Postumitatea receptării operei lui Nicolae Steinhardt se structurează pe o paradigmă duală: pe de o parte, dimensiunea asumată de el însuși, care decurge din statutul lui de neofit al ortodoxiei, iar, pe de altă parte, dimensiunea publică, determinată de orizontul de așteptare al cititorilor care îl asimilează cvasi-totalizator prin prisma Jurnalului fericirii, text fundamental al literaturii de mărturisire și al memorialisticii concentraționare.

În acest context exegetic, se înscrie și contribuția critică a lui Cassian Maria Spiridon. Volumul lui, intitulat programatic Fericirile monahului Nicolae de la Rohia (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), își propune să reorienteze discursul critic spre dimensiunea ascetică a existenței scriitorului, analizând parcursul monastic și spiritualitatea acestuia. 

Organizarea volumului este triată în patru macro-secțiuni tematice, fiecare dedicată unei fațete particulare a profilului spiritual și intelectual al scriitorului-călugăr: Fericirile monahului de la Rohia, Actualitatea parabolei întoarcerii fiului risipitor, Darul monahului de la Rohia și Curajul monahului Nicolae de la Rohia.

În primul capitol, Cassian Maria Spiridon reordonează materialul existențial ca pe o nouă narațiune. Sunt evocate aici, cu o finețe aparte a detaliului, etapele care au premers marii cumpene a arestării lui Nicolae Steinhardt; paginile sunt ritmate de inserția unor fragmente din Jurnalul fericirii. Se încheagă, sub ochii noștri, o adevărată poveste de viață, guvernată de o înaltă tensiune etică. Axul analitic al evocării este definit de relația inter-generațională dintre tânărul Steinhardt și tatăl lui. Dincolo de consangvinitate, această legătură a instituit o veritabilă magistratură morală. Rămâne memorabil îndemnul părintelui — autentic testament spiritual —care l-a povățuit, în preajma marii încercări, să nu-și trădeze prietenii. Argumentul tatălui se ridică la nivelul unei sentințe filosofice: cel care refuză delațiunea și își păstrează neatinsă loialitatea va înfrunta asprimea autorităților comuniste (de atunci), dar va dobândi siguranța unor nopți liniștite; dimpotrivă, cel care alege trădarea va cuceri, cu prețul infamiei, doar zile comode, dar va fi osândit la nopți groaznice, bântuite de insomnii devastatoare și de cumplitele frământări ale unei conștiințe iremediabil mutilate. Prin această cheie de boltă morală, capitolul recompune însăși drama demnității umane în fața istoriei opresive: „Motivul acestei grele condamnări a fost refuzul de a participa ca martor al acuzării în contra lui Constantin Noica. Lotul filosofului, în care se afla și viitorul monah, număra 25 de intelectuali etichetați de instanța bolșevică drept mistico-legionari. Printre aceștia, în afara celor doi deja nominalizați, mai aflăm pe Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Remus Niculescu, Iacov Noica, Theodor Enescu; inclusiv femei: Marieta Sadova, Simina Caracas, dr. Anca Ionescu. Jurnalul se deschide cu un Testament politic în care sunt propuse cele trei soluții de a ieși dintr-un univers concentraționar”. De asemenea, în acest prim capitol, Cassian Maria Spiridon analizează receptarea paradoxală a „fericirii” evanghelice în cheie ascetică și demonstrează cum claustrarea voită și rigoarea chiliei devin parametri ai deplinei libertăți spirituale.

Secțiunea a doua propune o hermeneutică aplicată asupra textului biblic, recitit prin prisma biografiei lui Steinhardt. Capitolul analizează parcursul convertirii tardive ca pe o reiterație a arhetipului soteriologic, subliniind relevanța contemporană a iertării, a penitenței și a regăsirii identitare în spațiul sacrului.

Cercetarea parabolei biblice a fiului risipitor se fundamentează pe exegezele sistematizate de Ioan I. Ică jr. în volumul de referință Cartea fiului risipitor, publicat în anul 1998. Acest corpus teoretico-analitic constituie premisa de la care Cassian Maria Spiridon dezvoltă o hermeneutică riguroasă, structurată multidimensional din cel puțin șase perspective complementare. O importanță centrală este acordată secvenței recunoașterii și reconcilierii — respectiv interacțiunea dintre tatăl stăruitor în așteptare și fiul rătăcitor prin lume. Întâlnirea este formalizată ritualic prin oferirea darurilor care marchează reintegrarea subiectului în structura familială inițială. Ipoteza subiacentă sugerează că însuși Nicolae Steinhardt reiterează, într-o anumită măsură, traiectul existențial al fiului risipitor, întrucât a explorat alt spațiu spiritual înainte de convertirea lui la creștinism. Capitolul se încheie prin corelarea acestei perspective cu îndemnul duhovnicesc al părintelui Ilie Cleopa; acesta din urmă, într-un suflu de înțelegere a slăbiciunii umane, povățuia un tânăr să experimenteze mai întâi realitatea mundană și inerentul păcat, pentru ca, ulterior, să se întoarcă spre actul mântuitor al penitenței și al spovedaniei: „Părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la Mănăstirea Phasria, în vremea vieții sale, era prea des căutat de un tânăr neofit ce-i mărturisea iluzoriile păcate de peste zi. Era precum fratele mai mare. Excedat, călugărul îi cere să plece în lume si să păcătuiască, pentru a avea când se va întoarce din risipire, după spovedanie, ce să ierte”.

În capitolul al treilea, denumit Darul monahului de la Rohia, atenția se îndreaptă către dimensiunea caritabilă a prezenței lui Nicolae Steinhardt, alias Nicolae de la Rohia, în comunitatea eclezială și culturală. „Darul” este conceptualizat dublu: ca har divin asumat prin mărturisire și ca mărinimie intelectuală, materializată în eseistica lui profund umanistă. Este relevat efortul editorial al lui Ioan Pintea, care a îngrijit și compilat predicile monahului Nicolae în volumul Cuvinte de credință. Această ediție definitivă, publicată la editura Humanitas, constituie corpusul textual de referință pentru exegeza propusă. Din perspectiva receptării critice, Cassian Maria Spiridon întreprinde o analiză hermeneutică a textelor omiletice, evidențiind cu predilecție următoarele repere tematice: Femeia cananeancă – un studiu asupra credinței și perseverenței spirituale; Nicodim, învățător al lui Israel – o concentrare pe dialectica nașterii din duh; Sfânta mânie – o trecere în revistă a episoadelor de indignare sacră din parcursul pământesc al lui Iisus Hristos; Parabola samarineanului milostiv – o reevaluare a eticii creștine și a alterității; Pilda magilor și nepilda lui Irod – o antiteză între discernământul spiritual și refuzul adevărului revelat. Textul subliniază convergența dintre rigoarea filologică a ediției de text și profunzimea teologică a analizei tematice.

Analiza întreprinsă de Cassian Maria Spiridon se focalizează pe deconstrucția mecanismelor retorice și teologice prin care Nicolae Steinhardt reîmprospătează pericopele evanghelice. Este accentuat modul în care monahul recalibrează conceptul de credință la granița dintre neamuri, transformând dialogul dintre Hristos și femeia cananeancă într-o paradigmă a insistenței mistice și a depășirii barierelor identitare. Este surprinsă trecerea de la raționalismul formal la revelarea de Sus, o temă intens resimțită de Steinhardt însuși, prin prisma propriei lui convertiri: „Urechi de auzit, minte de priceput și voință de pus în aplicare este tot ce ne cere monahul prin ale sale Cuvinte de credință. Eseurile teologale din acest volum afirmă și luminează mare dar duhovnicesc și monahal al mireanului N. Steinhardt, alias călugărul Nicolae de la Rohia. Monahul ne dăruiește o carte de învățătură, una de învățătură creștină, dată omului spre a afla calea mântuirii”.

Cassian Maria Spiridon demonstrează că, în viziunea lui Nicolae Steinhardt, mânia este privită ca o reacție ontologică a adevărului în fața ipocriziei formaliste și a pervertirii sacrului, un manifest împotriva căldicelului apocaliptic. Critica evidențiază demantelarea barierelor sociale și religioase prin actul compasiunii pure, precum și dinamismul iubirii concrete, opuse absenteismului birocratic sau ritualic al elitei clericale a vremii. Fundat pe o severă opoziție binară, nucleul analitic pune în contrast deschiderea sapiențială, transculturală a Magilor (căutători ai adevărului) cu delirul egolatru și refuzul tiranic al lui Irod. Capitolul validează opera omiletică a lui Nicolae Steinhardt ca pe un fenomen literar de prim rang, caracterizat prin insolitarea limbajului teologic și actualizarea existențială a textului biblic. 

Volumul se încheie cu o analiză a virtuții teologale și morale a curajului. Capitolul radiografiază rezistența spirituală a gânditorului în fața opresiunii totalitare, evidențiind modul în care fermitatea credinței lui a învins teroarea istoriei, transformând actul mărturisirii într-un gest de supremă demnitate etică: „Întotdeauna în cursul istoriei au câștigat acele popoare, au câștigat acele partide politice, au câștigat acei oameni cărora nu le-a fost frică de moarte. Și în clipa aceasta, a culturii occidentale, a culturii și civilizației occidentale, americano-europene, despre care am vorbit ieri, esențialul este această frică de moarte. Vedem că popoarelor civilizate, marilor popoare occidentale: englez, francez, italian, german, american le este frică actualmente de moarte. Precum și celorlalte popoare: popoarelor africane, popoarelor asiatice, popoarelor din America de Sud și poporului rus, nu le este frică moarte, sunt gata să riște și să-și pună pielea in joc”.

Cassian Maria Spiridon plasează investigația conceptuală sub auspiciile unei riguroase delimitări teoretice, prin trimitere la definiția curajului înregistrată în The Oxford Dictionary of Philosophy. Recursul filosofic și lexicografic nu este unul conjunctural; el servește drept fundament epistemic pentru a disocia curajul civic sau politic de cel ontologic și spiritual. Prin această grilă, curajul încetează să mai fie privit doar ca o virtute cardinală seculară sau ca o simplă absență a fricii, fiind redefinit drept o formă de rezistență etică supremă, o asumată situare în adevăr în pofida presiunilor coercitive ale unui aparat statal opresiv.

Cassian Maria Spiridon analizează parametrii fundamentali ai atitudinii morale a lui Nicolae Steinhardt din perioada post-detenție. În contextul uniformizării ideologice din Epoca de Aur, discursul lui Nicolae Steinhardt se individualizează printr-un curaj aproape anacronic pentru timpurile respective, izvorât din dinamismul interior al unei metanoia. Descoperirea ortodoxiei în celula de la Jilava și botezul primit acolo conferă autorului Jurnalului fericirii resortul mistic de a vorbi dintr-o postură invulnerabilă în fața totalitarismului.

Spre deosebire de intelectualii care s-au apropiat de religie pe filieră strict estetică sau culturală, Steinhardt manifestă un curaj teologic manifestat prin recunoașterea și asumarea fără rezerve a dogmelor, tradiției și canoanelor Bisericii Ortodoxe. Această „supunere” deplină față de autoritatea spirituală devine, în mod dialectic, suprema formă de nesupunere față de autoritatea seculară și atee. Într-o epocă dominată de dedublare și „șopârle” literare (metafore folosite pentru a fenta cenzura), Steinhardt folosește un limbaj de o limpezime mistică și curaj tăios. Fie că scrie eseuri, fie că rostește omilii la Rohia, el reactivează dimensiunea profetică a logosului.

Domnul străbate nemărginirea,
purtând luna, făclie veche de argint,
prin căile tăcute ale cerului înstelat.

Printre nenumăratele lumi care se rotesc sub ochiul veșniciei,
cel mai drag îi este pământul roditor,
unde muritorii își poartă zilele asemenea frunzelor
pe care vântul le ridică și le așterne la loc.
Nimic nu scapă lunii:
ea vede mările cu largi întinderi,
munții cu fruntea în nori,
cetățile oamenilor și cărările singuratice,
unde pașii răsună în ceasurile nopții.

Mai ales zăbovește luna
acolo unde inimile sunt lipsite de răutate,
pe lângă apele limpezi ca oglinda zeilor,
unde îndrăgostiții își șoptesc vorbe de taină,
iar timpul curge mai încet decât râurile.

Iar când raza lunii pătrunde în casa mea,
mă cuprinde o sfială asemenea aceleia
pe care o simte războinicul în fața unui zeu coborât printre oameni.
Atunci mă așez și scriu cele ce-mi spune inima,
precum aș fi fost surprins
săvârșind o faptă rânduită dintru începuturile lumii.

Dar adesea îmi este drag să cuget
la marea tăcere a cosmosului,
când Domnul își oprește umbletul prin văzduhuri,
iar cerul rămâne nemișcat și adânc,
fără urmă de pas divin,
fără foșnetul mantiei cerești.

Numai stelele veghează atunci,
nesfârșite și reci,
deasupra pământului,
iar noaptea își întinde împărăția
peste ape, peste munți și peste inimile oamenilor.

În contextul axiologic contemporan, caracterizat de o fluidizare a normelor și de o reconfigurare adesea doctrinară a ierarhiilor sociale, se constată o necesitate stringentă de reevaluare a modelelor arhetipale transgresive. Volumul Marianei Rânghilescu, intitulat Femei din „Biblie” în literatură (Editura LIMES, 2026), se poziționează în sfera recuperării și promovării vectorilor spirituali și culturali de factură tradițională.

Cartea adoptă o structură lexicografică, prezentând personalitățile în ordine alfabetică. Din punct de vedere tipologic, autoarea pendulează între portrete marcate de failibilitate ontologică și modele caracterizate de virtuți cardinale (fidelitatea doxologică, curajul soteriologic, patriotismul, smerenia, devotamentul, înțelepciunea și spiritul de jertfă). Prin reliefarea acestor atribute etice și spirituale, volumul fundamentează o paradigmă comportamentală axiologică, ilustrând modul în care credința își revendică un statut normativ în existența cotidiană a ecleziei.

Primul palier vizează o dimensiune antropologică și morală, concretizată în radiografierea ipostazelor feminine consacrate de textele sacre. Mariana Rânghilescu augmentează modul în care atribute fundamentale precum alteritatea conjugală, maternitatea, responsabilitatea pedagogică și vocația soteriologică ajută la stabilitatea psiho-socială a individului și a comunității. Al doilea palier, de factură strict teologică, repune în discuție textul scriptural prin prisma teofaniei și a providenței, cu insistență asupra cazurilor în care condiția feminină devine un instrument imanență-transcendență, prin care se manifestă lucrarea divină în istorie.

Secțiunea secundară a demersului analitic glisează dinspre hermeneutica biblică înspre comparatismul literar, iar meritul metodologic al cercetătoarei constă în consolidarea unei rețele intertextuale între canonul sacru și literatura clasică sau modernă. Analiza comparativă evidențiază dinamica dintre textul-sursă (revelația biblică) și textul-secundar (ficțiunea literară), oferind receptorului posibilitatea de a decoda mecanismele transpoziției estetice. Sunt puse în lumină mutațiile la nivel de conținut, contextualizarea istorică și inserțiile imaginative prin care diverși autori resemantizează episoadele scripturale.

Tranziția de la narațiunea episoadelor biblice în care evoluează aceste eroine la exegeza literaturii beletristice, care le-a asimilat și amplificat destinele, marchează o mutație stilistică evidentă. Aceasta presupune două niveluri distincte de receptare, determinate atât de competențele culturale, cât și de orizontul de așteptare al unor categorii de public diferențiate sociologic. Primul nivel, cu funcție formativ-didactică, se adresează unui public alcătuit din adolescenți și tineri, receptori ai formelor de parafrază și repovestire a textului biblic. Discursul este guvernat aici de o finalitate predominant pedagogică și moral-formativă. Accentul cade pe accesibilitatea limbajului și pe fixarea reperelor mitologiei religioase. Cel de-al doilea nivel se adresează unui public avizat, interesat de analiza comparativă și de receptarea critică a autorilor care au valorificat, reinterpretat și recontextualizat motivele și profilurile arhetipale provenite din textul sacru.

În cadrul panteonului de personaje feminine analizate, reperele cele mai recognoscibile pentru publicul autohton sunt, incontestabil, Dalila, Eva, Sara și Fecioara Maria.

Dalila este modelul axiomatic al alterității feminine perfide și al actului de trădare, un topos literar de largă circulație valorificat inclusiv în literatura română de Mihai Eminescu în Scrisoarea V: „Personajul Dalila intrigă și uimește în același timp. Și nu atât ea, cât relația pe care a avut-o cu Samson. Sfânta Scriptură o prezintă ca pe o femeie de moravuri ușoare, dar cu o înțelepciune diabolică. Provenit din ebraică, numele ei apare tradus atât ca flirt, cât și ca mistuitoare. Numele de Dalila a devenit sinonim cu trădare, cu femeia fatală care, prin influența ei periculoasă, poate prăbuși pe bărbații cei mai tari. Narațiunea biblică demonstrează că numele pe care îl poartă i se potrivește” (Dalila, trădătoarea). Profilul ei legendar și încărcătura simbolică aferentă se regăsesc în spațiul cultural universal, printre cele mai canonice receptări numărându-se tragedia de factură clasicizantă Samson Agonistes a marelui poet englez John Milton, opera omonimă Samson și Dalila, compusă de Camille Saint-Saëns, sau Cronica lui Flavius Josephus în lucrarea Antichități iudaice.

Prin selecția riguroasă a profirelor biblice și a operelor literare de referință, Mariana Rânghilescu structurează un demers de tip pedagogic, menit să stimuleze interesul hermeneutic față de macro-narativele care au conturat conștiința civilizației iudeo-creștine. Figurile feminine investigate ocupă roluri esențiale, adesea pivotare, în istoria poporului Israel (în perimetrul veterotestamentar) sau în iconomia mântuirii (în contextul neo-testamentar).

Un merit metodologic considerabil al lucrării rezidă în contextualizarea socio-culturală, istorică și geografică a fiecărui profil analizat. Dimensiunea monografică îndeplinește o funcție didactică imperativă, servind totodată ca instrument de împrospătare a memoriei culturale pentru publicul avizat. De asemenea, demersul este îmbogățit de aparatul filologic și etimologic aplicat onomasticii ebraice și traducerilor subsecvente, elemente care facilitează decodarea mentalităților specifice epocilor de referință.

Eva, arhetip inalterabil al feminității, se înfățișează drept o efigie deplin asimilată atât de panteonul scriitoricesc, cât și de conștiința profană. Mariana Rânghilescu analizează avatarurile și refracțiile acestei figuri mitice într-un corpus eterogen de texte, care include Antichitățile iudaice de Flavius Josephus, volumul de hermeneutică Marele cod. Biblia și literatura semnat de Northrop Frye, precum și poemul Eva de Lucian Blaga: „Poezia este ilustrativă pentru demitizare și remitizare poetică. Lucian Blaga demitizează, mitizând (Constantin Parfene). Personajele, instanțele lirice, trimit la arhetipurile specifice viziunii religioase asupra lumii, precum al Creatorului (Dumnezeu), al cuplului (Adam și Eva), al ispitei (șarpelui). Blaga selectează numai secvența în care șarpele, cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ (Facerea, 3:1), o ispitește pe Eva. Elementul nou introdus este învestirea șarpelui cu transmiterea unui dublu mesaj. Primul este rostit cu glas ce răsuna printre frunze ca un clopoțel de argint, al doilea e ,ceva ce nu se spune in scripturi” (Eva).

Sara, ipostaza arhetipală a fidelității conjugale și spirituale în calitate de soție a patriarhului Avram, este prezentată inițial în matca textului sacru, pentru ca ulterior investigația să urmărească recontextualizarea sa în proza istorică contemporană, un exemplu elocvent fiind romanul Sarah de Jill Eileen Smith: „Sarai este fiica lui Thara și sora de pe tată cu Avram și deopotrivă soția lui. Ei trăiau în Ur, un oraș prosper, plin de artizani și negustori. În acele vremuri, corăbiile negustorilor navigau pe apele și canalele fluviului Eufrat, aducând bunuri prețioase. Străzile înguste și întortocheate ale acestui oraș înfloritor forfoteau de viață. Este o femeie foarte frumoasă. Este cunoscută pentru marea ei credință, însă nu în zeul-lună venerat în Ur, zeu căruia locuitorii orașului i-au înălțat un turn. Sarai și Avram și-au clădit o căsnicie puternică, bazată pe respect, pe o bună comunicare și dorința de a rezolva împreună problemele dificile. Mai presus de toate, căsnicia lor se baza pe iubirea față de Dumnezeul lor” (Sara, prințesă).

În acord cu tradiția patristică, Maica Domnului este considerată drept „Noua Evă”, simbol al stării de grație. Autoarea o plasează inițial în vastul ansamblu soteriologic al textelor biblice, apoi realizează o amplă deschidere comparatistă spre marea literatură universală și națională. Exegeza urmărește transpunerea simbolică a figurii Mariei în repere canonice ale culturii scrise, precum: Divina Comedie (secțiunea Paradisul) de Dante Alighieri, Rugăciune către Maica Domnului (Ballade de prière à Notre-Dame) de François Villon și Rugăciune de Mihai Eminescu; romanul deconstructivist Evanghelia după Iisus Hristos de José Saramago.
​Prin vasta rețea de intertextualități, se evidențiază modul în care profilul Fecioarei Maria devine o prezență constantă și polivalentă în estetica literară universală. 

Orizontul cercetării se lărgește pentru a cuprinde o amplă galerie de personaje biblice trecute prin filtrul literaturii. Pe această vastă frescă, se profilează, rând pe rând, înțeleapta Abigail, sângeroasa Athalia, pătimașa Batșeba ori imperiala Estera, alături de prințesa Micol, de Rahab și de Rebeca, pentru a culmina cu acele tulburătoare întruchipări ale fastului și demoniei orientale reprezentate de Berenice, Irodiada și Salomeea.

Sub aspect metodologic, lucrarea se remarcă prin inserția unor secvențe de evaluare critică, plasate strategic la începutul sau la finalul fiecărui medalion monografic. În aceste secțiuni, Mariana Rânghilescu analizează raportul dintre text și context, evaluând totodată tehnicile narative și compoziționale utilizate de autorii selectați în transpunerea literară a tematicii sacre.

Stilul autoarei este caracterizat prin concizie, rigoare conceptuală și o structură sintactică accesibilă, calități care facilitează receptarea optimă a sintezelor biblice și literare. Un argument probatoriu al validității științifice a demersului îl constituie aparatul critic de la finalul fiecărui capitol; prezența bibliografiei specifice atestă nu doar obiectivitatea cercetării, dar oferă și repere documentare necesare unui parcurs de aprofundare analitică.

În concluzie, volumul se constituie într-un instrument de cercetare interdisciplinară de o reală utilitate: pe de o parte, stimulează studiul biblic avizat pentru specialiști, iar, pe de altă parte, reprezintă o propedeutică accesibilă pentru publicul larg dornic să se inițieze în hermeneutica Scripturii.

Din perspectiva genului literar, a ritmului narativ și a funcției sale recreative, volumul Marianei Rânghilescu prezintă evidente afinități cu Legendele Olimpului de Alexandru Mitru.  

​

Iubirea a înflorit precum măslinul
pe coasta bătută de vânturi a mării.
Stelele au început să joace în înalt,
ca fecioarele la sărbătorile din cetăți,
iar norii au prins a străluci
sub pașii nevăzuți ai zeilor.

Atunci am privit spre începuturile lumii
și am văzut hăul cel fără fund,
din care se nășteau pământul, marea
și bolta cu drumurile astrale.

L-am zărit chiar și pe Napoleon, 
stăpânitorul de oști,
umbra lui rătăcind prin câmpiile văzduhului,
căci războiul îi rămăsese neterminat în inimă,
așa cum multor eroi le rămâne
dorul de luptă după moarte.

Pietrele filosofale,
mai vechi decât cetățile oamenilor,
loveau fruntea soarelui de aur.
Ele măcinau vremea,
precum morile macină grâul roditor
și prefăceau vechile cuvinte ale păcii
în hrană pentru neamurile viitoare.

Atunci s-a petrecut o minune
cum nu se vede nici în palatele Olimpului.

Dinaintea noastră s-a deschis paradisul,
iar locul unde ședeam
a fost cuprins de o lumină blândă,
ca aceea care însoțește zorii
când Eos își ridică vălul de purpură
deasupra mării.

Inimile noastre băteau puternic,
bucuriile se revărsau fără număr,
ca valurile care se izbesc de țărm
sub suflarea lui Poseidon.

Nici aurul regilor,
nici podoabele eroilor,
nici darurile zeilor
nu puteau întrece acea strălucire.

Și iată că a venit Hristos,
blând și luminos,
ca un păstor coborât dintre stele.

El a privit spre noi
și a rostit numai două cuvinte:
„Sit amor!”.

„Cum să nu fie, Doamne?
Căci mai puternică decât sulița lui Ahile,
mai trainică decât zidurile Troiei,
mai lungă decât drumul corăbiilor peste mare
este dragostea care leagă două inimi.
Ea nu cunoaște înfrângere,
nu se teme de ani,
nu se pleacă înaintea morții,
ci merge, alături de om,
până la hotarul unde zeii și oamenii
își dau mâna în lumina veșniciei”...

Ți-am prins mâna, 
iar cerurile, 
unul după altul,
au început să se rotească în cercuri de lumină.
Și am văzut timpul încă nenăscut,
ghemuit în întunericul fără margini,
așteptând porunca prin care haosul
se preschimbă în ordine și cânt.

Umbrele marilor împărați treceau prin înalturi,
iar, între ele, zăream și pe Napoleon,
neliniștit încă de războaiele pământești,
ca armura care nu înțelege
că nicio victorie nu poate întrece
pacea dobândită în veșnicie.

Departe, pietrele filosofale,
asemenea unor astre căzute dintr-un cer mai vechi,
loveau fruntea soarelui,
iar din ciocnire, se nășteau scântei
care coborau asupra oamenilor
ca semințele geniului.

Ele măcinau în sine veacurile,
cum morile măcină grâul,
și prefăceau amintirile lumii
în făină pentru pâinea păcii.

Dar eu am lăsat mâna ta
și ne-am îmbrățișat atât de strâns, 
încât ne-am auzit oasele scrâșnind
și atunci vălul lucrurilor văzute
s-a desfăcut dinaintea noastră.

Paradisul și-a deschis porțile,
iar banca pe care ședeam
a fost atrasă în sus,
corabie luată de curentul unei ape cerești.

Inimile noastre s-au umplut de lumină
și fiecare bătaie a lor
era mai strălucitoare decât aurul,
mai limpede decât cristalul
și mai vie decât focul.

Lumina Lui Iisus întrecea orice slavă,
iar veșmântul Său părea țesut
din însăși strălucirea dimineții.
Și El a rostit numai atât:
„Fie iubire!”,
iar eu, 
asemenea unui pelerin
care pune întrebare în mijlocul viziunii lui,
am spus:
„Doamne, 
nu Tu ai aprins această flacără?
Nu Tu ai unit aceste două drumuri
care au străbătut ani și anotimpuri
spre aceeași întâlnire?”.

Sufletele fericite au aflat în înalt
că dragostea nu aparține vârstei
și nu îmbătrânește,
că orice legătură adevărată
este o treaptă pe scara luminii,
urcată împreună,
spre bucurie.

Am luat-o de mână
și în cer a început hora luminilor,
aceea pe care o conducea
Napoleon,
când vremea se zbătea încă să se nască
din hăul cosmic,
iar lui îi rămăsese pe pământ
neîncheiat războiul prusac.

O, pietrele filosofale
care loveau soarele în frunte
și făceau să țâșnească scântei
pentru fruntea mai multor generații de genii!
Ele înseși stăteau pe gânduri,
asemenea lui Socrate,
și măcinau, în adâncul lor,
vechile mesaje de pace din Antichitate.

Dar te-am strâns în brațe
și atunci,
dinaintea noastră,
s-a deschis paradisul.
El atrăgea spre sine banca pe care ședeam,
iar inimile noastre primeau bucurii
din propriul sine
nenumărate și mai strălucitoare
decât veșmintele lui Iisus.
Venise să binecuvânteze intimitatea noastră
cu doar două cuvinte:
„Fie iubire!”

Dar cum să nu fie?
L-am interpelat eu,
de la borna unei anumite vârste,
care nu credeam că legătura noastră
mai are nevoie de sprijin divin...

​Prin cadru trece, 
preț de câteva secunde,
un domn cu părul alb —
pensionar din epoca apusă.
​Va fi existat o zi și pentru el,
când va fi pus mâinile pe piept,
iar rude și prieteni se vor fi strâns
pentru cel din urmă omagiu.

​Dar în secunda acelui instantaneu,
el doar venea de la piață.
Cu o plasă în mână, 
cu pălărie de paie pe cap,
măcinat de grijile mărunte ale dimineții,
care proiecta în mintea lui
rutele spre care se îndrepta atunci.

​Astăzi, 
demult, 
el doarme într-un mormânt,
până la oase ros de viermi.
Îl vor mai fi pomenit, 
de-atâția ani,
rudele apropiate?

​Acestui destin ne supunem toți.
Ne trecem, 
stingher,
așa cum scrie Esenin. 

Despre umbre și idei sau Socrate și ucenicul
​Pe la apus de soare, când ziua-i pe sfârșite,
Și zeii-n cer discută verzi și uscate-mpărțite,
Socrate și cu Platon, pe-o băncuță de lemn,
Dezgropau verzi și uscate, cu aerul solemn.
Zise Platon: — Maestre, când soarele apune,
Parcă-i o lumânare ce-n sfeșnic nu mai pune
Decât un rest de ceară, o umbră peste hău,
Model lăsat de Zeus pentru norodul tău.
Căci a privit din ceruri și-a zis: „Când o însera,
Să meargă și omul la culcare, n-o mai mângâia,
Să stingă focurile toate, să lase doar un pic
Un opaiț în casă, să nu mai vadă nic.”
​Dar bătrânul Socrate, cu mintea mai hapsână,
Îl ascultă o vreme și-l prinse strâns de mână:
— Păi n-ai spus tu, băiete, acum un ceas sau doi,
Că-amurgul e o schiță făcută pentru noi?
Că nu se-nvârte globul și astrul n-are boală,
Ci e doar o idee a zeilor, de școală?
​— Ba da, — răspunde Platon, cam prins la înghesuială, —
Dar umbra unei idei dă lumii socoteală!
Iar noi, în vorbe multe și spume la gură,
Mai dăm pe lângă dogmă și o mai dăm în bară.
​Atunci Socrate, râzând pe sub mustață:
— Și crezi tu că prin ceruri, în sfânta lor măreață,
Se preumblă ideea despre un moș ca mine?
Că zeii, de la prânz și până-n noapte, fine,
Au vreun Socrate-al lor, care le ține sfeclă
Despre dreptate-n stat și despre a lor mutră?
​— Ba o să aibă unul, — zise Platon deodată, —
Ba chiar eu, cu mână-mi, o voi face uitată...
​— Ce tot îndrepți acolo și ce vorbe-ți mai scapă?
​— Iartă-mă! — zise Platon, dând din picioare-n apă. —
Gândeam că umbra mea, ce-o să-mi rămână-n spate,
Va șterge cu o gumă ideea de Socrate!
​Morala
​Când vrei să fii mai mare decât ți-e profesorul,
Nu te repezi cu guma, că-ți scrântești piciorul.
Platon voise-aici, cu mintea lui cea creață,
Să bage-un sfert de veac pe ușă, dar de-a latul;
N-a înțeles, săracul, că n-ajungea cu sfatul,
Și că Socrate-intră în timp doar pe pieziș,
Nu cum voia discipolul, de-a dreptul, prin tufiș! 

Aici, 
pe când Helios își mâna caii înflăcărați 
spre asfințit, 
cufundând mărețul pământ în umbră, 
se întâlniră doi bărbați iscusiți la minte. 
Atunci Platon, 
cel cu glăsuirea aleasă, 
prinse a vorbi primul către învățătorul său:
​— O, Socrate, înțelept între muritori, 
privi-vom cum mândra lumină, 
lăsată de zei ca dar, 
se mistuie în sfaturile cele tainice ale Olimpienilor. Privi-vă-vei cum soarele, 
la marginea bolții, 
stă gata să cadă în hăul cel fără de fund 
dincolo de zarea știută. 
Cu adevărat, 
Zeus cel ce tună în nori pe el l-a avut drept pildă 
când a plămădit din lut neamul cel trecător al oamenilor. Căci privit-a stăpânul Olimpului 
mersul astrului pe cer și a grăit: 
„Când tu, o, Soare, vei obosi 
și vei căuta așternutul mării, 
atunci și omul cel trudit 
să primească pacea nopții, 
ocrotit de lumina firavă a opaițului în casă”.
​Atunci Socrate, 
cel ager în gând și meșter la vorbe, 
îi răspunse cu glăsuire cumpănită:
​— Grăit-ai, tinere, 
dar oare n-ai spus tu mai înainte 
că amurgul nu-i decât gândul zeilor 
despre ziua care s-a stins, 
iar nu rotirea pământului 
sau oboseala astrului cel sfânt?
​Iar Platon, 
cel cu mintea adâncă, privindu-l, 
îi întoarse vorba:
​— Umbra ideilor nepieritoare, o, Socrate, 
este cea care pecetluiește adevărul 
printre oameni. Noi doar, 
muritorii prinși în vârtejul vorbelor spumoase, 
ne abatem de la legile cele vechi.
​Iar Socrate, cel cu sufletul dârz, 
zâmbi sub bărba-i cărunta și zise:
​— Crezi tu, așadar, 
că în palatele de aur ale Olimpului, 
unde zeii petrec în ospețe, 
s-a dus faima despre mine 
și despre vorbele mele? 
Crezi că acolo sus, 
din revărsatul zorilor și până în noaptea neagră, 
se află vreun suflet asemenea mie, 
care să le predice nemuritorilor despre firea lor 
sau despre dreptatea cea sfântă a cetății?
​Atunci Platon, 
simțind cum puterea gândului său crește, 
rosti cu glas profetic:
​— Ba un astfel de chip va fi înscris în veșnicie... 
ba chiar eu însumi îl voi mistui...
​Speriat de așa trufie, 
Socrate cel înțelept strigă:
​— Ce vorbă cumplită ți-a scăpat printre dinți, 
o, Platon?
​Iar tânărul, 
plecându-și fruntea ca în fața unei puteri mai mari, încheie:
​— Iartă-mă, luminate Socrate! 
Voiam să spun că umbra gândului meu, 
care va purta numele de Platon, 
va șterge într-o zi din memoria lumii, 
ca o unealtă de neînduplecat, 
însăși ivirea altor filosofii pe acest pământ! 

Ne întâlnim, Socrate, pe la apusul soarelui, 
când ideea de lumină se consumă în discuțiile zeilor despre ziua care a fost 
și urmează să se întrupeze 
într-un soare aflat la marginea cerului, 
gata să cadă în prăpastia de dincolo de cele văzute. 
Cred că Zeus l-a avut drept model 
atunci când l-a ridicat pe om din lut. 
I-a urmărit drumul pe boltă și a spus: 
„Când obosești și te duci la somn, 
atunci și omul să se bucure de pacea nopții, 
cu un opaiț aprins în casă.”

— Dar ai spus că amurgul este ideea zeilor despre ziua care și-a ars lumina 
și nu rezultă din rotația pământului 
ori din starea astrului însuși...

— Umbra ideilor supreme consfințește întregul adevăr, Socrate. Noi suntem cei care ne abatem de la dogmă, 
în discuții spumoase.

— Crezi că printre zei s-a vehiculat 
și ideea despre mine, 
despre ceea ce sunt și ceea ce spun? 
Că pe acolo, din zori și până în noapte, 
există unul asemenea mie, 
care le vorbește despre filosofia propriei lor structuri ori despre înțelesul dreptății sociale?

— Dacă va fi, o spulber eu...

— Ce vorbă-i asta?

— Pardon! O șterge cu aura ideea de Socrate 
umbra ideii mele, de Platon...