O, cât mi-aș fi dorit să te însoțesc,
să văd plaiul copilăriei,
unde te jucai și te ridicai pe vârfuri să culegi pere,
albia în care mama ta te-a scăldat...

​Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas,
te-aș fi ridicat spre stele,
până când fruntea ta atinge becul din cameră —
acolo unde ne-am fi oprit
să-mi arăți biblioteca.

​Parfumul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă,
ne-ar fi învelit ocrotitor,
iar eu mi-aș fi desprins 
o clipă 
nările de pe pielea ta,
doar ca să inspir și miresmele nopții.

​Am fi stat în curtea aceea
ca într-o cetate zidită doar pentru noi,
peste ale cărei ziduri nicio săgeată 
n-ar fi cutezat să treacă,
nici măcar să zăbovească pe gânduri 
în văzduh,
privind la noi.

​M-aș fi așezat pe scaunul de sub pomul
oglindit în fântână,
dar setea de tine nimic nu o stinge.
​Acolo, în acea călătorie,
erau deja germenii unei noi vieți,
care m-ar fi cucerit încă de pe atunci. 

Prezenta cercetare, August Strindberg. Anatomia caracterelor esențiale (Editura Artes, Iași, 2024), semnată de Corneliu Dumitriu, se așază, prin orientarea și disciplina metodei, în prelungirea firească a volumului Caietele Ibsen după Ibsen, în sensul că extinde aceeași grilă analitică asupra corpusului de texte prin care opera scriitorului suedez s-a înscris în circuitul cultural și teatral românesc. Piesele examinate surprind mecanismele etice, cognitive și comportamentale prin care personajele își trăiesc și își interiorizează propria dramă. De asemenea, replicile selectate sunt marcatori stilistici, dar și veritabili vectori de cunoaștere și premise conceptuale, pe baza cărora se construiește întreaga acțiune dramatică.

Volumul are și capitole analitice, precum Distribuția și dicționarul caracterelor esențiale sau Comportamentul și psihologia personajelor feminine și masculine. Această secțiune teoretică deschide calea către studiul aplicat din partea a II-a, consacrată decodificării universului psihologic din cele douăzeci și șapte de piese din creația lui Strindberg: Nelegiuitul (1871), Învățătorul Olof (1872), Soția domnului Bengt (1882), Călătoria lui Per-cel-Fericit (1882), Tatăl (1887), Domnișoara Julia (1888), Paria (1889), Cea mai puternică (1889), Simun (1890), Nu vă jucați cu focul (1892), Primul avertisment (1893), În fața morții (1893), Spre Damasc I (1898), Spre Damasc II (1898), Advent (1898), Crimă și Crimă (1899), Gustav Vasa (1899), Erick al XIV-lea (1899), Saga Folkungilor (1899), Paște (1900), Spre Damasc III (1901), Un joc al visului (1901), Kristina (1901), Dansul morții (1901), Sonata fantomelor (1907), Pelicanul (1907) și Fulger fără tunet (1907).

Sub aspect filologic și documentar, cercetarea aduce o contribuție valoroasă prin introducerea în circuitul științific a unor texte inedite. La propunerea lui Corneliu Dumitriu, patru dintre piesele analizate (Nelegiuitul, Paria, Simun și Primul avertisment) au fost traduse în premieră absolută de Elena Belciu, specialistă în teatrologie. Acestea sunt publicate integral în partea a III-a a volumului, alături de o versiune dactilografiată nepublicată a piesei într-un act Cea mai puternică, identificată în fondul de manuscrise al Bibliotecii UNATC „I.L. Caragiale”.

Volumul este structurat în trei părți distincte și complementare: partea I integrează o introducere contextuală în dramaturgia lui Strindberg, o sinteză teoretică privind distribuția tipologiilor umane, alături de două studii dedicate psihologiei și comportamentului personajelor, urmate de aparatul bibliografic critic. Partea a II-a constituie nucleul analitic al lucrării și este axată pe investigarea profilului psihologic și a dinamicii comportamentale a caracterelor esențiale din corpusul dramatic selectat. Partea a III-a deține o dimensiune restitutivă, oferind cititorilor și cercetătorilor textul integral al celor cinci piese într-un act traduse și publicate pentru prima dată în România.

În prima parte a lucrării, Corneliu Dimitriu întreprinde o analiză riguroasă a reperelor biografice ale lui August Strindberg. El evidențiază legăturile dintre parcursul existențial al dramaturgului suedez și temele majore ale operei sale: „La intersecția secolelor XIX și XX, Strindberg a fost dramaturgul cel mai tulburător care a adus în teatru zonele cele mai adânci și obscure ale sufletului omenesc. Pentru aceste investigații va atinge uneori culmi uimitoare, el ocupând în dramaturgie locul pe care Dostoievski îl deține în spațiul romanului. Începând de la Shakespeare, nimeni nu a mers atât de departe în teatru precum Strindberg în Drumul spre Damasc sau în piesa Un joc al visului. În aceste scrieri, îndrăzneala nebună a imaginației sale atinge culmi de nebănuit și se deschid drumuri către toate direcțiile”.

Un punct central al acestei secțiuni îl constituie studiul comparativ dintre creația lui Strindberg și filosofia lui Nietzsche. Corneliu Dimitriu sondează afinitățile elective dintre cei doi gânditori, reflectate în viziunea asupra luptei dintre sexe, dinamica puterii, voluntarismul psihologic și atitudinea critică față de convențiile morale ale vremii. Totodată, exegetul realizează o tipologie de ansamblu a dramatis personae. Prin cuantificarea și clasificarea corpului de personaje — identificând un total de treizeci și opt de personaje feminine și șaizeci și opt de personaje masculine —, el relevă asimetria numerică în distribuția rolurilor, precum și structura tematică precisă, în care diferențierea de gen devine un vehicul pentru explorarea conflictului psihologic, a decalajelor de clasă și a crizelor ontologice caracteristice operei dramaturgului.

În secțiunea secundă a studiului, Corneliu Dimitriu continuă analiza sistematică a tipologiilor umane din dramaturgia strindbergiană. Autorul izolează și analizează mai multe tipare comportamentale definitorii: tipologia interiorizatului perfid exemplificată prin Thorfinn – personaj care întruchipează caracterul disimulat, aparent taciturn și retractil, sub a cărui mască se ascund calculația rece, resentimentul și o manipulare deliberată a contextului pentru obținerea sau menținerea puterii; tipologia predicatorului înflăcărat, ilustrată emblematic prin personajul Olof – această structură tipologică reflectă ethosul mesianic, fervoarea ideologică și tăria de caracter a individului mânat de credințe reformatoare. Olof este idealistul intransigent, prins iremediabil între puritatea dogmei sale și pragmatismul istoric.

Lucrarea semnată de Corneliu Dumitriu pune la dispoziția cititorilor și a cercetătorilor de teatru un instrument conceptual inedit: un Dicționar de înțelepciune extras din ansamblul creației dramatice strindbergiene, conceput ca o sinteză a aforismelor, maximelor și adevărurilor rostite de personaje: ,,Aici (pe pământ) și Acolo (sus), sunt stări diferite de a viețui și de a înțelege”; „A ajunge puternic nu este suficient dacă pe interior te simți slab să faci față evenimentelor, nepregătit și nesigur în acțiunile tale. În acest caz totul devine un coșmar trăit la o mare înălțime”; „A avea sau a nu avea prieteni ajunge să însemne în mod paradoxal același lucru, deoarece cei pe care îi ai, atunci când te părăsesc, ai fi dorit să nu existe, iar cei pe care nu-i ai, nu-i apreciezi, pentru că nu-i cunoști”; „A conduce o țară înseamnă să vezi lucrurile în timp”; „A iubi înseamnă a mirosi un trandafir la prânz și a-i uita parfumul și existența când te eliberezi de alte sarcini urgente”.

Din punct de vedere metodologic, analiza pieselor de teatru beneficiază de o structură riguroasă și unitară, standardizată la nivelul întregului volum. Fiecare studiu monografic este configurat pe baza următorilor piloni analitici: Introducerea, cu atribuție de contextualizare istorico-literară și teoretică a operei; Introspecția universului psihologic al caracterelor esențiale, orientată spre decodificarea tipologiilor; maparea arhitecturii relaționale dintre personaje, care evidențiază dinamica de putere, conflictele subiacente și rețelele de interacțiune dramatică; secțiunea dialectică Întrebări cu răspunsuri incerte, concepută ca un deschizător de interogări hermeneutice, lăsând spațiu de interpretare ambiguităților și tensiunilor nerezolvate ale dramei.

Prin focalizarea pe Anatomia caracterelor esențiale, această cercetare continuă și dezvoltă efortul științific remarcabil inițiat de regretatul profesor universitar și cercetător Ileana Berlogea (fost cadru didactic la Catedra de Teatrologie din cadrul UNATC București). Studiul de referință al acesteia, publicat postum în anul 1995 la Editura Academiei Române, sub titlul August Strindberg, un precursor solidar al teatrului contemporan, reprezintă un reper fundamental în spațiul teatrologic românesc. Prezenta lucrare își asumă explicit filiația conceptuală cu această operă de pionierat, aducând un omagiu memoriei prof. univ. dr. Ileana Berlogea pentru deschiderea unor direcții de analiză esențiale în receptarea dramaturgiei autorului suedez. 

În concluzie, lucrarea lui Corneliu Dumitriu se remarcă printr-o metodologie coerentă, riguroasă și unitară, care oferă cititorului posibilitatea de a urmări sistematic complexitatea universului dramatic analizat. Structurarea fiecărui studiu în jurul contextualizării operei, a analizei psihologice a personajelor, a relațiilor dintre acestea și a întrebărilor cu dezlegări incerte demonstrează preocuparea exegetului pentru o interpretare nuanțată, orientată către surprinderea atât a mecanismele interioare ale personajelor, cât și a ambiguităților textului dramatic.

Prezenta cercetare, August Strindberg. Anatomia caracterelor esențiale (Editura Artes, Iași, 2024), semnată de Corneliu Dumitriu, se așază, prin orientarea și disciplina metodei, în prelungirea firească a volumului Caietele Ibsen după Ibsen, în sensul că extinde aceeași grilă analitică asupra corpusului de texte prin care opera scriitorului suedez s-a înscris în circuitul cultural și teatral românesc. Piesele examinate surprind mecanismele etice, cognitive și comportamentale prin care personajele își trăiesc și își interiorizează propria dramă. De asemenea, replicile selectate sunt marcatori stilistici, dar și veritabili vectori de cunoaștere și premise conceptuale, pe baza cărora se construiește întreaga acțiune dramatică.

Volumul are și capitole analitice, precum Distribuția și dicționarul caracterelor esențiale sau Comportamentul și psihologia personajelor feminine și masculine. Această secțiune teoretică deschide calea către studiul aplicat din partea a II-a, consacrată decodificării universului psihologic din cele douăzeci și șapte de piese din creația lui Strindberg: Nelegiuitul (1871), Învățătorul Olof (1872), Soția domnului Bengt (1882), Călătoria lui Per-cel-Fericit (1882), Tatăl (1887), Domnișoara Julia (1888), Paria (1889), Cea mai puternică (1889), Simun (1890), Nu vă jucați cu focul (1892), Primul avertisment (1893), În fața morții (1893), Spre Damasc I (1898), Spre Damasc II (1898), Advent (1898), Crimă și Crimă (1899), Gustav Vasa (1899), Erick al XIV-lea (1899), Saga Folkungilor (1899), Paște (1900), Spre Damasc III (1901), Un joc al visului (1901), Kristina (1901), Dansul morții (1901), Sonata fantomelor (1907), Pelicanul (1907) și Fulger fără tunet (1907).

Sub aspect filologic și documentar, cercetarea aduce o contribuție valoroasă prin introducerea în circuitul științific a unor texte inedite. La propunerea lui Corneliu Dumitriu, patru dintre piesele analizate (Nelegiuitul, Paria, Simun și Primul avertisment) au fost traduse în premieră absolută de Elena Belciu, specialistă în teatrologie. Acestea sunt publicate integral în partea a III-a a volumului, alături de o versiune dactilografiată nepublicată a piesei într-un act Cea mai puternică, identificată în fondul de manuscrise al Bibliotecii UNATC „I.L. Caragiale”.

Volumul este structurat în trei părți distincte și complementare: partea I integrează o introducere contextuală în dramaturgia lui Strindberg, o sinteză teoretică privind distribuția tipologiilor umane, alături de două studii dedicate psihologiei și comportamentului personajelor, urmate de aparatul bibliografic critic. Partea a II-a constituie nucleul analitic al lucrării și este axată pe investigarea profilului psihologic și a dinamicii comportamentale a caracterelor esențiale din corpusul dramatic selectat. Partea a III-a deține o dimensiune restitutivă, oferind cititorilor și cercetătorilor textul integral al celor cinci piese într-un act traduse și publicate pentru prima dată în România.

În prima parte a lucrării, Corneliu Dimitriu întreprinde o analiză riguroasă a reperelor biografice ale lui August Strindberg. El evidențiază legăturile dintre parcursul existențial al dramaturgului suedez și temele majore ale operei sale: „La intersecția secolelor XIX și XX, Strindberg a fost dramaturgul cel mai tulburător care a adus în teatru zonele cele mai adânci și obscure ale sufletului omenesc. Pentru aceste investigații va atinge uneori culmi uimitoare, el ocupând în dramaturgie locul pe care Dostoievski îl deține în spațiul romanului. Începând de la Shakespeare, nimeni nu a mers atât de departe în teatru precum Strindberg în Drumul spre Damasc sau în piesa Un joc al visului. În aceste scrieri, îndrăzneala nebună a imaginației sale atinge culmi de nebănuit și se deschid drumuri către toate direcțiile”.

Un punct central al acestei secțiuni îl constituie studiul comparativ dintre creația lui Strindberg și filosofia lui Nietzsche. Corneliu Dimitriu sondează afinitățile elective dintre cei doi gânditori, reflectate în viziunea asupra luptei dintre sexe, dinamica puterii, voluntarismul psihologic și atitudinea critică față de convențiile morale ale vremii. Totodată, exegetul realizează o tipologie de ansamblu a dramatis personae. Prin cuantificarea și clasificarea corpului de personaje — identificând un total de treizeci și opt de personaje feminine și șaizeci și opt de personaje masculine —, el relevă asimetria numerică în distribuția rolurilor, precum și structura tematică precisă, în care diferențierea de gen devine un vehicul pentru explorarea conflictului psihologic, a diferențelor de clasă și a crizelor ontologice caracteristice operei dramaturgului.

În secțiunea secundă a studiului, Corneliu Dimitriu continuă analiza sistematică a tipologiilor umane din dramaturgia strindbergiană. Autorul izolează și analizează mai multe tipare comportamentale definitorii: tipologia interiorizatului perfid exemplificată prin Thorfinn – personaj care întruchipează caracterul disimulat, aparent taciturn și retractil, sub a cărui mască se ascund calculația rece, resentimentul și o manipulare deliberată a contextului pentru obținerea sau menținerea puterii. Tipologia predicatorului înflăcărat, ilustrată emblematic prin personajul Olof – această structură tipologică reflectă ethosul mesianic, fervoarea ideologică și tăria de caracter a individului mânat de credințe reformatoare. Olof este idealistul intransigent, prins iremediabil între puritatea dogmei sale și pragmatismul istoric.

Prin analiza figurilor călugărilor dominicani, Corneliu Dimitriu fixează un tipar colectiv degradat, definit prin sintagma de „mercenariat religios”, și evidențiază modul în care instituția bisericească instrumentalizează credința, transformând serviciul divin într-o profesiune de credință golită de spiritualitate, supusă strict oportunismului și intereselor de castă.

Lucrarea semnată de Corneliu Dumitriu pune la dispoziția cititorilor și a cercetătorilor de teatru un instrument conceptual inedit: un Dicționar de înțelepciune extras din ansamblul creației dramatice strindbergiene, conceput ca o sinteză a aforismelor, maximelor și adevărurilor rostite de personaje: ,,Aici (pe pământ) și Acolo (sus), sunt stări diferite de a viețui și de a înțelege”; „A ajunge puternic nu este suficient dacă pe interior te simți slab să faci față evenimentelor, nepregătit și nesigur în acțiunile tale. În acest caz totul devine un coșmar trăit la o mare înălțime”; „A avea sau a nu avea prieteni ajunge să însemne în mod paradoxal același lucru, deoarece cei pe care îi ai, atunci când te părăsesc, ai fi dorit să nu existe, iar cei pe care nu-i ai, nu-i apreciezi, pentru că nu-i cunoști”; „A conduce o țară înseamnă să vezi lucrurile în timp”; „A iubi înseamnă a mirosi un trandafir la prânz și a-i uita parfumul și existența când te eliberezi de alte sarcini urgente”.

Din punct de vedere metodologic, analiza pieselor de teatru beneficiază de o structură riguroasă și unitară, standardizată la nivelul întregului volum. Fiecare studiu monografic este configurat pe baza următorilor piloni analitici: Introducerea, cu atribuție de contextualizare istorico-literară și teoretică a operei; Introspecția universului psihologic al caracterelor esențiale, orientată spre decodificarea tipologiilor; maparea arhitecturii relaționale dintre personaje, care evidențiază dinamica de putere, conflictele subiacente și rețelele de interacțiune dramatică; secțiunea dialectică Întrebări cu răspunsuri incerte, concepută ca un deschizător de interogări hermeneutice, lăsând spațiu de interpretare ambiguităților și tensiunilor nerezolvate ale dramei.

Prin focalizarea pe Anatomia caracterelor esențiale, această cercetare continuă și dezvoltă efortul științific remarcabil inițiat de regretatul profesor universitar și cercetător Ileana Berlogea (fost cadru didactic la Catedra de Teatrologie din cadrul UNATC București). Studiul de referință al acesteia, publicat postum în anul 1995 la Editura Academiei Române, sub titlul August Strindberg, un precursor solidar al teatrului contemporan, reprezintă un reper fundamental în spațiul teatrologic românesc. Prezenta lucrare își asumă explicit filiația conceptuală cu această operă de pionierat, aducând un omagiu memoriei prof. univ. dr. Ileana Berlogea pentru deschiderea unor direcții de analiză esențiale în receptarea dramaturgiei autorului suedez. 

În concluzie, lucrarea lui Corneliu Dumitriu se remarcă printr-o metodologie coerentă, riguroasă și unitară, care oferă cititorului posibilitatea de a urmări sistematic complexitatea universului dramatic analizat. Structurarea fiecărui studiu în jurul contextualizării operei, a analizei psihologice a personajelor, a relațiilor dintre acestea și a întrebărilor cu dezlegări incerte demonstrează preocuparea exegetului pentru o interpretare nuanțată, orientată către surprinderea atât a mecanismele interioare ale personajelor, cât și a ambiguităților textului dramatic.

Leonardo Da Vinci era un om ca noi,
își purta șevaletul cu el, printre semeni –
îl vedeau —
cum ne uităm noi la peisagiștii
așezați pe câmpuri,
pe malurile lacurilor
sau în colțuri de pădure.

Cine știa, atunci,
că din mâinile lui Da Vinci
ieșeau capodopere,
cele mai iscusite
de pe pământ și din istorie,
care vor străbate ca un tren secolele?

În ce va fi fost Leonardo îmbrăcat,
pe când turtea tuburile de vopsele?
Ce va fi mâncat,
după ce termina o tură
de pictat portrete?
Poate îi va fi fost cel mai foame
când trăgea ultima tușă
pentru surâsul Giocondei…

Oasele artistului
s-au prăbușit demult în pământ,
pe când pânza —
pe care el însuși
o putea strivi și rupe ușor —
dăinuie

și e căutată de toată lumea,

pentru contemplare.

Nu-ți vine să crezi că a fost om Leonardo,
cel care a proiectat tancurile
care, în atâtea războaie,
s-au târât prin tranșee,

sau elicopterele,
în care zboară elitele de astăzi.

​era vară.
soarele tăia ziua în două, 
iar ulița se întindea lent, 
ca o turtă de ceară lăsată în arșiță. 

​întoarcerea ciobanilor nu era o transhumanță,
nu era ceasul marilor plecări, 
la noi în sat, Valea Crucii rămânea mănoasă... 

era numai un repaus de la târla din Banița. 

ciobanii veneau, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape atingând pământul;
iar pe măgarii fără călăreț atârnau cașurile albe,
din care zerul se scurgea, 
picătură cu picătură, 
în praful drumului.
 
​după ce alaiul se estompa,
în aer rămânea miros de lapte 
și de lână...

​rămânea și imaginea câinelui mic de târlă,
care alerga în cercuri, 
dornic să aducă în ordine oaia rătăcită —
cea despre care vorbea Iisus în Noul Testament.
spectatorii mai evlavioși, 
de-ar fi fost de față,
ar fi cerut pentru oaia întoarsă 
locul cel mai umbros din staul
și prima gură de apă proaspăt scoasă din fântână. 
​dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
erau doar ipoteze, 
scenarii suspendate.
adulții își vedeau de munci, 
la câmp sau prin gospodării. 

​la marginea drumului, 
ședeam doar noi, copiii.

ne opream o clipă din jocuri,
cât să facem loc turmei să treacă,
apoi ne reluam meciul de volei, 
purtați de energia vârstei...   

O, de-aș fi fost cu tine pe acel drum,
când pașii tăi m-ar fi dus spre plaiul
unde, copil fiind, ai cunoscut întâia dată lumea,
unde te-ai jucat sub pomii roditori
și te-ai ridicat pe vârfuri, asemenea unei tinere zeițe,
ca să ajungi la perele grele de rod.

Aș fi vrut să văd și albia aceea,
apa în care mama ta te-a scăldat,
apa care ți-a atins trupul cel dintâi
și a purtat, fără să știe,
taina începuturilor tale.

La fiecare pas te-aș fi cuprins în brațe
și te-aș fi ridicat către înaltul cerului,
până când fruntea ta ar fi atins
micul soare al camerei —becul care veghea deasupra noastră.
Și acolo ne-am fi oprit,
iar tu, cu glasul tău,
mi-ai fi arătat biblioteca.

Pe fereastra larg deschisă
ar fi intrat mirosul florilor,
ca un duh binevoitor trimis de zei,
și ne-ar fi învelit pe amândoi.
Pentru o clipă,

nările mele s-ar fi desprins de pielea ta,
pentru a primi în ele
și mireasma florilor
care crescuseră sub cerul copilăriei tale.

Am fi rămas apoi în curtea aceea,
curtea noastră,
ca doi călători ajunși, după multe furtuni,
într-o cetate zidită anume pentru ei.

Și zidurile ei ar fi fost atât de înalte
încât nicio săgeată n-ar fi cutezat să le atingă,
nici măcar una rătăcită prin văzduh,
care, înainte de a cădea,
s-ar fi oprit pe gânduri
privindu-ne de departe.

Iar eu m-aș fi așezat pe scaunul
de sub pomul oglindit în fântână.
Aș fi privit apa
și chipul tău în ea,
iar setea mea de tine
n-ar fi putut-o stinge
nici izvorul, nici ploaia,
nici marea cea fără de margini.

Te-am ales
ca pe o patrie pierdută și regăsită,
ca pe ținutul spre care,
după toate rătăcirile,
se întoarce corabia.

O , cât mi-aș fi dorit să te fi însoțit, 
să fi văzut plaiul unde ai crescut, 
te-ai jucat, 
te-ai înălțat pe vârfuri să culegi pere, 
poate și albia în care mama ta te-a lăiat...

Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas, 
te-aș fi ridicat spre stele, 
ai fi atins cu fruntea becul din cameră, 
acolo unde ne-am fi oprit 
pentru ca tu să-mi arăți biblioteca ta. 

Mirosul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă, 
ne-ar fi învelit ocrotitor 
și, pentru o clipă, 
nările mele s-ar fi desprins de pielea ta, 
pentru a se fi îmbogățit și cu parfumul floral. 

Am fi stat în acea curte a noastră 
ca într-o cetate ridicată pentru noi 
și peste ale cărei ziduri, 
nicio săgeată n-ar fi cutezat 
să se abată. 
nici măcar pentru o clipă 
să rămână în văzduh pe gânduri, 
uitându-se la noi. 

M-aș fi așezat pe scaunul 
de sub pomul reflectat în fântână 
și setea de tine nimic nu o stinge. 

Acolo, cu ocazia acelui drum, 
sunt germenii unei noi vieți 
care m-ar fi câștigat încă de pe atunci.

Cel mai recent opus semnat de Mihajlo Vasiljević, A mai trecut o pasăre (Editura Autograf MJM, Craiova, 2024. Grafică de Valentin Vasilescu), se bazează pe o ecuație simbolică de o severă simplitate: pasărea nu mai este un simbol al libertății romantice sau al ascensiunii spirituale (ca la Baudelaire sau Shelley). Ea este transcripția alegorică a timpului. Titlul este un avertisment asupra efemerității noastre. Zborul pasării devine o măsură a erodării lăuntrice, o contorizare discretă, dar implacabilă, a amortismentului ființei. Depășind solipsismul liric, poetul își asumă aici un rol de înaltă responsabilitate etică: el devine conștiința reflexivă a colectivității, un adevărat purtător de cuvânt în fața vicisitudinilor tranzitoriului. Prin vocea lui, sentimentul individual al trecerii se sublimează într-un semnal de alarmă universal privind fragilitatea destinului uman. Titlul este ca un memento mori atenuat, o pedagogie a atenției față de clipa care se consumă. Poetul are o misiune etică. El renunță la simplul efort de auto-meditare izolată și devine exegetul suferinței și al conștientizării generale în fața timpului. 

​Volumul e realizat pe patru axe tematice fundamentale, de o deosebită coerență structurală: A mai trecut o pasăre, Până te mai visez, Locuiri și Versuri în înțelegere cu Infernul.

Prima secțiune se constituie într-o meditație asupra transfinitului temporal și a vulnerabilității ființei. În viziunea lui Mihajlo Vasiljević, divinitatea nu mai rămâne încapsulată într-un absolut intangibil și rece. Ea pășește îmbrăcată în imanență, bântuind ulițele și străzile lumii profane. Nu este vorba despre o coborâre triumfală. Este, mai curând, o incursiune în țesătura existenței umane, dictată de setea supremă de cunoaștere a propriei opere. Creatorul nu se mulțumește să contemple din afară devenirea lumii; el caută să-i cunoască taina dinlăuntru, își asumă fragmentarea, timpul, memoria, uitarea și limita, pentru ca experiența lumii să nu mai rămână o cunoaștere de la distanță. Conștiința divină este receptaculul și filtrul prin care se decantează întreaga experiență umană. Trăirile, frământările și pasiunile omului sunt trecute prin rațiunea ordonatoare a divinității și nu mai rămân simple impulsuri terestre. Creatorul devine marele rezonator al existenței umane, un martor lăuntric care gândește și procesează devenirea propriei opere.

Totuși, această intimă comuniune își cere tributul ei tragic. Amărăciunea cea mai adâncă a marelui creator izvorăște tocmai din atributele lui absolute: eternitatea și nemurirea. Prins în capcana propriei infinități, Dumnezeu este condamnat la o absorbție neîntreruptă a suferinței umane. Întrucât a deschis canalul prin care preia necontenit durerile și metehnele omului, El ajunge să se teamă de acest flux nesfârșit al chinului existențial. Spre deosebire de om, care își găsește refugiu și consolare în finitudine, divinitatea este condamnată să îndure ad infinitum calvarul existenței, întrucât a transformat actul creației dintr-un triumf cosmogonic într-o perpetuă Golgotă a cunoașterii: „În timp ce în liniște trece viața / trăiesc în pace / trăiesc cu capul aplecat / demult lăsat / oamenilor pe pământ. // plâng, sunt trist / îmi restrâng gândurile / îmi spun / că niciodată nu voi muri // Doar pentru sine / găsesc compătimire. / Așa sunt născut / și crescut în om / iar oamenii mă prigonesc. / Voi pleca acolo / unde nu există moarte / unde moartea este biruită / ca să-mi preamăresc suferințele” (Creatorul).

Ne aflăm aici în fața unui paradox psihologic de o rară subtilitate: omul nu este înrobit de instanțele exterioare, ci este zăgăzuit și ținut sub o strașnică tutelă de către propriul său suflet. Depozitar al rigorii morale, al conștiinței sau al memoriei afective, sufletul devine o frână în cale aspirației spre libertate necondiționată. El exercită o cenzură discretă, dar implacabilă, care suprimă imboldul spre aventura pură și spre necunoscut. În fața acestei tutele apăsătoare, poetul se revoltă cu o sinceritate dezarmantă. El se adresează propriului suflet printr-o rugăminte vehementă de liberare, îi cere să fie lăsat în pace pentru a putea trăi prezentul: „Îi spun sufletului meu / În aceste ceasuri fără timp / Lasă-mă // Uită de trecut, de viitor / Lasă-mă să navighez pe mările lungi / Ale momentului / Cine știe ce mârșăvie / Voi face din nou” (Lasă-mă).

Imaginea plutirii pe apa instabilă a prezentului desemnează refuzul ancorării în absolut și tentația imersiunii totale în clipă, în realitate, acolo unde existența își consumă formele cele mai imprevizibile. Sursa tendinței de evadare este curiozitatea existențială, dusă până la limitele eticii. Irezistibil atras de inedit, poetul devine spectatorul propriilor lui abisuri. El își contemplă cu o luciditate aproape demonică propria natură, fascinat de posibilitatea rătăcirii și curios să afle ce nouă faptă ignobilă va săvârși. Nu avem de-a face cu o pledoarie pentru imoralitate, este fascinația poetului pentru adâncurile necunoscute ale sinelui. ​Sufletul apare ca un paznic sever al ordinii, în timp ce vocea lirică își revendică dreptul la rătăcire, la experiența limită și la aventura cunoașterii de sine prin intermediul căderii. 

Parcurgerea acestui volum ne lasă impresia că ne aflăm în fața unei opere născute sub semnul unei solitudini interioare iremediabile. Această conduită lirică evocă de îndată condiția tragică a lui Iona, însă, dacă, în privința eroului mitic, recluziunea este fizică și opacă, în cazul lui Mihajlo Vasiljević, cadrul suferă o transmutare paradoxală: limitele aproape că dispar, astfel încât poetul se simte „călător în mai multe direcții”; diferența de decor nu face decât să exacerbeze tragismul situației. Departe de a oferi o consolare, frumusețea lumii înconjurătoare accentuează contrastul dintre armonia cosmică și navigația solitară a eului. În esență, identitatea de structură dintre eroul biblic și poetul contemporan rămâne intactă: amândoi sunt victimele aceleiași devastări interioare, confruntându-se cu singurătatea — această maladie constitutivă și alienantă a omului modern, pentru care lumea exterioară devine doar o vastă și splendidă colivie. Nefiind înțeles de semeni, poetul se vede constrâns să recurgă la un monolog neîntrerupt, la un discurs al sinelui orientat exclusiv spre propria interioritate: „Strada interzisă pașilor mei / este oglinda / care mă vede ultima dată. // Ultima stradă cu apus de soare / este o presimțire / a zorilor curioase” (Străzi încrucișate); „Drumul m-a dus / Pe o stradă necunoscută / Ca și când aș fi fost părăsit / și din nou găsit / La groapa de gunoi a orașului meu. // Am înțeles că drumul este trasat / Și că suntem deja la ușile / Iadului și unei noi Învieri” (Călător în mai multe direcții).

Cea de-a doua parte, Până ce te mai visez, recompune domeniul erosului, privit nu atât ca experiență nemijlocită, cât mai ales ca proiecție onirică și nostalgie după Brahma, sufletul universal, unitatea pierdută. Iubirea devine un spațiu al sublimării, unde visul e singurul refugiu posibil împotriva disoluției create de timp. Poetul însuși mărturisește cum dragostea lui se situează într-o zonă liminară, ca o stare de tranziție care-i influențează întreaga viață. Imaginea femeii adorate îi apare în amintire deopotrivă cu fosforescența veghilor nocturne, generând acea dublă și tulburătoare conștiință a vitalității și a suferinței. În această atmosferă impregnată de angoasă și de chinuitoare incertitudini, orice rostire a celei invocate — fie ea și o pioasă iluzie — ar dobândi valoarea unui efort de mântuire, capabil să-i susțină elanul pe mai departe: „E nouă dimineața / s-a luminat și gândul despre tine / s-au luminat și nopțile nedormite. / Tu ești neliniștea mea / în timp ce mor și nu mor / spune-mi un cuvânt frumos / minciună să fie / dar să-mi dea putere. // Voi păstra amintirea ta / în veci să-mi fie / însuflețirea mea. / Iar când va curge tristețea / mă voi gândi / cum ai dispărut / precum curcubeul” (Amintirea ta).

În cea de-a treia secțiune, discursul liric glisează spre o topografie imaginară și extravagantă. „Locuirea” încetează să mai reprezinte o ancorare în spațiul fizic. Poetul își edifică aziluri ideale în teritorii fantastice, locuințe fictive ale spiritului care sfidează banalitatea realității și reafirmă libertatea absolută a creației. Mihajlo Vasiljević își recrutează din registrul lirismului mijloacele cele mai de preț pentru a supune lumea unei explorări poliedrice, de o uimitoare diversitate de unghiuri. Poetul se închipuie când răstignit pe coarnele unui taur, când izolat la o terasă: „Am făcut cunoștință cu oameni și bani / Niciodată nu erau la fel. Am cunoscut neștiința, / Răbdarea și speranța / Toate fețele acestei lumi // Toate acestea le-am cunoscut / Cu proprii-mi ochi le-am văzut / Răstignit pe coarnele unui bou” (Răstignit pe coarnele unui bou); „Azi / La o cafea / În timpul pauzei / De dejun / Mi-am răsfoit / Viața / Cine sunt eu / Îndelung m-ascund / De mine însumi / Unde am fost / În tot acest timp / Tot mai greu / Mă regăsesc / Și îmi amintesc de teoria / Lumilor paralele” (Pauză de dejun); dar, din incinta acestui cerc de o familiaritate apăsătoare, aidoma lui Ghilgameș, cel care se desprinde în zbor cosmic de planetă, Mihajlo Vasiljević contemplă Terra la o scară monumentală, îngăduită doar de distanțarea absolută: „Pe această planetă / Noi suntem doar musafiri / Am venit ca să ne cunoaștem / Și să apucăm puțină dragoste / Poate că ne vom întâlni pe altă planetă / Vom avea părul lung / Ne vom mușca și devora. // Undeva pe a treia / Vom da uitării toate dragostele / Și vom crește precum feriga. // De aceea, acum îmbrățișează-mă / Și strânge-mă puternic, precum morții / Ce strâng orașul lor noroios / Căci noi aici doar musafiri suntem / Am venit să ne cunoaștem / Și să murim în dragoste” (Planeta). Într-un unic avânt contemplativ, poetul alătură mărginirii terestre imensitatea cosmosului. Asemenea lui Brâncuși, purtat de un identic impuls originar pe drumul spre Paris, capitala ideilor artistice, Mihajlo Vasiljević își consfințește itinerarul interior printr-o mărturisire de sensibilitate: „Până la curcubeul de piatră / am mers pe jos. // În această Galaxie m-am regăsit / cometele s-au încurcat într-un ghemotoc. / Îmi aduc aminte că din cauza nervilor / le-au fărâmițat / iar după aceea le-au trimis / în grădini necunoscute / spre a servi drept soclu / la turnuri cerebrale” (Galaxia).

În cea din urmă secțiune, intitulată fără echivoc „Versuri în înțelegere cu Infernul”, poemele anunță intrarea într-o dimensiune eschatologică și abisală. Mihajlo Vasiljević inițiază un monolog dramatic despre tărâmul umbrelor. El caută să îmblânzească forțele tenebrelor prin puterea ordonatoare a cuvântului poetic. Discursul lui despre moarte și procesul de descompunere se remarcă prin lejeritate stilistică și este nuanțat de perspectiva dăinuirii — fie în plan spiritual, fie prin posteritatea operei scrise: „Prins / Și uitat în timp / În pagina acestei hârtii / Las amprenta / Existenței / Fără dreptul / La libertate / Și scuza cuvintelor / Care sunt de prisos” (Pecetea existenței). Ipoteza unei eventuale reîncarnări — indiferent de regnul în care ar avea loc —, ar anula definitiv angoasa interogațiilor existențiale. În subsidiar, este formulată o pledoarie explicită pentru asumarea plenară a prezentului, în spiritul dictonului carpe diem: „Dacă mă voi naște din nou / chiar cât o musculiță / și cu viață scurtă / nu mă voi întreba / nici de unde, nici de ce / cu tâmpenia omului inocent” (Dacă).

Originea lui Mihajlo Vasiljević — ca etnic român născut în Serbia — a constituit un factor determinant în marginalizarea lui relativă în raport cu canonul critic din România, unde literatura din comunitățile istorice din afara granițelor este adesea receptată discontinuu. Cu toate acestea, experiența bilingvismului conferă operei o notă pregnantă de inedit. Poeticitatea se hrănește din sentimentul dezrădăcinării și al spațiului intermediar. Influențele multiculturale și deschiderea către alt orizont stilistic îmbogățesc limbajul cu nuanțe, ritmuri și metafore atipice. Tocmai această ipostază de locuitor al ambelor lumi transfigurează poezia lui într-un discurs dens și autentic, reușind să impresioneze prin prospețimea perspectivei și forța expresivă a conștiinței de graniță.

În definitiv, volumul lui Mihajlo Vasiljević rămâne o lectură extrem de cuceritoare, capabilă să stârnească interesul oricărui cititor prin autenticitatea și farmecul aparte al lumii pe care o aduce la viață.

​Când Helios, 
fiul Titanului Hyperion, 
ajunsese la amiază,
privind din caru-i de foc peste ogoarele 
rodnice ale Pământului,
căldura grea căzu peste grădina 
umbroasă ca un scut de bronz.
Iar albinele cu zbor iute 
își curmară murmurul,
obosite de trudă, 
în vreme ce fiicele casei, 
fecioare cu chip de zeițe,
își vorbeau în șoaptă, 
urzind vorbe tainice printre tufele înflorite.
​Lângă ele, 
ședea băiatul,
tăcut ca un sihastru, 
cu inima plină de uimire și dor de cunoaștere,
căci vrăjit era de pânzele scrise 
și de slovele care-i ardeau sufletul,
așa cum focul mistuie uscăciunile 
pe culmile munților înalți.

În jur, 
teii măreți își plecau frunzișul 
spre bolta nemărginită,
iar un stârc
stătea nemișcat în văzduhul cel limpede,
ca un străjer divin; 
umbrele stranii jucau pe gardul de piatră,
asemenea unor himere trimise de visele nopții.

​Atunci fecioarele cu brațe albe 
pășiră în palatul lor luminos,
iar veșmintele lor de mătase lucitoare, 
ca spuma mării,
sclipiră o clipă în odăi, 
înainte de a pieri în umbra odihnitoare.

Suflarea vântului se stinse, 
iar tufele tăcură în amorțirea zilei.

Atunci băiatul întinse mâna 
și dezmierdă motanul cel sprinten,
Privind cu uimire ochii-i rotunzi 
ca două scuturi de chihlimbar,
în care se oglindea cerul cel fără de nori.

​Și iată că din depărtări, 
de pe colina închinată zeilor,
izbucni un sunet adânc, 
ca de orgă divină,
înălțat spre Olimp 
și spre bolta plină de stele,
iar pacea cuprinse întreaga fire a oamenilor
din grădină. 

12:00...
​la amiază, satul intra în tăcere.
soarele tăia totul în două.
găinile nu mai cotcodăceau.

​ieșeam pe drumul încins ca o plită,
căutam un semn de viață,
dar nu era nimeni,
niciun tovarăș de joacă...

ora 12 se întindea lent,
ca o turtă de ceară lăsată la soare.
înfrângeam monotonia prin câteva idei,
​că, undeva, acum e noapte.
​că există un loc cu două primăveri 
și nicio iarnă.

​mă gândeam la California.
era cel mai frumos cuvânt din lume.
când îl auzeam,
inima mi se umplea de zgomot alb,
ca o pădure plină de păsări
care cântă toate deodată.

​visam doar să urc în autobuzul de 12:00
și să mă întorc la 18:00,
când toropeala își ridica talpa de pe sat.

​abia spre seară,
când cerul mai agăța de orizont câteva raze,
apăreau ciobanii.
mici, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape târșâind prin praf.
iar pe măgarii liberi, din spate,
stăteau bucățile de caș —
albe, calde,
scurgând zer pe drumul de întoarcere...