii în asalt 
pentru pământul american.

Cu mâna, 
am încercat să dobor 
câte un indian de pe cal, 
pentru a nu-l mai urmări pe John Wayne, 
dar mă oprea ecranul de protecție, 
pe care-l mai ștergeam, 
când se aburea de la mâncarea 
de pe foc a cowboy-lor, care făceau popas 
lângă pădurea agățată de o lună bleagă.

În sinea mea,   
speram să-i uimesc pe cei prezenți,
copiii din mahala,
veniți la film și ei,  
cu intervenția mea 
și să exclame: 
„Ah! Ești mai tare 
decât orice dușman 
de pe globul planetar!”

Omul cel fără de casă și fără de patrie,
care prin piața din Brazdă-și mânat-a 
căruciorul de fier,
un divin rătăcitor 
care-și purta pe pământ întreaga avere:
cartofi rânduiți și o plasă din nailon.
Bărbat înalt și uscat, 
având tâmplele ninse de vreme,
trecut de șaizeci de ierni, 
cu șapcă umbroasă pe frunte.

​Iar din urmă-i veneau, 
precum fiarele sprintene-n codru,
doi dulăi cu blana de aur, 
sprijinitori ai pasului lui,
care din vreme în vreme opreau a lor mers 
și cu colții
căutau răzbunare pe puricele 
care le chinuia încheietura piciorului drept.

​În jurul bărbatului, 
ca niște monede de bronz 
adunate-n pungi de drumeț, 
se strângeau umbrele deșilor arbori;
Dar din ele, câteva, 
dacă își ridicau fruntea spre drumeț,
cădeau fără vlagă pe caldarâmul murdar 
și încovoiat,
răpuse de duhoarea cumplită 
care venea din îmbrăcăminte-i.
​Și atunci hoardele nevăzute de microbi, 
nemiloasele bacterii,
strigau cu chiote mari de biruință 
pe pielea-i bătrână,
în timp ce bărbatul gemu de durere 
sub ironicele lor sărutări.  

Prin piața din Brazdă, 
pășea omul cel fără de nume,
un uriaș slab, 
cu șapca adânc trasă pe frunte,
trecut de șaizeci de ierni 
pe sub cerul cel nepăsător.
Împingea înainte un cărucior greu, 
purtând toată avuția:
o plasă de nailon 
și câțiva cartofi prăfuiți,
​iar în urma lui, 
ca două fiare stârnite din haite,
doi câini cu blana de aur 
mergeau la pas cu drumețul.

Din când în când se opreau, 
căutând cu foc puricele 
care le sugea încheietura piciorului drept.

​Pe sub copaci, 
toate umbrele lumii s-au strâns după dânsul
ca banii grei în buzunarul unui călător obosit,
iar dintre ele, câteva, 
îndrăznind să-și scoată capul afară,
strâmbau din nas cu dispreț 
și cădeau fulgerate pe stradă,
răpuse pe loc de mirosul pestilențial 
care-l învăluia pe om.

​Nevăzutele armate de bacterii 
chiuiau cu glas mare
pe trupul purtătorului de chin, 
având de muzică și fundal
gemetele adânci și dureroase ale bietului om
pe care miile de guri otrăvite tocmai îl pupau.

Fântâna,
unde, copil fiind, 
strigam peste margini de piatră,
încredințat că în hăul adânc,
sălaș își găsise un duh 
care purta a mea voce în ecou.

​Privirea-mi gândeam 
să pătrundă prin apa cea limpede și rece,
așteptând să se arate la chip acel duh fără vârstă,
asemenea lui Păcală, înalt și uscat ca o trestie,
în straie care nu cunoșteau nici vechimea, 
dar nici noutatea,
cusute strâns pe corp, 
cu buzunare prinse-n nasturi de bronz,
iar pe creștet purtând 
o bonetă asemenea celor din oaste.

​Pe-o scară urzită din fir de păianjen, 
asemeni oțelului moale,
strigătul meu urca mai sprinten 
decât ciutura grea din stejar
sau decât raza de soare 
pe care-o prindeam din înaltul cel sfânt
cu sticla oglinzii lucioase, 
întorcând-o din drumul ei veșnic.
O lăsam să cadă în adânc, 
să alunge umbrele negre,
ca ochii șugubățului ascuns sub undele pure
să aibă ce desluși în întunericul fântânii de piatră —
căci mama îmi vorbea 
despre vestise existența acelui stăpân.
​Iar lanțul cel greu pe roată 
suna ca un orologiu din vremuri.

Privam cerul măreț răsfrânt 
în apa oprită în jgheabul de lemn,
închis cu dop de cârpă uscată 
sau cocean de porumb.

​O, câți soli ai cerului 
căutam pe oglinda acelei ape!

Iar când slăvitul Ilie purta carul de foc prin tărie,
lăsând să-i cadă dovlecii grei 
pe bolta de piatră a cerului,
în timp ce tunetul bubuia 
în urma fulgerului ce despica orizontul
ca o ramură frântă din pom, 
mă trăgeam înapoi cu sfială. 

În piața din Brazdă, 
doi câini galbeni, 
care se tot opresc să rupă cu botul 
un purice din blană, 
de la încheietura piciorului drept, 
se țin după un om al străzii 
care împinge căruciorul 
în care își duce tot avutul: 
o plasă de nailon și niște cartofi.

Cu șapcă, 
înalt și slab, 
cam de șaizeci de ani, 
toate umbrele de la pomi 
i s-au strâns ca niște bani în buzunar. 
Câteva, 
când scot capul, 
strâmbă din nas și cad în stradă, 
răpuse de mirosul pestilențial.

Bacteriile chiuie cât le ține gura, 
având drept fundal gemetele de durere 
ale bietului om pe care l-au pupat. 

Fântâna de la Cioacă e bătrână... 
De pe marginea ei, 
am strigat de atâtea ori în copilărie, 
convins că, undeva, în adânc, 
stă ascuns un om care mă îngână.

Mă uitam în apă, 
îl așteptam să iasă și să-l văd. 
Mi-l închipuiam ca pe Păcală, înalt și slab, 
cu straie nici noi, nici vechi, 
dar pe corp, 
cu buzunare prinse în nasturi. 
Pe cap, 
trebuie să fi purtat bonetă de soldat...

Pe o scară din fire de păianjen, 
ecoul vorbelor mele urca mai repede 
decât ciutura sau decât raza de soare 
pe care o prindeam cu oglinda, 
din drumul ei prin cosmos 
și o răsturnam în fântână. Acolo, 
o lăsam să stoarcă umbre din apa pură, 
printre care ochii șugubățului dinăuntru,
cel care-mi întorcea vorbele întruna, 
să aibă ce să deslușească. 
Știam de la mama 
că există un om al fântânii.

Lanțul de pe roată suna 
ca niște roți de orologiu, 
iar palmele mă dureau 
când îl apucam.

Mă uitam la cerul răsfrânt în apa oprită 
în jgheab cu un dop de cârpă 
sau de cocean 
și-l cercetam pe îndelete, 
punând degetul pe carul mare și pe lună. 

O, câți îngeri am căutat! 
Când din văzduh, 
o briză ușoară pornea, 
de tălpile lor mă uitam, 
altfel nu avea de unde 
să se încrețească 
pelicula de apă,
însă, de Sfântul Ilie, 
cam neatent, 
când îi cădeau dovlecii din car, 
în timp ce tunetul se auzea 
în urma fulgerului crăpând în orizont 
ca o ramură din pom,
mă cam feream...

„Eu sunt aproapele tău” (Editura Oscar Print, București, 2023), declară apodictic Emilian Iachimovski încă din titlul hortativ al volumului de poeme, fixând din capul locului o miză etică și existențială de o tulburătoare gravitate.

Alternanța tensionată între absurdul halucinant și reverberantul ecou al unor proiecții istorice realiste reprezintă una dintre mărcile stilistice definitorii ale cărții. Primul poem — notat cu o simplitate voit minimalistă prin cifra 1, într-o suită convențională care va rândui întregul volum — își fixează punctul de plecare în solitudinea ontologică a autorului, o însingurare resimțită ca un ecou difuz al atmosferei din Bastilia. În acest spațiu al izolării absolute, ecranul conștiinței este populat de figurații ale negativității, de mici avataruri demonice — „draci” evocați într-o notă grotescă —, pe care un ipostaziat Vlad Țepeș, coborât într-un registru parodic și derizoriu, încearcă să-i înțepe cu scobitoarea: „Oameni carbonizați de singurătate / în rucsacul negru pe care / diavolul îl poartă în spinare. / se așază pe tava ciobită a istoriei / așteptând să se-nfigă scobitoarea în ei // Aerul negru din rucsacul negru / împinge Orașul ca / un ser necunoscut într-o seringă”.

Altă trăsătură a acestui volum constă în capacitatea poetului de a exercita un control suveran asupra propriilor stări afective. Departe de a se lăsa copleșit de valul emoției brute, Emilian Iachimovski își raționalizează și își subordonează propriile trăiri; până și uimirea însăși, stare primordială a contemplării, încetează să mai fie o reacție pasivă, devenind o unealtă supusă rigorii și voinței de stăpânire a propriului discurs poetic.

De la un anumit prag încolo, solitudinea devine permeabilă, iar poetul, captiv într-o rețea iluzorie de oglindiri prin vitrinele metropolei, începe să își piardă suveranitatea asupra propriilor stări sufletești. Fisura se adâncește dramatic la cea mai anodină întâlnire; o simplă privire încrucișată pe stradă cu un necunoscut îl descumpănește pe cel deprins, până atunci, să-și trăiască singurătatea în mod plenar și autarhic: „Nu mai sunt stăpân pe uimire // încerc acea stupoare de o clipă / când te vezi în geamul vitrinei / pe o stradă aglomerată / sub aripa otrăvitoare a înserării. // În fumul țigării știi totul, vezi totul / și le trăiești pe toate // dar ești neliniștit și temător când / un necunoscut se uită la tine / și vi se întâlnesc privirile” (2.).

Într-un gest de autoironică resemnare, poetul își strânge cingătoarea; dar, în loc să blazoneze pe ea cifra legendară a victoriilor zdrobitoare, preferă să-și inscripționeze puzderia de măști și ipostaze, revendicându-se din heteronimia lui Fernando Pessoa. El devine o pluralitate mobilă și nu mai este un sine unic — e când Lulu, când Kiko —, plutind într-o identitate fluidă și contradictorie, ritmată doar de gesturi ascetice aproape aleatorii, cum este postul ținut ritualic, dar excentric, în zile de duminică: „Las casa să crească zi de zi / îmi strâng cingătoarea // Iau micul dejun în toiul nopții, / n-am așternut și nu mă învăț cu numele // Mă cheamă Lulu și mă cheamă Kiko // Îmi pun mereu alt nume și caut altă apă, / vorbesc la două zile iar ziua nu mănânc // Duminica vorbesc în latinește, iar casa / mi se întinde până unde mi se aude glasul” (3.). 

Poetul ajunge până la gestul reificării numelui: îl extrage din conștiință și îl abandonează ostentativ pe o bancă în parcul autumnal, ca pe o dovadă incontestabilă a propriei opțiuni de ruptură. Acest act de aneantizare de identitate nominală își găsește o explicație în fascinația pentru limba latină — idiom pe care vocea lirică îl asumă ca pe o marcă a ecleziastului catolic: „Țin minte alte nume și uit tot ce-i în preajmă, / chiar propriul nume eu mi-l scot din cap / și-l las pe banca unde m-ați găsit”.

Coborârea în sine, care era un obiectiv îndelung râvnit, reprezintă și un antidot subtil împotriva agorafobiei. Spațiul lăuntric dobândește o densitate atât de copleșitoare, încât ajunge să înlocuiască integral geografia lumii exterioare. Se constituie astfel un adevărat topos urban al introspecției, un oraș interior, pe ale cărui străzi poetul hoinărește, privind cum lucrurile și reliefurile lumii reale suferă metamorfoze neașteptate. În acest scenariu al memoriei hipnotice, propriile amintiri se personifică, devenind locuitori discret-curioși ai urbei interioare, asemenea unor vecini veșnic atenți, care pândesc din spatele perdelelor orice trecere a autorului: „Parcă merg prin sinele meu / traversând, trecând prin aleea centrală / și lăsându-mă privit de toate amintirile // Ele stau ca pensionarii prefăcându-se că / privesc frunzele și ascultă ciripitul păsărilor / dar mă privesc dușmănos pe sub sprâncene” (5.).

În egală măsură, în virtutea unei semantici a titlului care clamează o nevoie implicită — și aproape disperată — de alteritate, întâlnim aici o rezonanță directă cu preceptul creștin al iubirii pentru aproapele nostru. Versurile sunt iradiate de o dragoste care pretinde un răspuns, o replică afectivă din partea celor întâlniți în drum. Miza devine cu atât mai evidentă în poemul 33 — cifră care invocă inevitabil vârsta christică. Poetul schițează un portret al condiției umane în datele ei esențiale. Ghidați de linia nevăzută a unui destin particular, oamenii par a se diferenția unul de altul, însă, dincolo de această diversitate a vocațiilor individuale, acționează forțe omogenizatoare de neevitat. Sub presiunea marilor legi cosmice, asperitățile individuale se estompează, iar la o scară macrocosmică, particularitățile se topesc într-o pastă comună a vulnerabilității: „Oameni… // Trăim cu forța în flăcări de vânt! // Ne amestecăm ca maioneza / și cineva sau ceva ne întinde / pe chifla realității // Cine amestecă apele cerului cu urmele pământului, / apele mărilor cu lacrimile peștilor? // Oamenii…” (33.).

Odată cu observația aproape liturgică — aceea a unei apocalipse individuale, mute și ireversibile —, Emilian Iachimovski formulează o serie de precepte (care merită o atentă zăbovire), pe care le consideră potrivite pentru acea etapă în care mirajele interioare se supun secătuirii și visurile își consumă ultimele resurse, iar spectacolul se încheie ca într-o piesă de Shakespeare: „Când ajungi la marginea viselor / te întrebi ce să faci cu restul zilelor / ce ți-au mai rămas // Atunci e bine să pierzi timpul / Doar atunci când pierzi timpul devii liber // Înmormântezi ceasurile și auzi / fâșâitul acela intraductibil / când se termină filmul / și luminile nu se mai aprind în sală” (39.). Atitudinea este, fără îndoială, una de sorginte stoică, întemeiată pe o etică a renunțării lucide: timpul trebuie lăsat să treacă fără participare afectivă din partea poetului, înțeles aici ca purtător al unei experiențe existențiale cu valoare general-umană. În fond, tocmai din această supunere elegantă în fața inerției se poate extrage, printr-un subtil paradox, esența pură a plăcerii de a fi, alături de voluptatea simplă a existenței în cotiturile ei primordiale. În fond, tocmai din această supunere elegantă în fața inerției se revelează, printr-un subtil paradox, voluptatea simplă a existenței, în meandrele ei primordiale.

Emilian Iachimovski își construiește discursul prin contraste decisive, menite să pună în lumină prăpastia dintre optica lui axiologică și duritatea imanentă a lumii. Este, de fapt, o adevărată strategie a lucidității: autorul aduce în prim-plan falia dintre proiecția interioară — filtrată prin propriile exigențe vizionare — și realitatea ostilă sau indiferentă. Ceea ce conferă însă o notă de singulară noblețe acestui traseu interior este refuzul rupturii definitive. În pofida unei percepții acute a dizarmoniei, Emilian Iachimovski nu eșuează în resentiment și nici nu se retrage într-o contemplare sterilă. Opțiunea lui fundamentală rămâne una a asumării paradoxale: o formulă de reconciliere superioară cu ceea ce, la o primă evaluare, rămâne de neacceptat. În spatele acestei împăcări nu se ascunde o resemnare pasivă, ci un act de înțelepciune critică — o convertire a dizarmoniei exterioare într-un teritoriu al toleranței metafizice și al echilibrului interior. 

Adi, când e supărat,
își dă părul pe spate cu ambele mâini,
dar zâmbetul nu-i piere de pe față...

Vorbește elevat, cu un accent
care spune cât e de încântat
de ceea ce relatează
sau completează într-o discuție
despre scriitori ori personalități aparte.

Când simte că nu-și are locul într-o conversație,
se retrage,
dar urmărește subiectul
cu o puternică forță de analiză.

Așteaptă să-l întrebi despre una sau alta,
atunci când te împotmolești.
Este acolo, pentru tine,
într-un fel discret și intervenind
doar atât cât e nevoie.

Dacă nu a fost prea iubit
de oamenii pe care i-a prețuit,
nu le mai vorbește,
nu-i sună.

Dacă ar fi el însuși
să facă un bilanț,
pe lista prietenilor adevărați
nu i-ar mai rămâne decât unul,
cel care mereu l-a apreciat.

Adi, bărbatul cu zâmbet statornic,
care-și poartă furtuna sub frunte, 
ascunsă de muritorii din jur!
Când mânia îi tulbură gândul 
și norii i se-adună în suflet,
cu amândouă mâinile părul și-l dă pe spate,
dar zâmbetul, 
asemenea flăcării vegheate de zei,
nu-i piere de pe chip, nici sub povara durerii.

Cuvântul îi curge ales, 
precum vinul cel vechi din cupe,
iar glasul îi poartă în sine o tainică însuflețire
când numește pe cei care-au lăsat urme adânci în veacuri,
pe scriitorii slăviți și pe oamenii ieșiți din comun,
ale căror fapte și gânduri, 
asemenea stelelor, 
ard peste întunericul vremii 
și peste uitarea cea lungă.

Dar când, între oameni, 
simte că locul nu-i este menit,
se trage deoparte, tăcut, 
precum vulturul sus pe o stâncă,
de unde privește întinderea lumii cu ochiul ager
și cântărește în minte cuvintele, faptele, rostul.
Nu-i scapă nimic din ce spun cei care se cred înțelepți,
căci mintea-i străbate ascunsul, 
dincolo de vorba rostită.

Iar dacă te împiedici pe drumul întortocheat 
al întrebării
și nu mai găsești cărarea prin desișul gândirii,
el nu se repede să-și pună în față știința...
așteaptă să-l chemi, 
precum străjerul așteaptă semnalul.
Și-atunci îl găsești lângă tine, discret, fără slavă,
un sprijin tăcut, 
ivit tocmai când ai nevoie de el.

Au fost mulți dintre aceia pe care i-a cinstit 
cu iubirea lui
și care, primind-o, n-au știut 
să-i răspundă cu aceeași măsură...
El nu înalță cetăți din reproșuri, 
nici temple durerii,
nu judecă pe cei care l-au dezamăgit...
El tace și pleacă, 
închizându-și în sine porțile,
și nu le mai caută glasul, nici pașii, 
nici pragul.

Așa se retrage din lume un om care-a dat prețuirii
mai mult decât cereau legămintele simple-ale firii,
căci rana cea mai adâncă nu vine din mâna dușmanului,
ci din tăcerea acelora cărora le-ai deschis sufletul.

Și dacă, 
într-o zi, 
ar voi să-și măsoare viața,
să-și numere prietenii, 
asemenea turmelor numărate-n amurg,
și-ar cerceta amintirile, una câte una,
ar afla că mulți au trecut precum umbrele peste câmpie,
că mulți i-au primit bunătatea, 
dar n-au știut s-o întoarcă,
iar cercul celor statornici s-a strâns 
până aproape de unul.

Unul singur ar rămâne, 
Unul care i-a cunoscut vrednicia 
și nu i-a întors spatele,
care l-a prețuit și atunci când
niciun glas nu-l chema.
Acela ar sta lângă el, 
precum stejarul lângă stâncă,
prin rădăcini adânci în pământul încrederii vechi.

Aceasta-i povestea lui Adi,
a omului care zâmbește, deși poartă furtuni,
a celui care știe să tacă, 
dar vede mai mult decât spune,
a celui care dăruiește fără să ceară cununi
și care, din mulțimea care-l înconjoară în viață,
păstrează la urmă un singur prieten adevărat.

Nu mulțimea măsoară statornicia unui om,
nici vorbele multe nu fac o prietenie trainică,
doar sufletul care rămâne când ceilalți se risipesc,
mâna care nu pleacă atunci când întunericul crește
și inima care te prețuiește fără martori, fără răsplată.

Astfel, de ziua lui,
mă gândesc la Adi, 
pentru tăria ascunsă sub zâmbetul lui,
pentru mintea care judecă limpede, 
pentru inima care nu uită
și pentru credința că, 
dintre o mie de oameni,
e de-ajuns unul singur 
să-ți fie prieten cu adevărat.

Al doilea film îl începeam acasă, 
când prunii erau inamicii mei, 
turci rătăciți prin curte, 
pe care-i învingeam în duelul 
cu sabia de lemn, scoasă de la brâu, 
confecționată dintr-un cocean 
sau dintr-o tulpină de floarea-soarelui.

Nu știu cât ținea bătălia, 
dar eram trist când se lăsa amurgul 
și nu mai vedeam ce ramuri loveam. 
Să intru în casă nu era tocmai bine, 
pentru că mă aștepta mama cu lecțiile 
pentru a doua zi, 
să verifice dacă le-am lucrat...

Mai aveam o ocazie de a participa, 
într-un fel sau altul, 
la o caravană de filme, 
cu impresia 
că mă desprind de realitatea 
care mă copleșea... 
Aflasem cine erau copiii 
celui care ne proiecta filmele 
la Căminul cultural 
și mă gândeam câte pelicule 
vor fi văzut ei fără bilete și fără program
de intrare la cinematograf.

Mă puneam fictiv în locul lor 
și revedeam în minte desenele animate 
și filmele istorice preferate.

Îi fericeam. 
Când mi se defecta televizorul Orion, 
cu lămpi, 
gândul mă ducea la ei: se uitau la filme 
și pe un ecran mai mare - îmi închipuiam,
dar și-au pierdut tatăl devreme. 
Cel care ne proiecta filmele la Căminul cultural 
s-a dus în altă lume, 
fără ca peliculele, 
pe care le monta, 
să-i fi dat o mână de ajutor, 
să-l fi putut reține în viața anilor șaptezeci
măcar.