Bronzul de pe acoperiș

Cei doi colegi ai mei, Nicu și Daniel, au locuit, o perioadă, la cămin. Într-o zi de vară, au urcat pe acoperișul blocului, acolo unde au regăsit două studente de la Medicină, care făceau plajă. Fiind brunet, Nicu nu era interesat de plajă – el urcase numai din curiozitate. Pus pe ghidușii, la coborâre, a închis capacul și a uitat de bietele fete, rămase în soare, fără nicio apărare.

După ore bune, și-a adus aminte și, cu spaimă în suflet, s-a îndreptat către scara de la acoperiș: vlăguite de efort și arse de soare, fetele l-au privit ca pe un salvator; ele strigaseră, între timp, după ajutor și forțaseră capacul, dar în zadar. Se nimerise și într-un interval în care, din întâmplare, nu vedeai nici țipenie de om, la ultimul etaj. Plecaseră toți, fie în oraș, fie acasă.

Fetele de atunci vor fi având, în prezent, în jur de cincizeci de ani: își vor fi menținut preocuparea de a se fi bronzat, fiindcă așa li se va fi părând lor că arată grozav, sau, pierdute în grijile cotidiene, nu le mai pasă de a ieși în față?

Nicu însuși, retras la sat, probabil va fi crezând că este incredibil ceea ce, odinioară, îi va fi trecut prin cap, mai ales că, de când îl va fi însoțind Mariana, de mina serioasă, pe care și-a luat-o, nu a mai scăpat.

Front comun: De Bello Gallico

Iarna anului 1992, probabil.

M-am hotărât să traduc, împreună cu Daniel Mocioi și Nicu Munteanu, colegii mei de grupă, din De Bello Gallico de Caius Iulius Caesar. Ei stăteau în gazdă, la etajul al IV-lea, într-un bloc experimental. În parcare, l-am revăzut pe domnul Petcu, fostul meu profesor de engleză din liceu. Scund de statură, cu fața ușor îmbujorată, cu păr alb (încă din tinerețe, din cauza unui necaz – a fost deținut politic), domnul Petcu era vecinul preferat al colegilor mei. Ipostaza de locatar al unui asemenea bloc m-a surprins, fiindcă mă gândeam că dumnealui, conform emfazei, trebuie să fi fost posesorul unei case mai de soi.

Sus, în apartament, ne-am adus, la un loc, dicționarele, textele pentru examen (scoase la xerox) și foi pe care să transcriem variantele.

Nicu trăgea cu ochiul la blocul vecin, în al cărui balcon, tot de la etajul al IV-lea, răsărise o domnișoară. Totuși, Daniel l-a scos din reverie, amintindu-i obiectivul, în cuvinte aspre, anume să profite de prezența mea și să nu piardă vremea gură-cască. Îndrăgostit perpetuu de o colegă de an care nu-i acorda atenție, Nicu mai juca și teatru: avea nevoie să fie zgâlțâit din țâțâni, să revină la realitate, ceea ce, într-un târziu, în decurs de un an – doi, i s-a și întâmplat, dar aceasta ar fi altă poveste.

Am tradus, ore în șir, cu mici pauze de Pepsi. L-am mai extras pe Nicu de pe balcon, acolo unde se retrăsese, pentru a-i face semn fetei din blocul de vizavi; îi mai trecuse prin cap să scoată casetofonul pe fereastră, să se înregistreze cu o poezie de dragoste. Daniel s-a mai răstit la el să se potolească.

Pentru a doua zi, stabilisem o oră de întâlnire, astfel încât să intrăm toți trei în facultate, cu lecțiile pregătite pentru examen etc. Zis și făcut. Însă, la ora fixată, ei nu mai apăreau: dădeau explicații pentru poezia care a răsunat în miez de noapte.

Din păcate, nu am mai tradus niciodată împreună cu ei niciun text, însă orele respective ne-au fost de ajuns: ne completaserăm, în acel exercițiu riguros, manierele de lucru asupra textului latinesc (prin observarea modalității de judecare și de aplicare a noțiunilor, de care dispunea fiecare dintre noi).

În posesia Antologiei

Prin 2000…

M-am întâlnit cu Ioan Anastasia la Arhivele Naționale. Eram nerăbdător să intru în posesia Antologiei.

„Anastasia este pseudonimul meu literar. Așa o chema pe bunica” – mi-a mărturisit Ion, cu vocea lui joasă. Stătea pe scaun, la birou, preocupat cu documentele din sarcina de serviciu. Cu păr des, frezat pe dreapta, cu ochi albaștri, expresivi, mi-a părut un om demn de încredere. Mi-a oferit volumul său de lirică, Istoria nebuniei, cu autograf.

Pe unul dintre pereții instituției, este reprodus, la scară maximală, tabloul Hora Unirii la Craiova. Ion s-a oprit, în timp ce mă conducea spre ieșire:

„În fiecare compoziție, Th. Aman obișnuia să se reprezinte și pe el. Uite-l, aici, în colțul din stânga al tabloului, este el”.

În viziunea mea, ori Ion ori Aman era totuna, la fel de bine și-ar fi avut locul pe pânză orice român, acesta fiind și mesajul profund al celebrei picturi: coeziunea vorbitorilor de limba română, sub același drapel.

Antologia

Prin 199…

Soții (pe atunci) Claudia și Mihai Șoșa aveau drum prin fața blocului meu și mă vizitau deseori.

Citisem, într-un ziar, despre crearea unei Antologii de lirică. Îmi doream cu ardoare să fac parte din carte. Pe tema pretinsă de inițiator, aveam câteva poeme noi, scrise de mână, însă trebuia să le bat la mașină și nu aveam unde.

Claudia și Mihai, voioși precum le era felul, mă invită la ei, în cartierul învecinat, că ei dețin o mașină de scris etc.

La mașina lor de scris, care era un strămoș al calculatorului de astăzi, datorită capacității de memorare a unei suite de cuvinte, prospectată într-un ecran minor, am transcris poemele pe care, ulterior, posibil chiar în acea zi, le-am expediat, într-un plic, la adresa indicată. Ei înșiși erau atât de mulțumiți de ajutorul pe care mi l-au oferit, încât, privindu-i din afară, ai fi avut certitudinea că pentru ei s-au omorât atât de mult și nu pentru altul; erau plini de solicitudine: Claudia urmărea textul din spatele meu, să nu se strecoare vreo greșeală, iar Mihai se întinsese pe burtă, pregătit să declanșeze butonul care ar fi comandat imprimarea versurilor.

Claudia era aproape înăltuță, cu ochii negri și părul drept, exuberantă și atentă la ceea ce vorbește. Mihai, care-și ținea spatele drept (avea grijă a-și îndrepta noada), avea părul castaniu, legat în coadă și dădea impresia că vrea să epateze, dar acela era felul lui de a fi, care nu deranja. În plus, era săritor și priceput (repararea instalațiilor sanitare era hobby-ul lui).

Când mă mai vizitau, se interesau dacă Antologia pădurii a ieșit de sub tipar. Într-o iarnă, au urcat până la mine, la etajul al patrulea, cu patinele în picioare. Claudia era îmbrăcată într-un costum bicolor, roz și alb, de schi. Era îmbujorată în obraji.

„- Alunecă și peste porțiunile fără zăpadă!” – mi-a explicat Mihai despre patine. Întrebasem dacă nu riscă să se împiedice și să cadă, când, în viteză, dau peste pământ.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în timp ce îmi pregăteam poemele, că, peste mai bine de douăzeci de ani, voi evoca momentul, mi s-ar fi părut fragment de s.f.: atât de depărtată era ziua de astăzi de cea de atunci, încât nu credeam că voi ajunge la ea, precum mă uit acum în trecut și mi se pare că, în străfundul acela de vreme, eu nu am existat și doar, pentru o secundă, visez că am fost.

P.S.

La câțiva ani distanță, a apărut și Antologia. Cred că era anul 2000. M-a sunat o voce destul de gravă: „Am fost incluși amândoi în aceeași lucrare și treceți pe la mine să vă dau două exemplare!”. Era Ioan Anastasia.

La Topoloveni…

Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar, pentru că tot fostul meu coleg susținea, cu mult înainte, că Nicolae Ceaușescu va cădea…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Oamenii cu putere de decizie și-au urmărit scopurile personale, îmbogățindu-se peste măsură. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.

Remedia amoris – cum am tradus peste patru sute de versuri

Prin 1995 sau 1996, directorul de atunci al editurii Cartea Românească mi-a cerut să traduc Remedia amoris de Publius Ovidius Naso, fapt pe care l-am îndeplinit cu avânt. După ce am tradus peste patru sute de versuri, dintre cele opt sute ale cărții, l-am reîntâlnit, pentru a i le arăta și a-mi primi banii, conform înțelegerii. Nu a spus nimic despre bani și, astfel, am încetat tălmăcirea, mai ales că aveam și alte demersuri profesionale de dus până la capăt.

Efortul m-a îmbogățit sufletește, datorită sfaturilor inedite, conferite de marele poet latin, precum acela: de ce un tânăr, dezamăgit în dragoste, trebuie să-și pună capăt zilelor, când se poate devota, cu pasiune, atâtor îndeletniciri deconectante, dintre care se menționau vânătoarea sau pescuitul. Am fost părtaș circuitului prin natura antică, ilustrat cu talent, precum Dante avansa prin paradis, însoțit de către Vergilius, pentru a regăsi duhul luminos al lui Beatrice, iubita lui dulce; de fapt, eu mă căutam pe mine însumi, pentru a mă salva acelor vremuri de mari contorsionări interioare, când munceam să-mi stabilizez destinul de astăzi. În orice întreprindeam, mi se părea că întâmpin un obstacol, chiar în cazul acelui protocol eșuat, de colaborare, pe marginea unei cărți însemnate, din repertoriul literaturii universale.

Din truda aceea, am plasat, în timp, câteva fragmente, în volumele de lirică pe care le-am publicat.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, cu ce mă ocupam, față de majoritate! Dacă aș putea, eu, cel de astăzi, m-aș duce lângă acela care eram atunci și m-aș îmbrățișa, ceea ce alții, contemporanii mei invidioși, poate reduși cultural, nu au făcut-o – și câtă nevoie aveam de o încurajare, oricât de mică, dar așa mi-a fost destinul, să lupt și să îndur. Dacă am realizat ceva, în spate nu am avut pe nimeni, decât pe Dumnezeu. Ce bine că nu sunt dator niciunui pământean!

Traducerile din latină: Pagina despre Christos

Traducerile mele din latină au fost totdeauna foarte aproape de textul original, iar profesorii aveau la îndemână variantele mai libere, actualizate și mă judecau în conformitate cu acestea. Mă și întrebam unde au regăsit ei atâtea cuvinte în acele texte, pentru că, oricât de atent am fost, eu nu le-am văzut. Starea mea era de nedumerire, până acum vreo câțiva ani, când am fost cucerit de rezultatul proprie-mi munci și am inclus, în volumele de lirică, fragmente din operele lui Caesar, Lucretius, Vergilius și Ovidius.

Nu mai dețin traducerile din Tacitus, când am fos zguduit de o pagină în care marele istoric scria despre „unul, Iisus, care spune că este fiul lui Dumnezeu”. M-am oprit și am reluat traducerea și am dat peste aceeași veritate, a existenței lui Iisus, consemnată, sub formă de normalitate, de breaking news, de către un contemporan credibil. Am avut impresia că eu însumi m-am întâlnit cu profetul, atât de clar sunau frazele. Realitatea din pagină era atât de puternică, încât năvălea, peste secole, în camera mea și-mi conferea imboldul de a clama: „Există Iisus!”.

Examen la Teoria literaturii

Poate în anul al II-lea de facultate…

Pe coridor, stau într-o bancă, adusă acolo fără scop, și mă uit în Dicționarul italian – român, o raritate pentru acea vreme, pe care l-am cumpărat de la o librărie de țară. Dicționarul este imens și pe filele finale, am scris versuri, precum îmi era obiceiul, mă simțeam mai în largul meu, scăpam de convenții.

Am adus dicționarul să i-l arăt nu mai știu cui.

Nicu Munteanu, colegul meu de grupă, subțire, brunet, pus pe șotii, cântă, pe alt hol, o melodie din repertoriul Mariei Tănase: „Aia iu iu iu iu, Noi diseară frigem puiul”.

Se deschide ușa de la comisie. Iese o colegă, spre care mă îndrept, dimpreună cu alții, și o chestionez: „Ce ți-a picat?”. „George Bacovia!”. „Și cum a fost?”. „A fost bine. Profesorul m-a întrebat care dintre poeții contemporani este cel mai influențat de Bacovia. Nu am știut, dar mi-a spus el: Virgil Mazilescu”.

Revin în bancă, unde-mi lăsasem Dicționarul. Dau să-l scot din sertar, dar nu-l mai găsesc. Mi-a fost furat. Mă înfurii și mă adresez colegilor din preajmă, care nu sunt nici mulți (eram, cred, mai puțin de șaizeci – în tot anul). Înainte de a mă fi dus să-mi interoghez colega, așa cum se face la examene, am făcut un calcul, anume că nu voi sta mult și, dintre cei care se învârteau pe acolo, nu l-aș fi văzut pe niciunul în stare să mă fure, din educația pe care le-o bănuiam.

Până una – alta, îmi vine rândul la răspuns. Biletul pe care-l extrag este despre… Bacovia, unul dintre poeții mei preferați: „Ce poet contemporan îi descinde lui Bacovia?”. Întrebarea îmi este cunoscută și dau răspunsul pe loc, dezinvolt; de curând, cumpărasem Versuri de Virgil Mazilescu și le citisem cu încântare; era o Antologie, care conținea și poemele din volumul Va fi liniște, va fi seară… Profesorul mă apreciază pentru răspunsul corect: la acea dată, foarte puțini auziseră despre acest poet, originar din Corabia.


Cu examenul am rezolvat, exact așa cum mi-am propus, dar cum rămâne cu Dicționarul? A doua zi, pentru a-mi estompa părerea de rău că nu-l mai dețin, am luat librăriile la rând și am cumpărat altă ediție, în două volume mărunte, cu litere mici, abia lizibile, dar cu imagine modernă pe copertă.

Astăzi, îmi dau seama că, probabil, Dicționarul mi-a fost luat de către cel care mi-l ceruse să-l răsfoiască, însă, ca în alte situații, în care am avut încredere în oameni, nu-mi mai aduc aminte cine a fost.

Astfel, versurile acelea, scrise pe filele finale, mari și albe, s-au înstrăinat de mine, au zburat ca păsările, toamna, înspre ce zări? Fiorul liric zace zăgăzuit în Dicționar, pe un raft de bibliotecă, o parte a firii mele a fost exilată pe un tărâm total neglijat.

Coincidențe?

2.VII.2001, Câmpina,

Anterior manifestării propriu-zise, nimeresc pe lângă standul cu programe tipărite (pliante). Două tinere sunt interesate să obțină câte un program. Le ofer. După ce îmi mulțumesc, își aruncă ochii pe listă.

„Care titlu vi se pare cel mai interesant?” – le întreb, din curiozitate.

Se uită cu atenție și, după câteva secunde, una dintre ele declară: Potențiale paralele de…

„Eu sunt!” – le confirm.

H.D., alt amic:

„Dar al doilea cel mai interesant titlu – pe care-l considerați?”.

Tinerele intră în joc:

Breșe ale eternității de…”.

„Eu sunt!” – sare în sus de bucurie acel amic.

„Mai avem un prieten, care nu este de față, se află pe undeva, mai încolo. Figurează și el pe listă. Ne-ați putea spune care al treilea articol vi se pare cel mai interesant?”.

C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”.

Atunci, am tăcut, pentru o clipă, total surprinși:

„El este prietenul nostru”.

Pe afiș, erau trecute peste douăzeci de titluri și de nume.

Acesta a fost cam singurul moment inedit pe care l-am trăit la Castelul Iulia Hasdeu. În rest, lumina zilei era limpede ca mintea lui Goethe.

În tren, spre Câmpina…

Anul 2000…

În trenul spre Câmpina, își face apariția un călugăr imens și destul de vocal: „Da, frate Achime, ajung joi la Timișoara”. După convorbire, își agață telefonul mobil, mare cât o cărămidă, de centura care-i strânge dulama și își continuă drumul pe culoar. Aflând la ce mănăstire slujește, Ioan Anastasia, care stă pe banchetă, lângă mine, adaugă: „Potcapul părintelui Ghermănuță mai există?”.


În această zi de 1 iulie, impresia mea este că am urcat din iad, într-un paradis climateric. La Câmpina, a doua zi dimineața, este atât de răcoare, încât angajații muzeului vin îmbrăcați în pulovere.

În oraș, figurează afișe cu manifestarea Zilele Iuliilor. Dezlipesc unul de pe un stâlp și-l iau cu mine.

Comunicarea mea, tradusă în limba franceză, este despre Sărbătoarea teiului. După expunere, un bărbat din public mă întreabă ce elemente de continuitate sau arhaice mai păstrează festivalul în contemporaneitate, precum amintisem în text. Din spate, Ion îmi țoptește: „Jocurile copiilor!”.

În primul rând, reiau dialogul, la festival se merge în căruțe și chiar pe jos. În al doilea rând, copiii aleargă, la fel ca totdeauna, după jucării, vată pe băț și după înghețată. De asemenea, horele sunt aceleași ca în vechime.

La final, suntem invitați la o expoziție de pictură.

În castelul Iulia Hasdeu, nu am resimțit nicio energie suplimentară.

Datorită lui Ioan Anastasia, am cunoscut-o pe inimoasa Jenica Tabacu: vreme de mai bine de un deceniu, am făcut parte dintre invitații ei „de suflet” și ne-am înfățișat, mereu, cu drag și dornici să impresionăm auditorii cu studii inedite.


Acasă, am căutat, plin de fervoare, potcapul părintelui Ghermănuță în cartea Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, carte pe care încercasem s-o citesc în clasa a VIII-a, dar mirifică mi-a părut abia atunci, în anul 2000, când paginile ei îmi transmiteau răcoare în văpaia verii.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”