În vacanță, 
la mare, 
atât de departe părea prezentul de astăzi, 
pe cât e vara care a trecut, 
când uitasem cum e să fie frig 
și îmi doream puțină răcoare – pe care o obțineam, 
e adevărat, 
pe țărmul care aducea din zări, 
de sub vapoare, valuri de clipe.

​Aproape că nu îmi doream 
să mai vină toamna, 
când mă plimbam prin Bulgaria, 
pe un pod ridicat peste o albie 
sufocată de trestii... 

În timp ce mă uitam peste balustradă, 
îmi imaginam – și poate că așa și era – 
cum și-ar fi putut găsi un refugiu acolo, 
pe malul ascuns de stufăriș 
și învecinat cu apa stătută, 
orice om plictisit de civilizație.
​Oare din ce și-ar fi făcut locuința? 
Ideea mi-a dat-o o femeie, 
oprită lângă un căruț, 
care trăgea de o creangă mare, 
căzută la marginea parcului. 
S-ar putea să fi locuit chiar pe țărm. 
O și vedeam întinzând rufele dimineața pe sârmă, 
iar, pe la mijlocul zilei, 
când soarele bătea în tobe de foc 
să se audă că e sonor, 
se ascundea sub niște ramuri cu păsări cântătoare.

​Chiar mă întrebam, 
în drumul spre hotel, 
ce oare voi transforma 
din tot ce zăream 
în poem. 

Titlul antologiei poetei Elena Vulcănescu, Jurnal de duh și oase (Editura Timpul, Iași, 2026), sugerează o antinomie existențială fundamentală. Prin alăturarea deliberat polară a celor doi termeni, autoarea instituie un spațiu de convergență între două registre aparent inconciliabile: materialitatea refractară a corpului și imaterialitatea efluxului spiritual. Pe de o parte, se face aluzie la osatura constitutivă a ființei, la materia terestră supusă implacabilei degradări, la acel lut primordial, peste care suflarea divină a așezat vremelnic viața. Pe de altă parte, cuvântul „duhul” evocă principiul imaterial, scânteia care refuză captivitatea propriului veșmânt calcaros. ​Lectura în cheie maioresciană ne dezvăluie însă că, departe de a fi vorba despre o sciziune antitetică, titlul propune o sinteză dramatică.

Constituit din opt secțiuni, volumul se deschide sub auspiciile eponime ale Jurnalului de duh și oase (îmbogățit cu pagini inedite), un portal confesiv care stabilește miza ontologică a întregii cărți, punând în balanță greutatea lutului și imponderabilitatea spiritului. Urzeala temporală se lărgește apoi în Popasul clipei logodite, un refugiu liric în care eternitatea pare să se lase capturată provizoriu în rama fragilă a prezentului. Din acest spațiu al grației, traiectoria urcă spre originar și demiurgic prin Adam Iconarul, secțiune care invocă transfigurarea lumii prin semn și imagine. Ești prada umbrei aduce în prim-plan vulnerabilitatea ființei confruntate cu spectrul efemerității. În fața acestei crize a solitudinii, vocea poetică își schimbă registrul tonal, devenind muzicală și vizionară în Refrenele unui menestrel telepat, pentru ca, apoi, să chestioneze implacabilitatea limitelor existențiale în Cușca lui largă. De la această interogație asupra constrângerii și libertății, pasul următor devine inevitabil: Căderea din mit, secțiune care anunță conștientizarea ieșirii din timpul absolut. În fine, drumul se încheie, prin liberare și mântuire, în Iubirile care nu trec, o pledoarie elegiacă pentru permanența sentimentului, în fața căreia însăși curgerea implacabilă a timpului își pierde puterea de dizolvare.

Există la Elena Vulcănescu un soi de bucurie a dezinvolturii intelectuale care se sprijină pe o forță demiurgică a imaginației. Privind-o cum își concepe micile scenarii interioare, ai sentimentul că asiști la o regie subtilă, în care livrescul nu e o povară muzeală, ci un aer pe care personajul îl respiră cu un firesc de invidiat. În această optică a derutei elegante și a fanteziei fără granițe, arborele genealogic al Elenei cunoaște deschideri vertiginoase. Bunicul ei, spre exemplu, nu este un simplu ascendent; el este un contemporan secret – ba chiar un confident privilegiat – al lui Francisco de Goya. Pe baza afinităților elective, între cei doi s-a înfiripat o prietenie autentică, pecetluită de o interesantă trecere de bunuri: celebrul joben al bunicului nu e decât o preluare directă, un suvenir din atelierul marelui pictor al Capriciilor (Los Caprichos): „De la Goya bunicul păstrase jobenul asumându-și / toată aventura onirică, însemnul ecvestru cu panaș / în bor de mătase pe care și-l scotea numai în fața / păsării fără somn” (Ereticul cioplind odoare).

Dar farmecul acestui portret de familie nu se oprește la frontierele unei nostalgii cromatice. Bunicul însuși practică jocul ca pe o formă superioară de înțelepciune și de liberare din corsetul realității. Pentru el, plopii de la marginea drumului, supuși legilor botanicii sau ale gravitației, nu sunt decât niște copile care veghează, imateriale și șăgalnice, asupra trecerii anotimpurilor: „Despre plopi spunea că erau niște copile cu pletele / pline de ciori de la care s-ar fi molipsit tot Cișmigiul”.

Elena Vulcănescu moștenește însăși conștiința că realitatea nu valorează nimic dacă nu este, clipă de clipă, rearanjată prin miracolul ficțiunii. Pentru poetă, a trăi înseamnă a genera neîncetat motive de ficțiune, a întreține o febră a imaginației care transformă orice colț de natură într-o scenă potențială. De aici, și reacția ei de o dramatică perplexitate – rostită cu acel accent de siderație teatrală și fin ironică – în fața unui furt insolit. Evident, nu este vorba despre o subtilizare funciară, de catastif sau de hotarnică, a spațiului vegetal, ci despre o confiscare mult mai dureroasă, determinată de implacabila rotație a anotimpurilor. Toamna a coborât peste frunzișuri cu o asprime egalizatoare, impunând o uniformitate cenușie, care aplatizează relieful. Cândva, fiecare floare (rigoarea catifelată a bujorilor sau delicatețea aristocratică a narciselor) era un declanșator de ipostaze și narațiuni interioare. Ceea ce deplânge cu adevărat poeta este faptul că, odată cu estomparea florilor într-o masă vegetală uniformă și tăcută, muza se retrage: „Bujorii ard mocnite miresmele temute / presimt înmugurirea plecărilor de tot”; „Numai salcâmul cată oglinzile din ceruri / să-mi apere nădejdea suspinului sărac, / mi s-a furat grădina în tot atâtea feluri / în câte dăruirea de sine mi-o împac” (Mi s-a furat grădina).

Dacă literatura trăiește, de cele mai multe ori, dintr-o euforie a privirii și dintr-o neobosită disponibilitate a contemplării, există, în viața Elenei Vulcănescu, momente de bruiaj, veritabile crize de muțenie interioară, a căror origine trebuie căutată în geografia imediată a citadinului. Una dintre cauzele majore ale acestei reprimări a impulsului demiurgic, a acelei dispoziții spre scriere sau spre transfigurare poetică a realului, o constituie chiar panorama stradală, interceptată de pe balcon: „La ora când pun coatele pe gard / ori ies în fumul acru din balcoane / fețele pământii de nemâncați / sugându-și de suc propriu policarii, / femeia iese-n Bulevard / din Strada Mare traversând tot Centrul”; „flămânzii stau la coadă în respect: / răscumpărarea întâii colivii, / gregar Eden, nebuni la împărăție” (Umbră dreaptă). Văzută din acest unghi, cetatea este un teritoriu al agresivității vizuale și al derutei cromatice.

Evident, o asemenea privire aruncată asupra pulsului urban ne trezește imediat ecourile ilustre și gravitatea romantică din Privesc orașul furnicar de Eminescu, acolo unde aglomerația deține dimensiunile unei interogații metafizice. Doar că registrul în care scrie Elena Vulcănescu abandonează tonalitatea elegiacă sau solemnă, pentru a plonja direct într-o proximitate argheziană de o anxietate frapantă. Aici, pe asfaltul încins și zgomotos al străzii, agitația umană se dezvăluie în tot bruiajul ei trivial și sordid. Detaliul citadin refuză să se lase estetizat; vocabularul străzii – cu asperități lexicale și licăriri argotice – urcă până la balcoane ca o poluare a spiritului. În fața acestei revărsări de „mahalagism” monumentalizat, orice tentativă de contemplație riscă să se înece în larma brută a cotidianului. 

​Dragostea, la care năzuiește poeta, refuză convențiile terestre și comoditățile sentimentale ale tradiției. Dacă poeții romantici – acei clasici ai însingurării – își căutau liniștea și refugiul terapeutic în sânul ocrotitor al naturii, lăsându-se absorbiți de ritmurile codrilor sau de solitudinea apelor, Elena Vulcănescu speră la o escaladare metafizică mult mai radicală. Pentru ea, spațiul sublunar devine insuficient, o zonă de bruiaj; aspirația tinde spre o vertiginoasă „mutare în stea”, amintind de zborul oniric al lui Dionis din nuvela eminesciană Sărmanul Dionis, o părăsire a realității greoaie în favoarea unui regat astral. Însă – și aici se relevă rafinamentul paradoxal al universului ei liric – această imensitate cosmică nu se traduce printr-o abolire a simțurilor sau printr-o asceză glacială. Dimpotrivă, ambiția siderală se comprimă într-un detaliu de o uimitoare intimitate: o reducere esențializată la scara corpului. Autoarea s-ar declara pe deplin împlinită alături de cel agreat, chiar dacă ambii ar fi numai o parte din întreg: „împleticiți de cale / în stea să ne cuprindem două șoptite guri. / Să afli cum salcâmii se dăruiesc din floare / surâs de spini mireasa din pragul nelumit / de ce desfașă fluturi din umărul boltit / și cine îi ucide dac-au deprins să zboare. / Și să-mi spui spre seară când umbra mi-o acoperi / cu îngeri și popas, de unde bat salcâmii, / noi cum mai stăm în inimi și cât ne-a mai rămas. / Iar când din cumpeni singur, o plută de pripas, / diluviu și risipă ai vrea să le mai aperi… – Iubirile se îneacă… / – sau mor cerșind stăpânii” (Să-mi afli…).

Oricât de eterică, de delicată sau de subtil nuanțată s-ar arăta la prima vedere această lirică, ea nu se ferește de contactul cu forțele mari, elementare, ale lumii moderne. Remarcăm, astfel, frapante ecouri din universul lui Émile Verhaeren – acel poet al uriașelor orașe tentaculare, al uzinelor fumegânde și al mașinismului. La o lectură superficială, s-ar putea părea că între violența frustă a vizionarului belgian și filigranul estetic al Elenei Vulcănescu există o falie insurmontabilă, dar accentele robuste, aproape brutale, preluate din retorica verhaereniană, nu ratează deloc eleganța volumului. Violența industrială sau marile ritmuri mecanice ale epocii sunt transfigurate, topindu-se în aceeași sensibilitate cuceritoare: „Atâtea herghelii s-au răsucit / glisând bălos ca melcii pe spinare, / din cortul de copite scrijelit / mai căutau pe ceruri Ursa Mare” (Rondel apocaliptic); „Pe Dealul Bisericanilor / stejarii fătau mierle și cuci în mitre de urzici / Bistrița-n vale zornăia o zgardă de zarzări // Primăvara nu mai are timp / scăparea e în oasele verzi ale poetului / înlăcrimat de florile mărului / orbit de conformitate” (Avea semnele primăverii).

Pentru Elena Vulcănescu, adevărul strict al faptelor nu constituie niciodată o instanță ultimă; veracitatea însăși cere a fi necontenit corectată, subminată din interior și repusă în cauză prin energia inepuizabilă a imaginației, iar cartea de față atestă exemplar această atitudine.

Există, recunosc, o presiune difuză în aerul contemporan, o neliniște subțire care ne dă târcoale, lăsându-ne cu impresia stranie că lumea noastră s-ar fi învecinat de-a binelea cu lumea de fier a roboților performanți. Rătăcim prin labirintul propriilor noastre invenții și ne temem că, printr-o stranie piruetă a calculatoarelor sau printr-o implacabilă forță brută, acești nou-veniți ne vor subjuga pe noi, oamenii, simpli demiurgi și umili creatori ai lor. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu fim asaltați de o retorică apocaliptică; au apărut, de altfel, podcasturi numeroase, platforme de o elocvență uneori aproximativă, care popularizează cu o voluptate suspectă această idee a scoaterii omului din ecranul istoriei.

​Privind cu luciditate la această psihoză a tehnologiei absolute, mi se pare că ne aflăm într-o situație straniu de asemănătoare cu aceea a perioadei Revoluției industriale din Anglia secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. Atunci, mașinile cu abur și războaiele mecanice de țesut păreau tot niște monștri de oțel veniți să înghită sufletul omului, să sufoce bietul meșteșug armonic al mâinilor și să reducă umanitatea la o anexă a angrenajului. Mulțimile furibunde – luddiții de altădată – spărgeau utilajele cu aceeași groază instinctivă cu care noi astăzi blamăm inteligența artificială. Dar istoria nu s-a oprit; omul a continuat să se reinventeze, transmutându-și angoasele în noi forme de conștiință, căci tirania nu stă niciodată în unelte, își are rădăcinile în intențiile și hrisoavele strâmbe ale celor care le mânuiesc, iar febra modernității se propagă dincolo de porțile oțelului cibernetic.

A doua direcție pe care se insistă cu o tenacitate aproape obsesivă – cu atât mai mult cu cât președintele Trump a cerut deblocarea și desecretizarea documentelor oficiale pe acest subiect – vizează eterna dilemă: dacă există sau nu extratereștrii. Subiectul a inundat ecranele, a convertit mase și a alimentat teorii conspiraționiste dintre cele mai abracadabrante. Eu unul cred că amploarea colosală a acestui subiect în zilele noastre provine, în esență, de la rețelele multiple de comunicare și de socializare, adevărate megafoane care amplifică orice fărâmă de mister până la dimensiunile unui mit planetar. Dacă privim însă în urmă, realizăm că situația e aproximativ ca acum 40 de ani, pe când, cel puțin în spațiul nostru cultural românesc – un spațiu vegheat cu o vigilență cenușie de reprezentanții regimului comunist –, se știau tot mai puține lucruri oficiale despre acest subiect. Atunci, literatura consacrată SF-ului sau a anticipației, în ciuda faptului că propunea cele mai îndrăznețe parabole despre alteritate și cosmos, nu prea era luată în serios, cum nici astăzi; era privită drept o inofensivă supapă de evaziune pentru spiritele frustrate.

Deocamdată enigme, o carte pe care am citit-o în anul 1986,aproape că m-a șocat. Au trecut atâția ani de atunci (în urma lecturii, devenisem încrezător că ne vom întâlni pe stradă cu ei) și nimic din cele preconizate acolo nu s-a concretizat, nu tu întâlnire, nu tu filmare indubitabilă, numai speculații. De aceea, reiau opinia finală a cărții (opinie care, de fapt, oferea un răspuns întrebărilor despre urma de șenilă de pe fundul oceanului sau despre nu știu care piesă antică, manufacturată dintr-un aliaj posibil abia în contemporaneitate), anume că trebuie să avem respect pentru geniul uman, pentru abilitățile noastre ca ființe raționale. De exemplu, Herodot, părintele istoriei, a construit un porumbel mecanic (care se comporta ca un porumbel viu).

Se spune că nu iau contact cu noi, pentru că ar fi prea avansați tehnologic și nu am înțelege. De exemplu, dacă de acum cinci sute de ani, din Evul Mediu, ar ajunge un om în prezentul nostru, crezi că ar pricepe ceva? Interlocutorului, de altfel scriitor foarte cunoscut în domeniul SF, i-am răspuns tot printr-o interogație pe care o aveam de mult în minte: „Leonardo da Vinci nu ar înțelege?”. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns: „Ar înțelege!”.

Astăzi, paradoxal, deși tehnologia ne-a adus cerul la picioare și arhivele par deschise, ne aflăm în fața aceluiași orizont opac. Extratereștrii noștri de azi, la fel ca marțienii din foiletoanele de altădată sau din romanele lui Herbert Wells, rămân mai degrabă o proiecție a propriilor noastre însingurări, o interogație disperată pe care o lansăm în neant, pentru că ne este teamă să ne privim în oglindă și să ne asumăm limitele. Ce ne rămâne, așadar, de făcut în această cetate planetară bântuită de automate de oțel și de umbre cosmice? Poate doar să regăsim acea măsură a lucrurilor pe care nicio invazie ipotetică n-o pot distruge: luciditatea culturii și noblețea îndoielii metodice. Oare nu cumva această goană frenetică după amenințări exterioare – fie ele inteligențele artificiale sau vizitatorii din galaxiile îndepărtate – ascunde, de fapt, o profundă criză de identitate a omului contemporan, incapabil să se mai împace cu propriul său ament?

​Dar omul simplu nu e frământat de dilemele sterile ale inteligenței artificiale și nici de panica ipoteticelor vizite cosmice. El este lovit zi de zi de bolile incurabile – acele maladii oarbe care nu țin cont de statutul social, nu se sinchisesc de cifrele din conturile bancare, nu întreabă de culoare politică și nici de rangul decidenților lumii. Când celula o ia razna sau când inima obosește, egalitarismul biologic se impune cu o cruzime absolută: președintele, savantul și cerșetorul primesc, în cele din urmă, aceeași sentință mută. Alături de această spectro-biologie a suferinței, se așază injustițiile sociale și neajunsurile materiale – mizeriile cotidiene, umilințele economice, nesiguranța zilei de mâine și lipsa unui orizont minim de demnitate. Acestea sunt adevăratele catastrofe tăcute care macină viața discret, fără reflectoare de cinema, fără dezbateri spumoase la televizor și fără ecou în podcasturile cu pretenții futuriste.

Privim spre cer, dar ne împiedicăm de propria neputință. Tragedia profundă constă în faptul că aceste perspective – ale durerii umane imediate, ale spitalelor și ale sărăciei – par aproape insignifiante ca amploare mediatică și ca interes public față de marile teme ale momentului, care sunt la ordinea zilei. Dar această ignorare deliberată este, de fapt, marea noastră patologie morală. Cum să nu te cuprindă un sentiment de îngrijorare și de revoltă amară când vezi cu câtă dezinvoltură ne gândim să populăm planeta Marte, să construim domuri utopice în praf roșu și să fim pregătiți să primim extratereștrii, în vreme ce nu s-a găsit încă un leac definitiv pentru cancer? Este un strigăt mut al realității împotriva unei derute colective de proporții.

Avem o gravă criză de ordine a priorităților: ne comportăm ca un bolnav care își cumpără un telescop sofisticat pentru a privi stelele, deși în propria casă acoperișul stă să se prăbușească, iar trupul îi este secerat de febră. Alergăm cu o voluptate copilărească și trufașă după mirajele viitorului îndepărtat, fugind de propria noastră vulnerabilitate pe care n-am învățat, încă, s-o vindecăm.

Oare nu cumva această febră a cuceririi universului nu este decât un mascat act de lașitate colectivă – o fugă a omului de sub incidența propriei sale finitudini și a neputinței de a face din această planetă un loc cu adevărat drept și vindecat pentru toți locuitorii ei? 

Prin luna mai, 
când iarba de pe coastă 
se înfoia ca un păun, 
tata mă îndemna 
să mergem împreună la cules de fragi. 
El o lua înainte 
și nu știu cum făcea, 
dar pe unde se oprea, 
fructele se aprindeau în iarbă 
ca niște lampioane.

Mă aplecam să le culeg, 
însă, 
până să le rup codița subțire 
ca un fir de ață, 
privirea mi-o furau insectele 
care umblau printre firele de iarbă, 
ca mașinile pe o șosea aglomerată. 

Dintre toate, 
cea mai vizibilă era gărgărița. 
Greoaie și leneșă cu orele, 
devenea, 
dintr-odată, 
neobișnuit de sprintenă, 
când se hotăra să-și ia bagajul 
și s-o șteargă. 
O ghidam să-mi meargă pe dosul palmei:
„Gărgăriță riță,
zboară-n poieniță,
du-te la Pleniță!”.

Aici încetam să-i mai descânt 
și mă întrebam 
de ce tocmai acolo 
trebuia să ajungă. 
O fi vreun grăunte de aur, 
care să-i scânteieze în cale 
și s-o lipească de strălucire, 
ca pe o făptură miraculoasă? 
Dar întrebările se pierdeau curând 
în parfumul fragilor. 

O, amintire, 
dacă ai fi rămas încremenită 
într-un ceas, 
te-aș fi vizitat ca un ac de măsurat 
secundele!

Televizorul Orion 
are o carcasă de lemn, 
dată cu lac. Ecranul e mărginit 
parcă de un cearșaf alb, 
în care se turtesc gloanțele 
trase din puști solemne 
de către șerifii răsfățați — 
pentru a nu ieși din film 
și a ne răni pe noi, 
cei care ne uităm la eroii în asalt 
pentru pământul american.

Cu mâna, 
am încercat să dobor 
câte un indian de pe cal, 
pentru a nu-l mai urmări pe John Wayne, 
dar mă oprea ecranul de protecție, 
pe care-l mai ștergeam, 
când se aburea de la mâncarea 
de pe foc a cowboy-lor, care făceau popas 
lângă pădurea agățată de o lună bleagă.

În sinea mea,   
speram să-i uimesc pe cei prezenți,
copiii din mahala,
veniți la film și ei,  
cu intervenția mea 
și să exclame: 
„Ah! Ești mai tare 
decât orice dușman 
de pe globul planetar!”

Omul cel fără de casă și fără de patrie,
care prin piața din Brazdă-și mânat-a 
căruciorul de fier,
un divin rătăcitor 
care-și purta pe pământ întreaga avere:
cartofi rânduiți și o plasă din nailon.
Bărbat înalt și uscat, 
având tâmplele ninse de vreme,
trecut de șaizeci de ierni, 
cu șapcă umbroasă pe frunte.

​Iar din urmă-i veneau, 
precum fiarele sprintene-n codru,
doi dulăi cu blana de aur, 
sprijinitori ai pasului lui,
care din vreme în vreme opreau a lor mers 
și cu colții
căutau răzbunare pe puricele 
care le chinuia încheietura piciorului drept.

​În jurul bărbatului, 
ca niște monede de bronz 
adunate-n pungi de drumeț, 
se strângeau umbrele deșilor arbori;
Dar din ele, câteva, 
dacă își ridicau fruntea spre drumeț,
cădeau fără vlagă pe caldarâmul murdar 
și încovoiat,
răpuse de duhoarea cumplită 
care venea din îmbrăcăminte-i.
​Și atunci hoardele nevăzute de microbi, 
nemiloasele bacterii,
strigau cu chiote mari de biruință 
pe pielea-i bătrână,
în timp ce bărbatul gemu de durere 
sub ironicele lor sărutări.  

Prin piața din Brazdă, 
pășea omul cel fără de nume,
un uriaș slab, 
cu șapca adânc trasă pe frunte,
trecut de șaizeci de ierni 
pe sub cerul cel nepăsător.
Împingea înainte un cărucior greu, 
purtând toată avuția:
o plasă de nailon 
și câțiva cartofi prăfuiți,
​iar în urma lui, 
ca două fiare stârnite din haite,
doi câini cu blana de aur 
mergeau la pas cu drumețul.

Din când în când se opreau, 
căutând cu foc puricele 
care le sugea încheietura piciorului drept.

​Pe sub copaci, 
toate umbrele lumii s-au strâns după dânsul
ca banii grei în buzunarul unui călător obosit,
iar dintre ele, câteva, 
îndrăznind să-și scoată capul afară,
strâmbau din nas cu dispreț 
și cădeau fulgerate pe stradă,
răpuse pe loc de mirosul pestilențial 
care-l învăluia pe om.

​Nevăzutele armate de bacterii 
chiuiau cu glas mare
pe trupul purtătorului de chin, 
având de muzică și fundal
gemetele adânci și dureroase ale bietului om
pe care miile de guri otrăvite tocmai îl pupau.

Fântâna,
unde, copil fiind, 
strigam peste margini de piatră,
încredințat că în hăul adânc,
sălaș își găsise un duh 
care purta a mea voce în ecou.

​Privirea-mi gândeam 
să pătrundă prin apa cea limpede și rece,
așteptând să se arate la chip acel duh fără vârstă,
asemenea lui Păcală, înalt și uscat ca o trestie,
în straie care nu cunoșteau nici vechimea, 
dar nici noutatea,
cusute strâns pe corp, 
cu buzunare prinse-n nasturi de bronz,
iar pe creștet purtând 
o bonetă asemenea celor din oaste.

​Pe-o scară urzită din fir de păianjen, 
asemeni oțelului moale,
strigătul meu urca mai sprinten 
decât ciutura grea din stejar
sau decât raza de soare 
pe care-o prindeam din înaltul cel sfânt
cu sticla oglinzii lucioase, 
întorcând-o din drumul ei veșnic.
O lăsam să cadă în adânc, 
să alunge umbrele negre,
ca ochii șugubățului ascuns sub undele pure
să aibă ce desluși în întunericul fântânii de piatră —
căci mama îmi vorbea 
despre vestise existența acelui stăpân.
​Iar lanțul cel greu pe roată 
suna ca un orologiu din vremuri.

Privam cerul măreț răsfrânt 
în apa oprită în jgheabul de lemn,
închis cu dop de cârpă uscată 
sau cocean de porumb.

​O, câți soli ai cerului 
căutam pe oglinda acelei ape!

Iar când slăvitul Ilie purta carul de foc prin tărie,
lăsând să-i cadă dovlecii grei 
pe bolta de piatră a cerului,
în timp ce tunetul bubuia 
în urma fulgerului ce despica orizontul
ca o ramură frântă din pom, 
mă trăgeam înapoi cu sfială. 

În piața din Brazdă, 
doi câini galbeni, 
care se tot opresc să rupă cu botul 
un purice din blană, 
de la încheietura piciorului drept, 
se țin după un om al străzii 
care împinge căruciorul 
în care își duce tot avutul: 
o plasă de nailon și niște cartofi.

Cu șapcă, 
înalt și slab, 
cam de șaizeci de ani, 
toate umbrele de la pomi 
i s-au strâns ca niște bani în buzunar. 
Câteva, 
când scot capul, 
strâmbă din nas și cad în stradă, 
răpuse de mirosul pestilențial.

Bacteriile chiuie cât le ține gura, 
având drept fundal gemetele de durere 
ale bietului om pe care l-au pupat. 

Fântâna de la Cioacă e bătrână... 
De pe marginea ei, 
am strigat de atâtea ori în copilărie, 
convins că, undeva, în adânc, 
stă ascuns un om care mă îngână.

Mă uitam în apă, 
îl așteptam să iasă și să-l văd. 
Mi-l închipuiam ca pe Păcală, înalt și slab, 
cu straie nici noi, nici vechi, 
dar pe corp, 
cu buzunare prinse în nasturi. 
Pe cap, 
trebuie să fi purtat bonetă de soldat...

Pe o scară din fire de păianjen, 
ecoul vorbelor mele urca mai repede 
decât ciutura sau decât raza de soare 
pe care o prindeam cu oglinda, 
din drumul ei prin cosmos 
și o răsturnam în fântână. Acolo, 
o lăsam să stoarcă umbre din apa pură, 
printre care ochii șugubățului dinăuntru,
cel care-mi întorcea vorbele întruna, 
să aibă ce să deslușească. 
Știam de la mama 
că există un om al fântânii.

Lanțul de pe roată suna 
ca niște roți de orologiu, 
iar palmele mă dureau 
când îl apucam.

Mă uitam la cerul răsfrânt în apa oprită 
în jgheab cu un dop de cârpă 
sau de cocean 
și-l cercetam pe îndelete, 
punând degetul pe carul mare și pe lună. 

O, câți îngeri am căutat! 
Când din văzduh, 
o briză ușoară pornea, 
de tălpile lor mă uitam, 
altfel nu avea de unde 
să se încrețească 
pelicula de apă,
însă, de Sfântul Ilie, 
cam neatent, 
când îi cădeau dovlecii din car, 
în timp ce tunetul se auzea 
în urma fulgerului crăpând în orizont 
ca o ramură din pom,
mă cam feream...