La cinematograf, mergeam sâmbăta, după ore,
cu abonament.
Ne țineam de mână, sub privirile vigilente
ale învățătoarei.

Drumul, fiindcă depindeam de felul de a merge
al celui de mână cu mine,
era o povară,
dar de scurtă durată;
școala era aproape de Căminul Cultural,
acolo unde avea să înceapă în curând
magia filmului proiectat pe ecran...

Eram interesat de lumina galbenă
emisă de aparat,
prin care ajungeau pe pânza albă,
întinsă pe peretele central,
atâția eroi și întregul lor arsenal de luptă,
compus din săbii, puști și tunuri.

Mai întindeam mâna să-i prind,
să-i dobor din drumul de lumină
și să-i așez lângă mine, pe scaun,
ca spectatori de aur.

Aș fi instituit o Divina Comedie,
pe care, dacă aș fi cunoscut-o atunci,
poate că aș fi pus-o în scenă,
stând la pândă, cu arcan...

Mi-aș fi apropiat personajele cele mai viteze
și mai corecte,
ca să nu mai am de-a face, mai târziu,
cu vreun golan mai mare decât mine,
care m-ar fi așteptat afară,
trimis de vreun coleg de clasă,
pe care îl mai trânteam uneori,
ca în povestirea lui Ion Ghica
despre Nicolae Bălcescu.

Am ținut minte chipul lui Vlad Țepeș,
mustața lui lungă,
de la Evul Mediu la epoca noastră,
a celor care luptam să ieșim
din anii șaptezeci ai secolului trecut,
spre un liman
unde să răsuflăm ușurați,
bucuroși că ajunseserăm la gimnaziu.

Căminul Cultural era fosta casă
a unuia dintre boierii din sat.
În față, spre șosea, se înălțau coloane,
în dreptul cărora se aștepta autobuzul
spre Craiova.
Ușile mari erau din lemn.

Și astăzi, când trec prin apropiere,
lipesc de clădire, ca pe un afiș,
imaginea cinematografului de altădată.

Cu prilejul Galei Scriitorilor, pentru volumul „Pe baricade”

Titlul cărții Pe baricade de Nicolae Jinga este, în sine, o declarație de atitudine. A fi pe baricade înseamnă a nu rămâne indiferent, a apăra principii, a susține valori și a crede în puterea cuvântului de a lumina conștiințe. În spațiul literaturii, baricadele se ridică din idei, argumente, convingeri și din dorința de a păstra vie exigența valorii.

Nicolae Jinga ne propune, prin acest volum, o întâlnire cu literatura privită prin ochiul atent al cronicarului, dar și prin conștiința omului care înțelege că scrisul nu este un simplu exercițiu intelectual. Este, în egală măsură, responsabilitate, mărturisire și formă de implicare în viața cetății culturale.

Cronica literară este o formă de dialog între scriitor, operă și cititor. Ea presupune cultură, discernământ, sensibilitate și responsabilitatea de a așeza cartea în orizontul mai larg al literaturii. Cronicarul devine un martor al timpului său, un interpret al creației și, nu de puține ori, un apărător al valorilor care merită să reziste.

Volumul Pe baricade ne oferă prilejul de a reflecta asupra acestui rol esențial al criticului și cronicarului literar. Într-o epocă în care graba riscă să înlocuiască reflecția, iar zgomotul să acopere esența, lectura atentă și judecata argumentată rămân repere fundamentale ale unei culturi autentice.

Nicolae Jinga se alătură, prin demersul lui, celor care înțeleg că literatura este, deopotrivă, un spațiu al frumuseții, dar și al responsabilității. A scrie despre cărți înseamnă a menține deschis dialogul dintre conștiințe, a pune în circulație idei și a contribui la memoria vie a culturii.

În cadrul Galei Scriitorilor, omagierea unui asemenea demers înseamnă, totodată, recunoașterea importanței cărții, a lecturii și a celor care își dedică energia promovării valorilor literare.

Domnule Nicolae Jinga,

Vă felicităm pentru volumul Pe baricade și vă dorim ca pasiunea pentru literatură, forța cuvântului și bucuria dialogului cultural să vă însoțească în continuare.

Felicitări, Nicolae Jinga! Vă felicităm pentru această carte și pentru efortul de a rămâne în preajma literaturii, de a-i urmări vocile și de a-i apăra valorile.

Pentru că, în fond, adevăratele baricade ale spiritului nu se ridică împotriva oamenilor, ci împotriva uitării și a indiferenței.

Vă mulțumesc!

Există oameni care transformă experiența vieții în înțelepciune și poeți care transformă această înțelepciune în cuvânt. Alexandru Drăghici este unul dintre acei creatori pentru care poezia reprezintă o întoarcere spre sine și o punte între memorie și eternitate.

Născut în satul Valea Bună, din județul Mehedinți, poetul poartă în cărțile lui amprenta locurilor natale, a copilăriei și a valorilor care îi definesc identitatea. Pentru el, satul este atât un spațiu, cât și o adevărată patrie interioară, un loc al rădăcinilor și al regăsirii sufletești.

De la debutul literar până la volumele care i-au consolidat identitatea poetică, între care Păsări greșite, Valea Bună, Acasă, Patria din cer și Desculț prin Atlantida, Alexandru Drăghici făurește un univers în care nostalgia, credința și meditația asupra timpului se împletesc într-o expresie personală.

Poezia lui ne vorbește despre ceea ce rămâne atunci când timpul trece: amintirea părinților, frumusețea locurilor natale, legătura cu valorile fundamentale și nevoia de lumină într-o lume adesea tulburată de neliniști.

Versurile lui ne invită să redescoperim frumusețea lucrurilor simple și să înțelegem că adevărata bogăție a omului se află în profunzimea trăirilor.

Distincțiile literare și aprecierile primite de-a lungul timpului confirmă valoarea unui parcurs în care vocația, perseverența și autenticitatea s-au întâlnit pentru a da naștere unei opere cu identitate proprie.

Dar, dincolo de premii și de recunoașterea publică, rămâne esențialul: capacitatea poetului de a trezi emoții, de a apropia suflete și de a ne face să ne regăsim în propriile lui cuvinte.

Privind retrospectiv asupra întregii lui activități, descoperim acea panilectică armonie între rigoarea profesională și generozitatea umană, o sinteză rară care inspiră și modelează generații.

Poetul Alexandru Drăghici este cel care scrie despre lume și cel care ne ajută să o privim cu alți ochi.

Vă mulțumesc!

Oalele scot abur pe gură mai mult decât oricând,
parcă ar fi sufletul celor dispăruți de-a lungul timpului,
pe rând, ca nucile din crengi,
când le bate soarta cu parul din mâinile gospodarilor.

Mesele se întind, niciun ochi nu mai are lacrimi
și nici vreme să oglindească trecutul.
Peste tot se aud strigături,
ba pentru linguri, ba pentru prosoape.

Carnea, deja rumenită la cuptor,
se acoperă într-un lighean verde cu bulion
din roșiile care și acum plesnesc
și își desfac sucul în compoziție,
ca niște guși de curcan.

Soarele e independent, încă mai suflă căldură în sat,
pe ulițele care își scot capul, mirate să audă
ce stea și galaxie din cosmos au explodat.
Călcate de opinci în trecut, azi de pantofi și de adidași —
acesta mai e un nou motiv de mirare
pentru ulițele care dorm pe-o ureche în istorie.

Când văd soarele, oamenii, rânduiți la mesele de lemn,
își spun că ne face cu mâna de dincolo cel pomenit aici,
dar pe cer nu sunt decât avioane,
ale căror dâre albe semnalizează reacția motoarelor.

Ciorba de gherghir — până să pronunț cum trebuie,
sunt corectat de maicile care o fierb —
e cerută de majoritate, precum și de preot,
care, după ce sfințește toate felurile de mâncare,
nu rămâne, însă, pentru pachet,
ci pretinde, pentru mai târziu,
o găletușă de același fel de ciorbă,
deși mai este alta, de pasăre.

În urechi vin voci de peste tot.
Stau lângă Tavi, care îmi arată pe telefon
stâlpii albaștri ai casei.

Ies într-un târziu din rând, transpirasem...
Mă duc în grădină, pentru puțin timp,
cât să pice din ramuri o gutuie de tot îngălbenită.

Pe 29 august, 
eram la Râmnicu Sărat,
ieșeam pe stradă, 
atras de casele vechi, dar renovate.

Am mers și în parc, 
unde rămăseseră urmele unui eveniment sportiv,
o competiție de volei — tribune 
și teren de nisip cu fileu.
Pe margini, 
în spatele reclamelor care fâlfâiau,
se ascundeau copiii unii de alții.

Uneori, mă cuprindea melancolia,
fiindcă era cam ultima zi de vacanță.

M-am urcat pe trunchiul imens 
al unui copac secular,
doborât în dreptul unei curți.
În acele clipe, 
mă aflam pe o corabie,
aceasta era impresia pe care o aveam,
iar valurile mării, 
în imaginația mea, făceau spume
și pe Artemis o scoteau din adâncuri,
să-l caute pe Ahile.

Azi, la două luni distanță,
în alaiul zilelor,
a căror sosire era cauza melancoliei,
mi-aș mai dori 
să retrăiesc ziua aceea de sâmbătă.

Am deja experiența toamnei
care s-a instalat peste tot în parcuri
și, oricum, frunzele aveau să cadă
și fără ca eu să mă frământ
și să aspir la altă viață.

Când mai am astfel de trăiri,
voi încerca să mă desprind de aura lor
și să nu o port ca îngerii prin urbe.
Nu am decât o statură de om
care-și urmează destinul.

În poiană,
caprele săreau pe gard, 
rupeau cu botul crengile lăsate pe uluci, 
alergau unele după altele, 
până când ajungea păstorul 
și le ducea la câmp...
Îl invidiam, 
imaginându-mi pajiștile ca în rai, 
mărginite de ape reci și limpezi, 
cu umbră din pomii mari, 
avioane și de hârtie 
și cu motor, în plutire.
 
Mi se părea că, 
unde va fi el cu turma, 
vede Gubaucea, 
pe care mi-o indica mie mama: 
„Uite, aia e!”, 
când mă plictiseam la prășitul viei 
în Valea Crucii, 
primăvara.
Zăream o linie verde, 
care era destul de aproape, 
dacă o luam la pas... 
Următorul obiectiv al meu 
era să ajungem acolo, 
să stau la umbră 
și să beau apă rece. 
Mai rămânea să alerg 
și să dau două-trei șuturi în minge 
și visul va fi gata.
Așa visam cu ochii deschiși, 
stând jos, lângă un buștean. 
Până mă transportam fictiv, 
bătea ora în orologiu 
să plecăm acasă.

Când ne-a venit și nouă rândul 
să paștem caprele, 
mama nu a mai scăpat de gura mea 
și m-a luat cu ea.

Mâncarea din săcui 
nu aburea ca acasă, 
pe la jumătatea zilei, 
când totul se reducea la zero: 
nici pasărea în cer nu mai zbura. 

Începeam 
să-mi regret pornirea împlinită. 
Nu aveam ce face, 
nu se întrevedea nimic la orizont, 
nici măcar o tufă,
la care să mă feresc de soare, 
la vârsta mea de țânc.

Nimic nu se asemăna 
cu motivele aduse dimineața 
de imaginația mea. 

Mă cufundam în tăcere și eu, 
nu aveam de ce să mă plâng. 
Înduram ceasurile care așa de greu 
alunecau la vale, 
în locul apelor care m-ar fi încântat, 
dacă ar fi existat pe tărâmul acesta.

Nici vârsta copilăriei, 
de care voiam, 
într-un fel, 
să scap, 
nu mă așteptam să treacă 
și să scriu azi despre ea. 

Nici la numele pus pe-o carte 
nu aspiram. Cel mai mult pentru mine 
ar fi contat jocul, de care, atunci, 
pe când clepsidra înghețase 
în coarnele caprelor albe, 
nu aveam parte.

Erau poteci prin câmpuri, 
lanuri și tarlale,
peste tot pe unde pasul omului ajunsese,
dar cea mai plină de mister 
era cea prin mohor,
care ducea acolo unde doar copiii,
plecați să culeagă știr pentru porci, 
vedeau.

​Îi ascultam 
cum îmi povesteau despre drumul lor domol,
cu sacul de rafie în spate,
trimiși de câte o bunică imperativă.

Cel mai limbut dintre ei mai și inventa:
cum zărise el, 
când se împreuna ziua cu noaptea,
o siluetă ceva mai în vale, 
care cânta
și-i șoptise un secret.
​— Uite, vezi? 
încerca să dea amploare întâmplării,
uite, acolo sus le-am întâlnit!
Erau ielele — albe, energice, sofisticate.
​— Hai să le întâlnesc și eu! îi ziceam,
curajos la suprafață,
dar înăuntru cu iepuri și o inimă plecată.
​— Nu apar decât pe 27 iunie.
​Până la anul, 
când se va fi apropiat ziua aceea,
uitam de iele și de taine. 

Când ploua, 
era o singură potecă,
pe care nu știu cum mergeam, 
dar nu eram de tot nămolit 
când ajungeam la școală. 
Înainte de a intra pe poartă, 
căutam o băltoacă, 
de unde luam apă 
și îmi spălam ghetele sau cizmele, 
depindea de anotimp... 
Eram atât de mulțumit, 
le mai și ștergeam cu o cârpă, 
pentru a nu apărea mai încolo 
o ușoară umbră pe încălțări 
și să pară nespălate.

Totdeauna, 
indiferent de cât de mult ploua, 
găseam locuri uscate 
în care îmi puneam piciorul 
și ocoleam nămolul lipicios, 
care avea un fel de clipocit 
când îl nimereai, 
dar săream repede — cerbul 
ar fi fost invidios pe salt — 
când simțeam talpa scufundându-se 
într-un ochi de apă atât de neagră, 
încât puteai jura că pământ e.

Erau unii colegi de clasă 
încălțați în cizme de cauciuc 
și eu îmi doream — mă atrăgea luciul 
și felul mai ușor de a fi curățate. 

Mai ales iarna, 
când le împrumutam de la Mitică 
sau de la Costel, 
pentru a mă da pe pârtie 
cu ele ca pe schiuri 
— alunecau repede —, 
le agream și le ceream alor mei 
să-mi cumpere din astea... 

Tata ducea muncă 
de lămurire cu mine, 
că încălțările mele erau din piele 
și mai căutate, 
dar nu cunoștea el obiectivele: 
de a le șterge mai temeinic 
și de a aluneca pe pârtiile
cele mai abrupte.

Și azi, 
dincolo de asfaltul 
care străbate satul, 
de la un capăt la altul, 
când mai plouă, 
îmi arunc, 
de la volan, 
un ochi înspre ce băltoacă 
aș mai trece atât de vioi 
ca în alte timpuri, 
când la cârmă era vârsta aceea 
irepetabilă, 
de copil până în zece ani, 
care se bucură de orice de la viață.