​era vară.
soarele tăia ziua în două, 
iar ulița se întindea lent, 
ca o turtă de ceară lăsată în arșiță. 

​întoarcerea ciobanilor nu era o transhumanță,
nu era ceasul marilor plecări, 
la noi în sat, Valea Crucii rămânea mănoasă... 

era numai un repaus de la târla din Banița. 

ciobanii veneau, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape atingând pământul;
iar pe măgarii fără călăreț atârnau cașurile albe,
din care zerul se scurgea, 
picătură cu picătură, 
în praful drumului.
 
​după ce alaiul se estompa,
în aer rămânea miros de lapte 
și de lână...

​rămânea și imaginea câinelui mic de târlă,
care alerga în cercuri, 
dornic să aducă în ordine oaia rătăcită —
cea despre care vorbea Iisus în Noul Testament.
spectatorii mai evlavioși, 
de-ar fi fost de față,
ar fi cerut pentru oaia întoarsă 
locul cel mai umbros din staul
și prima gură de apă proaspăt scoasă din fântână. 
​dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
erau doar ipoteze, 
scenarii suspendate.
adulții își vedeau de munci, 
la câmp sau prin gospodării. 

​la marginea drumului, 
ședeam doar noi, copiii.

ne opream o clipă din jocuri,
cât să facem loc turmei să treacă,
apoi ne reluam meciul de volei, 
purtați de energia vârstei...   

O, de-aș fi fost cu tine pe acel drum,
când pașii tăi m-ar fi dus spre plaiul
unde, copil fiind, ai cunoscut întâia dată lumea,
unde te-ai jucat sub pomii roditori
și te-ai ridicat pe vârfuri, asemenea unei tinere zeițe,
ca să ajungi la perele grele de rod.

Aș fi vrut să văd și albia aceea,
apa în care mama ta te-a scăldat,
apa care ți-a atins trupul cel dintâi
și a purtat, fără să știe,
taina începuturilor tale.

La fiecare pas te-aș fi cuprins în brațe
și te-aș fi ridicat către înaltul cerului,
până când fruntea ta ar fi atins
micul soare al camerei —becul care veghea deasupra noastră.
Și acolo ne-am fi oprit,
iar tu, cu glasul tău,
mi-ai fi arătat biblioteca.

Pe fereastra larg deschisă
ar fi intrat mirosul florilor,
ca un duh binevoitor trimis de zei,
și ne-ar fi învelit pe amândoi.
Pentru o clipă,

nările mele s-ar fi desprins de pielea ta,
pentru a primi în ele
și mireasma florilor
care crescuseră sub cerul copilăriei tale.

Am fi rămas apoi în curtea aceea,
curtea noastră,
ca doi călători ajunși, după multe furtuni,
într-o cetate zidită anume pentru ei.

Și zidurile ei ar fi fost atât de înalte
încât nicio săgeată n-ar fi cutezat să le atingă,
nici măcar una rătăcită prin văzduh,
care, înainte de a cădea,
s-ar fi oprit pe gânduri
privindu-ne de departe.

Iar eu m-aș fi așezat pe scaunul
de sub pomul oglindit în fântână.
Aș fi privit apa
și chipul tău în ea,
iar setea mea de tine
n-ar fi putut-o stinge
nici izvorul, nici ploaia,
nici marea cea fără de margini.

Te-am ales
ca pe o patrie pierdută și regăsită,
ca pe ținutul spre care,
după toate rătăcirile,
se întoarce corabia.

O , cât mi-aș fi dorit să te fi însoțit, 
să fi văzut plaiul unde ai crescut, 
te-ai jucat, 
te-ai înălțat pe vârfuri să culegi pere, 
poate și albia în care mama ta te-a lăiat...

Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas, 
te-aș fi ridicat spre stele, 
ai fi atins cu fruntea becul din cameră, 
acolo unde ne-am fi oprit 
pentru ca tu să-mi arăți biblioteca ta. 

Mirosul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă, 
ne-ar fi învelit ocrotitor 
și, pentru o clipă, 
nările mele s-ar fi desprins de pielea ta, 
pentru a se fi îmbogățit și cu parfumul floral. 

Am fi stat în acea curte a noastră 
ca într-o cetate ridicată pentru noi 
și peste ale cărei ziduri, 
nicio săgeată n-ar fi cutezat 
să se abată. 
nici măcar pentru o clipă 
să rămână în văzduh pe gânduri, 
uitându-se la noi. 

M-aș fi așezat pe scaunul 
de sub pomul reflectat în fântână 
și setea de tine nimic nu o stinge. 

Acolo, cu ocazia acelui drum, 
sunt germenii unei noi vieți 
care m-ar fi câștigat încă de pe atunci.

Cel mai recent opus semnat de Mihajlo Vasiljević, A mai trecut o pasăre (Editura Autograf MJM, Craiova, 2024. Grafică de Valentin Vasilescu), se bazează pe o ecuație simbolică de o severă simplitate: pasărea nu mai este un simbol al libertății romantice sau al ascensiunii spirituale (ca la Baudelaire sau Shelley). Ea este transcripția alegorică a timpului. Titlul este un avertisment asupra efemerității noastre. Zborul pasării devine o măsură a erodării lăuntrice, o contorizare discretă, dar implacabilă, a amortismentului ființei. Depășind solipsismul liric, poetul își asumă aici un rol de înaltă responsabilitate etică: el devine conștiința reflexivă a colectivității, un adevărat purtător de cuvânt în fața vicisitudinilor tranzitoriului. Prin vocea lui, sentimentul individual al trecerii se sublimează într-un semnal de alarmă universal privind fragilitatea destinului uman. Titlul este ca un memento mori atenuat, o pedagogie a atenției față de clipa care se consumă. Poetul are o misiune etică. El renunță la simplul efort de auto-meditare izolată și devine exegetul suferinței și al conștientizării generale în fața timpului. 

​Volumul e realizat pe patru axe tematice fundamentale, de o deosebită coerență structurală: A mai trecut o pasăre, Până te mai visez, Locuiri și Versuri în înțelegere cu Infernul.

Prima secțiune se constituie într-o meditație asupra transfinitului temporal și a vulnerabilității ființei. În viziunea lui Mihajlo Vasiljević, divinitatea nu mai rămâne încapsulată într-un absolut intangibil și rece. Ea pășește îmbrăcată în imanență, bântuind ulițele și străzile lumii profane. Nu este vorba despre o coborâre triumfală. Este, mai curând, o incursiune în țesătura existenței umane, dictată de setea supremă de cunoaștere a propriei opere. Creatorul nu se mulțumește să contemple din afară devenirea lumii; el caută să-i cunoască taina dinlăuntru, își asumă fragmentarea, timpul, memoria, uitarea și limita, pentru ca experiența lumii să nu mai rămână o cunoaștere de la distanță. Conștiința divină este receptaculul și filtrul prin care se decantează întreaga experiență umană. Trăirile, frământările și pasiunile omului sunt trecute prin rațiunea ordonatoare a divinității și nu mai rămân simple impulsuri terestre. Creatorul devine marele rezonator al existenței umane, un martor lăuntric care gândește și procesează devenirea propriei opere.

Totuși, această intimă comuniune își cere tributul ei tragic. Amărăciunea cea mai adâncă a marelui creator izvorăște tocmai din atributele lui absolute: eternitatea și nemurirea. Prins în capcana propriei infinități, Dumnezeu este condamnat la o absorbție neîntreruptă a suferinței umane. Întrucât a deschis canalul prin care preia necontenit durerile și metehnele omului, El ajunge să se teamă de acest flux nesfârșit al chinului existențial. Spre deosebire de om, care își găsește refugiu și consolare în finitudine, divinitatea este condamnată să îndure ad infinitum calvarul existenței, întrucât a transformat actul creației dintr-un triumf cosmogonic într-o perpetuă Golgotă a cunoașterii: „În timp ce în liniște trece viața / trăiesc în pace / trăiesc cu capul aplecat / demult lăsat / oamenilor pe pământ. // plâng, sunt trist / îmi restrâng gândurile / îmi spun / că niciodată nu voi muri // Doar pentru sine / găsesc compătimire. / Așa sunt născut / și crescut în om / iar oamenii mă prigonesc. / Voi pleca acolo / unde nu există moarte / unde moartea este biruită / ca să-mi preamăresc suferințele” (Creatorul).

Ne aflăm aici în fața unui paradox psihologic de o rară subtilitate: omul nu este înrobit de instanțele exterioare, ci este zăgăzuit și ținut sub o strașnică tutelă de către propriul său suflet. Depozitar al rigorii morale, al conștiinței sau al memoriei afective, sufletul devine o frână în cale aspirației spre libertate necondiționată. El exercită o cenzură discretă, dar implacabilă, care suprimă imboldul spre aventura pură și spre necunoscut. În fața acestei tutele apăsătoare, poetul se revoltă cu o sinceritate dezarmantă. El se adresează propriului suflet printr-o rugăminte vehementă de liberare, îi cere să fie lăsat în pace pentru a putea trăi prezentul: „Îi spun sufletului meu / În aceste ceasuri fără timp / Lasă-mă // Uită de trecut, de viitor / Lasă-mă să navighez pe mările lungi / Ale momentului / Cine știe ce mârșăvie / Voi face din nou” (Lasă-mă).

Imaginea plutirii pe apa instabilă a prezentului desemnează refuzul ancorării în absolut și tentația imersiunii totale în clipă, în realitate, acolo unde existența își consumă formele cele mai imprevizibile. Sursa tendinței de evadare este curiozitatea existențială, dusă până la limitele eticii. Irezistibil atras de inedit, poetul devine spectatorul propriilor lui abisuri. El își contemplă cu o luciditate aproape demonică propria natură, fascinat de posibilitatea rătăcirii și curios să afle ce nouă faptă ignobilă va săvârși. Nu avem de-a face cu o pledoarie pentru imoralitate, este fascinația poetului pentru adâncurile necunoscute ale sinelui. ​Sufletul apare ca un paznic sever al ordinii, în timp ce vocea lirică își revendică dreptul la rătăcire, la experiența limită și la aventura cunoașterii de sine prin intermediul căderii. 

Parcurgerea acestui volum ne lasă impresia că ne aflăm în fața unei opere născute sub semnul unei solitudini interioare iremediabile. Această conduită lirică evocă de îndată condiția tragică a lui Iona, însă, dacă, în privința eroului mitic, recluziunea este fizică și opacă, în cazul lui Mihajlo Vasiljević, cadrul suferă o transmutare paradoxală: limitele aproape că dispar, astfel încât poetul se simte „călător în mai multe direcții”; diferența de decor nu face decât să exacerbeze tragismul situației. Departe de a oferi o consolare, frumusețea lumii înconjurătoare accentuează contrastul dintre armonia cosmică și navigația solitară a eului. În esență, identitatea de structură dintre eroul biblic și poetul contemporan rămâne intactă: amândoi sunt victimele aceleiași devastări interioare, confruntându-se cu singurătatea — această maladie constitutivă și alienantă a omului modern, pentru care lumea exterioară devine doar o vastă și splendidă colivie. Nefiind înțeles de semeni, poetul se vede constrâns să recurgă la un monolog neîntrerupt, la un discurs al sinelui orientat exclusiv spre propria interioritate: „Strada interzisă pașilor mei / este oglinda / care mă vede ultima dată. // Ultima stradă cu apus de soare / este o presimțire / a zorilor curioase” (Străzi încrucișate); „Drumul m-a dus / Pe o stradă necunoscută / Ca și când aș fi fost părăsit / și din nou găsit / La groapa de gunoi a orașului meu. // Am înțeles că drumul este trasat / Și că suntem deja la ușile / Iadului și unei noi Învieri” (Călător în mai multe direcții).

Cea de-a doua parte, Până ce te mai visez, recompune domeniul erosului, privit nu atât ca experiență nemijlocită, cât mai ales ca proiecție onirică și nostalgie după Brahma, sufletul universal, unitatea pierdută. Iubirea devine un spațiu al sublimării, unde visul e singurul refugiu posibil împotriva disoluției create de timp. Poetul însuși mărturisește cum dragostea lui se situează într-o zonă liminară, ca o stare de tranziție care-i influențează întreaga viață. Imaginea femeii adorate îi apare în amintire deopotrivă cu fosforescența veghilor nocturne, generând acea dublă și tulburătoare conștiință a vitalității și a suferinței. În această atmosferă impregnată de angoasă și de chinuitoare incertitudini, orice rostire a celei invocate — fie ea și o pioasă iluzie — ar dobândi valoarea unui efort de mântuire, capabil să-i susțină elanul pe mai departe: „E nouă dimineața / s-a luminat și gândul despre tine / s-au luminat și nopțile nedormite. / Tu ești neliniștea mea / în timp ce mor și nu mor / spune-mi un cuvânt frumos / minciună să fie / dar să-mi dea putere. // Voi păstra amintirea ta / în veci să-mi fie / însuflețirea mea. / Iar când va curge tristețea / mă voi gândi / cum ai dispărut / precum curcubeul” (Amintirea ta).

În cea de-a treia secțiune, discursul liric glisează spre o topografie imaginară și extravagantă. „Locuirea” încetează să mai reprezinte o ancorare în spațiul fizic. Poetul își edifică aziluri ideale în teritorii fantastice, locuințe fictive ale spiritului care sfidează banalitatea realității și reafirmă libertatea absolută a creației. Mihajlo Vasiljević își recrutează din registrul lirismului mijloacele cele mai de preț pentru a supune lumea unei explorări poliedrice, de o uimitoare diversitate de unghiuri. Poetul se închipuie când răstignit pe coarnele unui taur, când izolat la o terasă: „Am făcut cunoștință cu oameni și bani / Niciodată nu erau la fel. Am cunoscut neștiința, / Răbdarea și speranța / Toate fețele acestei lumi // Toate acestea le-am cunoscut / Cu proprii-mi ochi le-am văzut / Răstignit pe coarnele unui bou” (Răstignit pe coarnele unui bou); „Azi / La o cafea / În timpul pauzei / De dejun / Mi-am răsfoit / Viața / Cine sunt eu / Îndelung m-ascund / De mine însumi / Unde am fost / În tot acest timp / Tot mai greu / Mă regăsesc / Și îmi amintesc de teoria / Lumilor paralele” (Pauză de dejun); dar, din incinta acestui cerc de o familiaritate apăsătoare, aidoma lui Ghilgameș, cel care se desprinde în zbor cosmic de planetă, Mihajlo Vasiljević contemplă Terra la o scară monumentală, îngăduită doar de distanțarea absolută: „Pe această planetă / Noi suntem doar musafiri / Am venit ca să ne cunoaștem / Și să apucăm puțină dragoste / Poate că ne vom întâlni pe altă planetă / Vom avea părul lung / Ne vom mușca și devora. // Undeva pe a treia / Vom da uitării toate dragostele / Și vom crește precum feriga. // De aceea, acum îmbrățișează-mă / Și strânge-mă puternic, precum morții / Ce strâng orașul lor noroios / Căci noi aici doar musafiri suntem / Am venit să ne cunoaștem / Și să murim în dragoste” (Planeta). Într-un unic avânt contemplativ, poetul alătură mărginirii terestre imensitatea cosmosului. Asemenea lui Brâncuși, purtat de un identic impuls originar pe drumul spre Paris, capitala ideilor artistice, Mihajlo Vasiljević își consfințește itinerarul interior printr-o mărturisire de sensibilitate: „Până la curcubeul de piatră / am mers pe jos. // În această Galaxie m-am regăsit / cometele s-au încurcat într-un ghemotoc. / Îmi aduc aminte că din cauza nervilor / le-au fărâmițat / iar după aceea le-au trimis / în grădini necunoscute / spre a servi drept soclu / la turnuri cerebrale” (Galaxia).

În cea din urmă secțiune, intitulată fără echivoc „Versuri în înțelegere cu Infernul”, poemele anunță intrarea într-o dimensiune eschatologică și abisală. Mihajlo Vasiljević inițiază un monolog dramatic despre tărâmul umbrelor. El caută să îmblânzească forțele tenebrelor prin puterea ordonatoare a cuvântului poetic. Discursul lui despre moarte și procesul de descompunere se remarcă prin lejeritate stilistică și este nuanțat de perspectiva dăinuirii — fie în plan spiritual, fie prin posteritatea operei scrise: „Prins / Și uitat în timp / În pagina acestei hârtii / Las amprenta / Existenței / Fără dreptul / La libertate / Și scuza cuvintelor / Care sunt de prisos” (Pecetea existenței). Ipoteza unei eventuale reîncarnări — indiferent de regnul în care ar avea loc —, ar anula definitiv angoasa interogațiilor existențiale. În subsidiar, este formulată o pledoarie explicită pentru asumarea plenară a prezentului, în spiritul dictonului carpe diem: „Dacă mă voi naște din nou / chiar cât o musculiță / și cu viață scurtă / nu mă voi întreba / nici de unde, nici de ce / cu tâmpenia omului inocent” (Dacă).

Originea lui Mihajlo Vasiljević — ca etnic român născut în Serbia — a constituit un factor determinant în marginalizarea lui relativă în raport cu canonul critic din România, unde literatura din comunitățile istorice din afara granițelor este adesea receptată discontinuu. Cu toate acestea, experiența bilingvismului conferă operei o notă pregnantă de inedit. Poeticitatea se hrănește din sentimentul dezrădăcinării și al spațiului intermediar. Influențele multiculturale și deschiderea către alt orizont stilistic îmbogățesc limbajul cu nuanțe, ritmuri și metafore atipice. Tocmai această ipostază de locuitor al ambelor lumi transfigurează poezia lui într-un discurs dens și autentic, reușind să impresioneze prin prospețimea perspectivei și forța expresivă a conștiinței de graniță.

În definitiv, volumul lui Mihajlo Vasiljević rămâne o lectură extrem de cuceritoare, capabilă să stârnească interesul oricărui cititor prin autenticitatea și farmecul aparte al lumii pe care o aduce la viață.

​Când Helios, 
fiul Titanului Hyperion, 
ajunsese la amiază,
privind din caru-i de foc peste ogoarele 
rodnice ale Pământului,
căldura grea căzu peste grădina 
umbroasă ca un scut de bronz.
Iar albinele cu zbor iute 
își curmară murmurul,
obosite de trudă, 
în vreme ce fiicele casei, 
fecioare cu chip de zeițe,
își vorbeau în șoaptă, 
urzind vorbe tainice printre tufele înflorite.
​Lângă ele, 
ședea băiatul,
tăcut ca un sihastru, 
cu inima plină de uimire și dor de cunoaștere,
căci vrăjit era de pânzele scrise 
și de slovele care-i ardeau sufletul,
așa cum focul mistuie uscăciunile 
pe culmile munților înalți.

În jur, 
teii măreți își plecau frunzișul 
spre bolta nemărginită,
iar un stârc
stătea nemișcat în văzduhul cel limpede,
ca un străjer divin; 
umbrele stranii jucau pe gardul de piatră,
asemenea unor himere trimise de visele nopții.

​Atunci fecioarele cu brațe albe 
pășiră în palatul lor luminos,
iar veșmintele lor de mătase lucitoare, 
ca spuma mării,
sclipiră o clipă în odăi, 
înainte de a pieri în umbra odihnitoare.

Suflarea vântului se stinse, 
iar tufele tăcură în amorțirea zilei.

Atunci băiatul întinse mâna 
și dezmierdă motanul cel sprinten,
Privind cu uimire ochii-i rotunzi 
ca două scuturi de chihlimbar,
în care se oglindea cerul cel fără de nori.

​Și iată că din depărtări, 
de pe colina închinată zeilor,
izbucni un sunet adânc, 
ca de orgă divină,
înălțat spre Olimp 
și spre bolta plină de stele,
iar pacea cuprinse întreaga fire a oamenilor
din grădină. 

12:00...
​la amiază, satul intra în tăcere.
soarele tăia totul în două.
găinile nu mai cotcodăceau.

​ieșeam pe drumul încins ca o plită,
căutam un semn de viață,
dar nu era nimeni,
niciun tovarăș de joacă...

ora 12 se întindea lent,
ca o turtă de ceară lăsată la soare.
înfrângeam monotonia prin câteva idei,
​că, undeva, acum e noapte.
​că există un loc cu două primăveri 
și nicio iarnă.

​mă gândeam la California.
era cel mai frumos cuvânt din lume.
când îl auzeam,
inima mi se umplea de zgomot alb,
ca o pădure plină de păsări
care cântă toate deodată.

​visam doar să urc în autobuzul de 12:00
și să mă întorc la 18:00,
când toropeala își ridica talpa de pe sat.

​abia spre seară,
când cerul mai agăța de orizont câteva raze,
apăreau ciobanii.
mici, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape târșâind prin praf.
iar pe măgarii liberi, din spate,
stăteau bucățile de caș —
albe, calde,
scurgând zer pe drumul de întoarcere...

Când Helios, 
din carul de aur, revarsă
săgeți de văpăi peste ogoare și holdele arse...
În ceasul al șaselea, 
când umbra pe pământ se restrânge
sub apriga-i dictatură, 
suflarea întregului sat se stinge,
precum o picătură de apă 
care piere în pulberea caldă.

​Nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor,
iar copiii, tovarășii mei de joacă,
nici până astăzi, nu știu unde se retrăgeau
în acel interval...
Ieșeam în drum,
în zăpușeala fierbinte ca vatra unui Hefaistos măreț,
să mă uit de ei,  
dar ulița, goală,
nici țipenie de om, pardon! de copil. 

Și timpul se topea greoi, 
ca în tabloul lui Dali.

​Înfrângeam monotonia cu două gânduri discrete:
că hăt departe, peste mări, noaptea își întindea mantia,
și că, pe-acele tărâmuri, 
dăinuiau două primăveri fără iarnă.
Mă gândeam la California, 
tărâmul făgăduinței,
al cărui nume îmi suna în urechi ca un imn.

Atunci, 
inima mea se pătrundea de bucurie,
așa cum rezonează un codru des 
sub cântul păsărilor.

​O, cum aș fi vrut să mă urc pe telegarul de fier, 
pe autobuzul rapid,
să părăsesc satul de la ceasul amiezii până la apus,
când toropeala ascundea totul 
ca o mantie grea de războinic!

Dar, 
când Hesperos aprindea 
pe cer 
ultimele raze de soare,
ciobanii se întorceau de la stână, 
cu turmele mici de oi...
Urcați pe spinarea măgarilor, 
cu picioarele aproape de pământ,
înaintau agale, 
conducând alaiul spre vatră;
Iar pe măgarii neîncălecați, 
atârnau cașurile albe ca spuma mării,
din care zerul curgea picătură cu picătură...

Cea mai mare plictiseală a verilor din copilărie 
începea pe la orele douăsprezece, 
când totul amuțea sub dictatura soarelui 
și se evapora, încet, ca o picătură de apă în arșiță.

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, 
tovarășii mei de joacă, 
nu știu unde dispăreau — nici până astăzi 
n-am găsit vreo explicație.

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor, 
și mă uitam după ei, 
dar nu zăream nici țipenie de om — pardon! de copil.

Orele se scurgeau lent, 
ca turte mari de ceară. 
Și, 
deși nu aveam decât mici idei: 
că acum e noapte și că pe acolo sunt două primăveri, 
fără iarnă — mă gândeam la California, 
care mi se părea, 
pe atunci, 
cel mai frumos nume din lume. 
Numai când îi auzeam numele, 
inima mi se umplea de bucurie, 
ca un codru, în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas.

M-aș fi bucurat să mă pot urca într-un autobuz 
și să părăsesc satul 
între orele douăsprezece și șase seara, 
când, 
sub plapuma amiezii, 
se ascundea totul: casele, drumurile, oamenii și, 
mai ales, 
timpul.

Aproape de înserat — când de bolta cerului mai atârnau încă destule mâini de raze — se întorceau 
câteodată 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă mergând înaintea lor. 

Ei veneau călare pe câte un măgar, 
cu picioarele aproape atingând pământul. 

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea încet zerul.

Și abia atunci, 
odată cu umbrele care începeau 
să se lungească pe drum, 
lumea își amintea să existe din nou.

Se apropiau tainele de noapte. 

Cea mai mare plictiseală vara în copilărie 
era pe la orele 12, 
când totul se stingea sub dictatura soarelui... 
cum o picătură de apă se evaporă în arșiță. 

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, tovarășii mei de joacă, 
nici până astăzi, 
nu știu unde se retrăgeau
în acel interval... 
nu am nicio explicație. 

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor a zilei, 
mă uitam de ei, 
dar nici țipenie de om, pardon! de copil 
nu zăream. 

Ceasul se topea lent ca o turtă de ceară...

Deși nu aveam decât mici idei, 
că acum e noapte aici, 
iar pe acolo sunt două primăveri pe an,
fără iarnă, 
mă gândeam la California, 
care mi se părea cel mai frumos nume din lume -  
numai când îmi suna în urechi, 
inima o simțeam fericită 
ca un codru în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas. 

M-aș fi bucurat să mă pot urca în autobuz 
și să părăsesc satul de la orele 12 la 18, 
când parcă sub plapumă se ascundea totul... 

Aproape de inserat - mai pâlpâiau mâini de raze 
în cer - , 
se întorceau, 
câteodată, 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă de oi în față, 
iar ei, 
suiți în spinarea câte unui măgar, 
cu picioarele aproape de pământ, 
în cămașă albă, 
păreau voievozii uitați ai istoriei.  

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea zerul în praful din drum...

Vreau să fotografiez 
statuia ecvestră a lui Avram Iancu. 
Nu e nimeni pe aleea spre el. 

Când să apăs pe butonul de la telefon, 
apare un cuplu din stânga: el, 
destul de durduliu și cu barbă, 
ea, ceva mai bine. 
Se țin strâns de mână. 

Barba îl plasează pe tânăr 
la orice categorie de vârstă. 

Trec pe dinaintea statuii, 
îmi imaginez cum se mergea pe cai 
în timpul Revoluției de la 48; 
ce va fi fost pe atunci, aici? 

Mă întorc spre banca 
pe care o părăsisem de curând 
și unde îmi lăsasem puținul bagaj de mână. 

Cei doi, 
la vreo douăzeci - treizeci de metri 
distanță de mine, 
sunt ei, de această dată, 
cu aparatul în mână, 
pentru a-l fotografia pe Iancu, 
dar în calea lor, 
mă aflu eu, 
cel care le obstrucționez vederea 
spre obiectiv.
 
S-a întors roata, 
tocmai ce îmi desfășuram în minte Memento mori, 
apreciind modul în care Eminescu 
a conceput timpul - ca pe un for susținut 
de stâlpi enormi, 
înfipți în stele.