Cu prilejul Galei Scriitorilor, pentru volumul „Pe baricade”

Titlul cărții Pe baricade de Nicolae Jinga este, în sine, o declarație de atitudine. A fi pe baricade înseamnă a nu rămâne indiferent, a apăra principii, a susține valori și a crede în puterea cuvântului de a lumina conștiințe. În spațiul literaturii, baricadele se ridică din idei, argumente, convingeri și din dorința de a păstra vie exigența valorii.

Nicolae Jinga ne propune, prin acest volum, o întâlnire cu literatura privită prin ochiul atent al cronicarului, dar și prin conștiința omului care înțelege că scrisul nu este un simplu exercițiu intelectual. Este, în egală măsură, responsabilitate, mărturisire și formă de implicare în viața cetății culturale.

Cronica literară este o formă de dialog între scriitor, operă și cititor. Ea presupune cultură, discernământ, sensibilitate și responsabilitatea de a așeza cartea în orizontul mai larg al literaturii. Cronicarul devine un martor al timpului său, un interpret al creației și, nu de puține ori, un apărător al valorilor care merită să reziste.

Volumul Pe baricade ne oferă prilejul de a reflecta asupra acestui rol esențial al criticului și cronicarului literar. Într-o epocă în care graba riscă să înlocuiască reflecția, iar zgomotul să acopere esența, lectura atentă și judecata argumentată rămân repere fundamentale ale unei culturi autentice.

Nicolae Jinga se alătură, prin demersul lui, celor care înțeleg că literatura este, deopotrivă, un spațiu al frumuseții, dar și al responsabilității. A scrie despre cărți înseamnă a menține deschis dialogul dintre conștiințe, a pune în circulație idei și a contribui la memoria vie a culturii.

În cadrul Galei Scriitorilor, omagierea unui asemenea demers înseamnă, totodată, recunoașterea importanței cărții, a lecturii și a celor care își dedică energia promovării valorilor literare.

Domnule Nicolae Jinga,

Vă felicităm pentru volumul Pe baricade și vă dorim ca pasiunea pentru literatură, forța cuvântului și bucuria dialogului cultural să vă însoțească în continuare.

Felicitări, Nicolae Jinga! Vă felicităm pentru această carte și pentru efortul de a rămâne în preajma literaturii, de a-i urmări vocile și de a-i apăra valorile.

Pentru că, în fond, adevăratele baricade ale spiritului nu se ridică împotriva oamenilor, ci împotriva uitării și a indiferenței.

Vă mulțumesc!

Există oameni care transformă experiența vieții în înțelepciune și poeți care transformă această înțelepciune în cuvânt. Alexandru Drăghici este unul dintre acei creatori pentru care poezia reprezintă o întoarcere spre sine și o punte între memorie și eternitate.

Născut în satul Valea Bună, din județul Mehedinți, poetul poartă în cărțile lui amprenta locurilor natale, a copilăriei și a valorilor care îi definesc identitatea. Pentru el, satul este atât un spațiu, cât și o adevărată patrie interioară, un loc al rădăcinilor și al regăsirii sufletești.

De la debutul literar până la volumele care i-au consolidat identitatea poetică, între care Păsări greșite, Valea Bună, Acasă, Patria din cer și Desculț prin Atlantida, Alexandru Drăghici făurește un univers în care nostalgia, credința și meditația asupra timpului se împletesc într-o expresie personală.

Poezia lui ne vorbește despre ceea ce rămâne atunci când timpul trece: amintirea părinților, frumusețea locurilor natale, legătura cu valorile fundamentale și nevoia de lumină într-o lume adesea tulburată de neliniști.

Versurile lui ne invită să redescoperim frumusețea lucrurilor simple și să înțelegem că adevărata bogăție a omului se află în profunzimea trăirilor.

Distincțiile literare și aprecierile primite de-a lungul timpului confirmă valoarea unui parcurs în care vocația, perseverența și autenticitatea s-au întâlnit pentru a da naștere unei opere cu identitate proprie.

Dar, dincolo de premii și de recunoașterea publică, rămâne esențialul: capacitatea poetului de a trezi emoții, de a apropia suflete și de a ne face să ne regăsim în propriile lui cuvinte.

Privind retrospectiv asupra întregii lui activități, descoperim acea panilectică armonie între rigoarea profesională și generozitatea umană, o sinteză rară care inspiră și modelează generații.

Poetul Alexandru Drăghici este cel care scrie despre lume și cel care ne ajută să o privim cu alți ochi.

Vă mulțumesc!

Oalele scot abur pe gură mai mult decât oricând,
parcă ar fi sufletul celor dispăruți de-a lungul timpului,
pe rând, ca nucile din crengi,
când le bate soarta cu parul din mâinile gospodarilor.

Mesele se întind, niciun ochi nu mai are lacrimi
și nici vreme să oglindească trecutul.
Peste tot se aud strigături,
ba pentru linguri, ba pentru prosoape.

Carnea, deja rumenită la cuptor,
se acoperă într-un lighean verde cu bulion
din roșiile care și acum plesnesc
și își desfac sucul în compoziție,
ca niște guși de curcan.

Soarele e independent, încă mai suflă căldură în sat,
pe ulițele care își scot capul, mirate să audă
ce stea și galaxie din cosmos au explodat.
Călcate de opinci în trecut, azi de pantofi și de adidași —
acesta mai e un nou motiv de mirare
pentru ulițele care dorm pe-o ureche în istorie.

Când văd soarele, oamenii, rânduiți la mesele de lemn,
își spun că ne face cu mâna de dincolo cel pomenit aici,
dar pe cer nu sunt decât avioane,
ale căror dâre albe semnalizează reacția motoarelor.

Ciorba de gherghir — până să pronunț cum trebuie,
sunt corectat de maicile care o fierb —
e cerută de majoritate, precum și de preot,
care, după ce sfințește toate felurile de mâncare,
nu rămâne, însă, pentru pachet,
ci pretinde, pentru mai târziu,
o găletușă de același fel de ciorbă,
deși mai este alta, de pasăre.

În urechi vin voci de peste tot.
Stau lângă Tavi, care îmi arată pe telefon
stâlpii albaștri ai casei.

Ies într-un târziu din rând, transpirasem...
Mă duc în grădină, pentru puțin timp,
cât să pice din ramuri o gutuie de tot îngălbenită.

Pe 29 august, 
eram la Râmnicu Sărat,
ieșeam pe stradă, 
atras de casele vechi, dar renovate.

Am mers și în parc, 
unde rămăseseră urmele unui eveniment sportiv,
o competiție de volei — tribune 
și teren de nisip cu fileu.
Pe margini, 
în spatele reclamelor care fâlfâiau,
se ascundeau copiii unii de alții.

Uneori, mă cuprindea melancolia,
fiindcă era cam ultima zi de vacanță.

M-am urcat pe trunchiul imens 
al unui copac secular,
doborât în dreptul unei curți.
În acele clipe, 
mă aflam pe o corabie,
aceasta era impresia pe care o aveam,
iar valurile mării, 
în imaginația mea, făceau spume
și pe Artemis o scoteau din adâncuri,
să-l caute pe Ahile.

Azi, la două luni distanță,
în alaiul zilelor,
a căror sosire era cauza melancoliei,
mi-aș mai dori 
să retrăiesc ziua aceea de sâmbătă.

Am deja experiența toamnei
care s-a instalat peste tot în parcuri
și, oricum, frunzele aveau să cadă
și fără ca eu să mă frământ
și să aspir la altă viață.

Când mai am astfel de trăiri,
voi încerca să mă desprind de aura lor
și să nu o port ca îngerii prin urbe.
Nu am decât o statură de om
care-și urmează destinul.

În poiană,
caprele săreau pe gard, 
rupeau cu botul crengile lăsate pe uluci, 
alergau unele după altele, 
până când ajungea păstorul 
și le ducea la câmp...
Îl invidiam, 
imaginându-mi pajiștile ca în rai, 
mărginite de ape reci și limpezi, 
cu umbră din pomii mari, 
avioane și de hârtie 
și cu motor, în plutire.
 
Mi se părea că, 
unde va fi el cu turma, 
vede Gubaucea, 
pe care mi-o indica mie mama: 
„Uite, aia e!”, 
când mă plictiseam la prășitul viei 
în Valea Crucii, 
primăvara.
Zăream o linie verde, 
care era destul de aproape, 
dacă o luam la pas... 
Următorul obiectiv al meu 
era să ajungem acolo, 
să stau la umbră 
și să beau apă rece. 
Mai rămânea să alerg 
și să dau două-trei șuturi în minge 
și visul va fi gata.
Așa visam cu ochii deschiși, 
stând jos, lângă un buștean. 
Până mă transportam fictiv, 
bătea ora în orologiu 
să plecăm acasă.

Când ne-a venit și nouă rândul 
să paștem caprele, 
mama nu a mai scăpat de gura mea 
și m-a luat cu ea.

Mâncarea din săcui 
nu aburea ca acasă, 
pe la jumătatea zilei, 
când totul se reducea la zero: 
nici pasărea în cer nu mai zbura. 

Începeam 
să-mi regret pornirea împlinită. 
Nu aveam ce face, 
nu se întrevedea nimic la orizont, 
nici măcar o tufă,
la care să mă feresc de soare, 
la vârsta mea de țânc.

Nimic nu se asemăna 
cu motivele aduse dimineața 
de imaginația mea. 

Mă cufundam în tăcere și eu, 
nu aveam de ce să mă plâng. 
Înduram ceasurile care așa de greu 
alunecau la vale, 
în locul apelor care m-ar fi încântat, 
dacă ar fi existat pe tărâmul acesta.

Nici vârsta copilăriei, 
de care voiam, 
într-un fel, 
să scap, 
nu mă așteptam să treacă 
și să scriu azi despre ea. 

Nici la numele pus pe-o carte 
nu aspiram. Cel mai mult pentru mine 
ar fi contat jocul, de care, atunci, 
pe când clepsidra înghețase 
în coarnele caprelor albe, 
nu aveam parte.

Erau poteci prin câmpuri, 
lanuri și tarlale,
peste tot pe unde pasul omului ajunsese,
dar cea mai plină de mister 
era cea prin mohor,
care ducea acolo unde doar copiii,
plecați să culeagă știr pentru porci, 
vedeau.

​Îi ascultam 
cum îmi povesteau despre drumul lor domol,
cu sacul de rafie în spate,
trimiși de câte o bunică imperativă.

Cel mai limbut dintre ei mai și inventa:
cum zărise el, 
când se împreuna ziua cu noaptea,
o siluetă ceva mai în vale, 
care cânta
și-i șoptise un secret.
​— Uite, vezi? 
încerca să dea amploare întâmplării,
uite, acolo sus le-am întâlnit!
Erau ielele — albe, energice, sofisticate.
​— Hai să le întâlnesc și eu! îi ziceam,
curajos la suprafață,
dar înăuntru cu iepuri și o inimă plecată.
​— Nu apar decât pe 27 iunie.
​Până la anul, 
când se va fi apropiat ziua aceea,
uitam de iele și de taine. 

Când ploua, 
era o singură potecă,
pe care nu știu cum mergeam, 
dar nu eram de tot nămolit 
când ajungeam la școală. 
Înainte de a intra pe poartă, 
căutam o băltoacă, 
de unde luam apă 
și îmi spălam ghetele sau cizmele, 
depindea de anotimp... 
Eram atât de mulțumit, 
le mai și ștergeam cu o cârpă, 
pentru a nu apărea mai încolo 
o ușoară umbră pe încălțări 
și să pară nespălate.

Totdeauna, 
indiferent de cât de mult ploua, 
găseam locuri uscate 
în care îmi puneam piciorul 
și ocoleam nămolul lipicios, 
care avea un fel de clipocit 
când îl nimereai, 
dar săream repede — cerbul 
ar fi fost invidios pe salt — 
când simțeam talpa scufundându-se 
într-un ochi de apă atât de neagră, 
încât puteai jura că pământ e.

Erau unii colegi de clasă 
încălțați în cizme de cauciuc 
și eu îmi doream — mă atrăgea luciul 
și felul mai ușor de a fi curățate. 

Mai ales iarna, 
când le împrumutam de la Mitică 
sau de la Costel, 
pentru a mă da pe pârtie 
cu ele ca pe schiuri 
— alunecau repede —, 
le agream și le ceream alor mei 
să-mi cumpere din astea... 

Tata ducea muncă 
de lămurire cu mine, 
că încălțările mele erau din piele 
și mai căutate, 
dar nu cunoștea el obiectivele: 
de a le șterge mai temeinic 
și de a aluneca pe pârtiile
cele mai abrupte.

Și azi, 
dincolo de asfaltul 
care străbate satul, 
de la un capăt la altul, 
când mai plouă, 
îmi arunc, 
de la volan, 
un ochi înspre ce băltoacă 
aș mai trece atât de vioi 
ca în alte timpuri, 
când la cârmă era vârsta aceea 
irepetabilă, 
de copil până în zece ani, 
care se bucură de orice de la viață.

Numele lui Constantin Virgil Gheorghiu a rămas adesea captivul propriului succes planetar — romanul Ora 25 — sau a fost eclipsat de traiectoria lui biografică sinuoasă, de la anii de exil francez, până la slujirea preoțească.

Demersul exegetic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul (Editura Junimea, Iași, 2026. Cuvânt însoțitor de Livia Iacob) semnat de Livia Ciupercă se distinge prin rigoare metodică, atribut care atestă autoritatea epistemologică a cercetătorului înarmat cu cele mai exigente instrumente ale criticii documentare. Studiul tematizează ipostaza înstrăinării existențiale drept matriță generatoare pentru un corpus scriitoricesc fundamental adresat acestei problematici, receptat deopotrivă în spațiul apusean — unde își găsește consacrarea — și în arealul cultural de origine al autorului invocat.

Într-un peisaj literar marcat de sciziuni, identificarea unei convergențe organice între aceste dimensiuni constituie o stare de echilibru normativ pe deplin dezirabilă. Această abordare este cu atât mai necesară cu cât aplicarea unor grile de evaluare de natură estetică s-ar dovedi ineficientă în procesul de reintegrare canonică a unor personalități de talia lui Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia ori Virgil Ierunca. Acești scriitori au repropulsat orizontul prozodic al unui Apus suprasaturat de artificii stilistice și căutări experimentale.

În cea dintâi parte a capitolului inaugural — numit sugestiv cu propriile cuvinte ale prozatorului: „Cățărat pe trunchiul popoarelor străine, asemenea orhideelor” —, Livia Ciupercă întreprinde o migăloasă și necesară muncă de inventariere. Ea trece în revistă, cu o scrupulozitate de cronicar conștient de misiune, întreaga bibliografie a și despre Constantin Virgil Gheorghiu, în măsura în care această operă, scrisă pe tărâmuri străine, a putut fi tradusă până astăzi în limba română. Este aici o muncă de restituire culturală care merită toată prețuirea, căci limba română își reprimește, în acest mod, fiul rătăcitor.

Când părăsește ariditatea fișelor bibliografice, autoarea surprinde, cu subtilitate psihologică, resorturile intime ale personalității lui Constantin Virgil Gheorghiu: mai întâi, evlavia filială față de figura tatălui, învăluită într-o aureolă de sfânt și devenită un adevărat far moral pentru întreaga lui existență; apoi, mistuitoarea nostalgie a vetrei strămoșești, acel dor fără de stingere care l-a însoțit ca o umbră credincioasă în anii de pribegie. Căci, pentru Constantin Virgil Gheorghiu, exilul nu a fost o simplă întâmplare biografică ori un refugiu comod, ci o adevărată piatră de încercare, un calvar asumat: „Exilul este cruntă piatră de încercare pentru oricine! Dar mai ales în vreme de război. Și totuși, Constantin Virgil Gheorghiu a avut șansa de a avea lângă el, soția, pe Ecaterina Burbea, jurist apreciat, și-al ei portret de tinerețe, pe care-l recunoaștem vădit, în personajul Eleonora Nicolau, avocatul din oficiu al condamnatului Nicolae Funogea din romanul Ultima oră”.

Livia Ciupercă recurge la tehnica asimilării discursive: titlurile capitolelor sunt decupate nemijlocit din lexicul și imagistica scriitorului supus exegezei. Această simbioză titulară este și un act hermeneutic, prin care vocea criticului se pliază pe armonica fundamentală a creatorului.

Cea de-a doua secțiune a lucrării, intitulată sugestiv „Lacrimi amare la fereastra albastră a cerului”, condensează în însăși formula lirico-metaforică vertijul ontologic și descumpănirea autorului în fața structurilor sociale ale lumii apusene. Străinătatea nu i se înfățișează ca un spațiu al împlinirii; conștiința exilatului resimte acut fractura dintre idealul interior și pragmatismul exterior. Pentru a ilustra starea de criză existențială, exegeta se folosește de grila analitică oferită de alter ego-ul ficțional Hans Helbron, un personaj-reflector, prin intermediul căruia sunt exprimate sintetic cele trei axe de gravitație spirituală ale scriitorului, adevărații piloni de susținere ai universului lui axiologic: devoțiunea necondiționată față de Dumnezeu, cultul sacru al libertății și atașamentul, aproape mistic, față de România. Aceste trei virtuți teologale și identitare, care definesc profilul moral al lui Constantin Virgil Gheorghiu, au constituit, totodată, singura platoșă capabilă să-l fi protejat de dizolvarea într-un exil ostil și desacralizat.

Capitolul al treilea, purtând un titlu de o gravitate aproape liturgică — „Atunci când vom fi uciși vom fi încununați” —, e despre Tunica de piele, roman de o singulară densitate simbolică, rămas până neîngăduit de târziu în penumbra receptării noastre critice. Livia Ciupercă pune în lumină mecanismele prin care scriitorul își organizează universul ficțional pe coordonatele unui destin de martir. O atenție deosebită este acordată sistemului onomastic, privit ca o rețea de signatare metafizice și nu neapărat ca un simplu repertoriu de etichete convenționale. Ilustrativă în acest sens este descifrarea numelui personajului Roland Panselin: dincolo de sonoritatea lui cavalerească, acesta poartă în sine valența etimologică și simbolică a „lunii pline” (plein ciel / plein-lune), sugerând o luminozitate reflectată, o plenitudine spirituală care strălucește în noaptea unei lumi desacralizate și asediate de tragic. Romanul a fost publicat în Franța în anul 1966 și tratează tema nedreptății sociale. În limba română, cartea a fost tradusă și publicată la Editura Sophia. 

Inscripționat sub semnul unei metafore vegetale de rezonanță etică — „Nufărul care iese din nămolul mlaștinilor” —, cel de-al patrulea capitol al studiului, își propune să circumscrie un grupaj romanesc de o complexitate aparte, abordând succesiv operele Cerșetorii de miracole, Spioana, Marele exterminator, precum și Marele Sinod Ortodox și Dumnezeu la Paris. Titlul secțiunii devine o cheie hermeneutică fundamentală: la fel cum nufărul își extrage frumusețea imaculată din întunericul mâlului, tot astfel universul ficțional al lui Constantin Virgil Gheorghiu își înalță arhitectura spirituală din însăși materia dureroasă a totalitarismului, a alienării și a tragediei istorice.

Secțiunea următoare a cercetării, plasată sub un sigiliu de fervoare teologică — „Sfinții sunt precum vulturii: zboară la o foarte mare înălțime” —, anunță o glisare decisivă dinspre spațiul ficțional spre cel al hagiografiei și al biografiei spirituale. Grupajul analitic reunește romanele Gură de aur – Atletul lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie al Milanului, Tinerețea doctorului Luther, precum și Viața Patriarhului Athenagoras. Prin prisma analogiei vulturului — simbol al contemplației teologice și al libertății duhovnicești —, autoarea demonstrează cum modelul martiric și asceza sfinților devin, în viziunea lui Constantin Virgil Gheorghiu, singurele repere capabile să-l salveze de la prăbușirea în orizontalitatea unei istorii desacralizate. 

​            Așezat sub autoritatea unei definiții ecleziologice — „Biserica — o copie a cerului reconstruit pe pământ” —, capitolul omonim vizează una dintre axele doctrinare și estetice de primă mărime din creația lui Constantin Virgil Gheorghiu. Pentru prozatorul-preot, biserica nu reprezintă o simplă instituție istorică ori o structură pur vizibilă. Ea este un spațiu liturgic de ieșire din timpul profan și de restaurare a ființei. Este evidențiat pe îndelete modul în care această temă prioritară iradiază în întreaga lui proză de maturitate. Biserica devine la Gheorghiu o cetate de adăpost împotriva violenței ideologice și un spațiu al transformării ontologice. Zidirea bisericească, privită ca oglindire a prototipului ceresc, este, pentru prozator, ultimul bastion al libertății umane în fața ororilor concentraționare ale secolului al XX-lea.

​În prelungirea acestei viziuni, capitolele subsecvente se orientează către spațiul mitic al nemuririi spirituale, reprezentat cu precădere de ethosul moldovenesc. Matricea stilistică a Moldovei este pentru Constantin Virgil Gheorghiu un tărâm al rezistenței morale și al păstrării nealterate a chipului divin din om. În acest cadru hermeneutic, Livia Ciupercă acordă o atenție deosebită romanului Suspectul, unde analizează parabola dramatică a personajului Limitrof (pantofarul). Cazul acestui protagonist este tratat ca o paradigmă a omului strivit de angrenajul suspiciunii generalizate, dar care își păstrează, prin tăcere și demnitate, apartenența la ordinea tainică a nemuritorilor. 

Penultimul capitol, „Să deschidem porțile către cer”, este plasat sub auspiciile unui îndemn de o senină candoare. Livia Ciupercă surprinde aici predilecția structurală a romancierului pentru registrul legendei și al pildei alegorice, văzând în acestea forma supremă de acces la instanța divină. În această perspectivă a deschiderii neîngrădite către cerul liber, este reevaluat și romanul-capodoperă Ora 25. Generând de-a lungul timpului ample exegete — de la analizele semnate de Fănuș Băileșteanu până la cercetările monografice dedicate exclusiv operei —, cartea își revelează din nou valența parabolică: dincolo de tragismul distructiv al mecanismelor istorice, personajul gheorghian își păstrează privirea ațintită spre o salvare de ordin metafizic.

Segmentul final al cercetării, purtând în titlu o autodefinire de o dârzenie dostoievskiană a scriitorului — „Eu nu am vocație de trădător” —, înfățișează dramatismul polemic al întregii lucrări. Autoarea face trimitere la studiul Virgil Gheorghiu și Monica Lovinescu de Iuliu-Marius Morariu. Concluziile nefavorabile prozatorului avansate în acel demers intră în coliziune directă cu tezele la care Livia Ciupercă a ajuns prin propria ei metodă hermeneutică. Pentru autoare, încercarea de umbrire a integrității scriitorului prin grile ideologice restrictive contravine adevărului, reiterând datoria criticului de a proteja demnitatea morală a operei în fața suspiciunilor simplificatoare ale istoriei.

Din parcurgerea acestei ample sinteze critice, se desprind câteva concluzii fundamentale. În primul rând, cercetarea atestă că opera gheorghiană nu poate fi redusă la o simplă literatură de circumstanță sau la un document al exilului politic. Sub faldurile narațiunii, se ascunde o problematică ontologică. Suferința omului, amenințat de angrenajele necruțătoare ale istoriei moderne, este mereu sublimată prin recursul la credință, la legendă și la memoria spațiului natal. În al doilea rând, Livia Ciupercă demonstrează că, dincolo de avatarurile receptării și de polemicile stârnite de dosarele istoriei, Constantin Virgil Gheorghiu rămâne o conștiință neîmpăcată a veacului al XX-lea, un prozator care, prin refuzul trădării de sine și prin privirea mereu ațintită spre „porțile cerului”, a transformat exilul dintr-o traumă terestră într-un act de consacrare spirituală. 

În volumul monografic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul, Livia Ciupercă mută accentul de pe senzaționalul biografic pe textura intimă a ficțiunii. Studiul propune o lectură atentă și aplicată asupra artei narative a scriitorului.

Mergea pe drum un om însingurat... 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger 
ce pentru o clipă își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

​După om venea și îngerul 
ca să-și ia veșmintele înapoi; 
coborâse repede pe scară 
când s-a trezit despuiat. 
Îi era și rușine să umble așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele — o uitase 
undeva într-o fânărie.

​Rușinea goliciunii au avut-o Adam și Eva 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să-I vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
iar fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura? 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost. 
La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”: 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase că, 
peste hainele lui pâlpâia, 
ca o lumânare, 
pelicula strălucitoare.

​Îngerul încă nu intrase definitiv în realitate, 
stăruia la ușă, 
șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație; 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze — 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit numai dacă omul nostru 
ar fi adormit, 
iar, tiptil, îngerul să se apropie 
și să-și recupereze hainele. 

Dar nici atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna a hoție 
și cum s-ar fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

​A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși, până atunci, 
nu credea că și ei, îngerii din cer, 
sunt încorsetați în limite 
și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare; 
se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată luminoasă 
ca stamba originală.