Alba – Iulia. Prima zi

Imediat ce am urcat în mașină, a început să-mi curgă nasul. De patru ani, de dinainte de pandemie, nu mai răcisem, dar nici de această dată, sâmbătă dimineața, nu părea a fi luat vreun virus, neavând de unde, pentru că, în ultimele zile, nu mai ieșisem din casă / curte. Probabil de la climă! (de la computerul automobilului) – m-am gândit. Sigur este ceva temporar, mi-am susținut gândul inițial, fiind încrezător în imunitatea incredibilă pe care am căpătat-o (cred că de la vaccinurile anti-COVID-19 – le-am făcut pe toate trei!).

(Va urma)

Jurnal de călătorie, I

Alba – Iulia: în clasa a VIII-a, visul părinților mei era să urmez Liceul Militar din… Alba – Iulia, cetatea in care mă regăsesc astăzi, în acest moment, la hotelul Transilvania. Sunt pentru prima dată în acest oraș cu nume latin.

Pe la orele după -amiezii, am mers spre cetatea propriu-zisă, având în minte numai intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul pe poarta principală, acolo unde, în filmul de arhivă, apar și monarhii unificatori, Maria și Ferdinand.

Este ordine, curățenie și lume extrem de puțină. Predomină turiștii străini.

Indicatoarele te trimit încolo și încoace, dar nu ești mulțumit deloc de punctul în care ajungi, fiindcă nu este cel așteptat. Sunt ca în labirint.

Am făcut fotografii la statuia ecvestră a marelui voievod Mihai Viteazul, am intrat în catedrala romano-catolică, pe care am părăsit -o imediat, din cauza frigului de congelator…

La un chioșc, se vinde numai înghețată. Nu sunt nicicum, doar nasul îmi curge și mi-e teamă să-mi comand.

(Va urma)

Altfel de viziune asupra basmului românesc

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 2 / 2024

Laureat al Academiei Române – a obținut premiul „Vasile Conta” pentru lucrarea de față, Fermenții basmului românesc (Editura MJM, Craiova, 2021, 434 p.) -, Viorel Mirea dă o definiție cel puțin interesantă acestei specii literare: „Basmul este temnița de argint în care stau închise visurile de aur ale nevoii plăcerilor copilăriei noastre de a se imagina matură. Basmul, ca și filmul, un alt fel de basm, ne face pe toți eroi prin participarea noastră afectivă la cadrul acțiunii. Fiind doar una imaginativă, desigur, nu putem schimba nimic. Basmul devine astfel etapa neîmplinirii noastre prezente transpusă pe speranța unei împliniri”.

Cele trei basme abordate de Viorel Mirea (și pe care le socotește vârfuri ale genului) sunt: Prâslea-cel-Voinic și merele de aurTinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, respectiv Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Primele două povești au fost transmise oral de-a lungul secolelor și au fost adunate, înregistrate și publicate de către cel mai influent folclorist al nostru, Petre Ispirescu.

Primul capitol, cu titlu omonim cărții în sine, este consacrat acestor elemente sau motive recurente care sunt prezente în mai multe basme și care definesc în mare parte structura și atmosfera acestora. Printre principalii fermenți (care sunt parte integrantă a folclorului și reflectă valorile, credințele și miturile unei culturi), se numără: 1. Eroul sau eroina (de obicei, un personaj principal care se confruntă cu diverse încercări și adversități. Eroul este adesea prezentat ca fiind curajos, isteț și altruist), 2. Vrăjitoarele și zânele (personaje cu puteri magice, fie bune, fie malefice, care intervin în viața eroului și adesea îi oferă ajutor sau îi pun la încercare abilitățile), 3. Obiectele magice (elemente precum mărul fermecat, sabia neînvinsă, inelul magic etc., care conferă puteri extraordinare și contribuie la desfășurarea povestirii), 4. Călătoriile și probele (eroul se angajează într-o călătorie plină de obstacole și încercări, în căutarea unui obiect, a unei soluții sau pentru a-și atinge un scop), 5. Finalul moralizator (de cele mai multe ori, basmele românești au un final fericit sau moralizator, în care binele triumfă asupra răului și eroii sunt recompensați pentru faptele lor bune).

Al doilea capitol este despre rolul Calului năzdrăvan în poveștile noastre, cu precădere în cele trei menționate mai sus. Astfel, calul năzdrăvan din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nu este doar un simplu animal, ci un personaj vital în desfășurarea acțiunii, aducând o notă de magie și înțelepciune în aventura eroului nostru: „Când calul propune cele două viteze ale sale, Făt-Frumos se sperie, pentru că ritmul și rapiditatea unei astfel de oferte cognitive nu mai corespunde nivelului său de prelucrare și procesare a datelor și a stimulilor exteriori, care e mult mai lent”; în plus, Făt-Frumos nu este pregătit a se deplasa cu acea viteză „în stare pură, a teleportării, care este la îndemâna ființelor divine, nicidecum la cheremul nostru al oamenilor, fie ei și fii de împărați”.

Despre Axele imperiale, toposurile și subteran în basmul românesc – titlul următoarei secțiuni a cărții, aflăm, între altele – referitor la Povestea lui Harap-Alb, de pildă: „Avem cel puțin 4 împărății sau chiar 5. Hai să le vedem! Prima, cea a împăratului Alb, apoi împărăția lui Verde împărat, care nu e vecină cu a lui frate-su, deci între ei trebuie să mai fie cel puțin o împărăție plină de pustietăți, prin care bântuie și rătăcește Harap-Alb, și cea a lui Roș împărat ca fiind cea de-a patra, dacă între ea și cea a împăratului Verde nu mai este alta sau altele”.

Povestea lui Harap-Alb, care, în viziunea lui Noica, viziune însușită și de Viorel Mirea, este mai mult decât un basm: este un roman de aventuri, îi sunt atribuite încă două capitole: Centrul, actanții și curtea medievală și Tristețea și suferințele lui Harap-Alb

Inter alia (denumirea următoarei diviziuni a cărții), sunt analizate și alte basme românești, din perspectivă biblică (sarea este folosită ca parabolă de către Iisus), dar și pornind de la semantica unor expresii populare, precum: „a pune sare pe rană”. În Rebelis et hostes. Voinicul Prâslea și mărul cel de aur, se constată, între altele: nu putem lega basmul lui Petre Ispirescu, prin furtul merelor, de „un război asemeni cel al Troiei, plecat tot de la niște mere, nici de mâncarea mărului din Rai”, fiindcă „mărul din basmul lui Prâslea se fură doar pentru sine”. Ultimele patru capitole converg unui singur basm: Făt-Frumos, Adunare și risipire în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”De la arhetipul ca eternitate la contingența presiunii psihice în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”În loc de concluzii și Oglindă și oglindit în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Fermenții basmului românesc, un studiu amplu, de viziune originală, inspiră alt tip de lectură, îndemnând cititorii să revadă altcumva unele dintre cele mai cunoscute narații, ale căror rădăcini sunt adânci în tradiția și cultura populară.

De la clasici la contemporani

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 2 / 2024

Pasiunea pentru literatura clasică, Bogdan Mihai Dascălu a aprofundat-o, după cum deducem din Jurnalul unei ediții (Începuturile), din îndeletnicirea-i profesională, ca tânăr cercetător al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, din cadrul Academiei Române, când, la sugestia lui Eugen Simion, a purces la traducerea Jurnalului lui Titu Maiorescu, jurnal scris în limba germană, în timpul studiilor de la Viena, apoi de la Berlin și Paris.  Literatura română modernă începe de la Junimea, societate cultural-științifică, la ale cărei ședințe de cenaclu au citit, între alții, și marii clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Ioan Slavici. De la acest moment înainte, se inițiază lucrarea Pagini de istorie a literaturii române (Editura David Press Print, Timișoara, 2022), al cărei subtitlu, De la clasici la contemporani, evidențiază arcul de timp asupra căruia se concentrează analiza. Traducerea jurnalului a durat șapte ani, vreme în care Bogdan Mihai Dascălu a apelat, pentru acuratețea rezultatului, la germaniști de frunte, precum Michael Metzeltin de la Viena, Joachim Wittstock sau Helmuth Frisch, iar „volumul a avut impactul scontat”. Pentru a-și fi impus ideile, Titu Maiorescu a purtat polemici efervescente și de durată, în special cu Dobrogeanu – Gherea, critic literar despre care există numeroase însemnări în Jurnal, precum aceasta: „Duminică 10 ianuarie/29 decembrie 91. Neapol. Furtună, vânt rece, ploaie, mare agitată de se văd de aici talazurile în spumă țâșnind deasupra caselor. Tot scriu câte 2 ore la NEPLĂCUTUL articol contra Gherea”. Celelalte capitole, intitulate Titu Maiorescu și Enciclopedia românăIscoditorul de talentePluralismul lingvistic al unui european și Vizionarul, conțin unghiuri de vedere interesante asupra multiplelor preocupări culturale ale mentorului de la Junimea.

A doua secțiune a cărții, I. L. Caragiale. Epistolarul. O introducere, este consacrată corespondenței pe care marele dramaturg a purtat-o cu Paul Zarifopol, dar și clarificării motivelor pe care acesta le-a avut în luarea deciziei de a părăsi țara: „scriitor reprezentativ în România, cu notorietate în rândul cititorilor, dar fără mijloace materiale; marginalizarea lui de către confraţi; constrângerea unei înregimentări politice spre a obţine o funcţie publică; afacerea Caion; neacordarea premiului Academiei pentru volumul Momente; nu a fost propus de propriii lui amici deputat”. Întrucât perioada berlineză nu a stârnit interesul deosebit al biografilor săi, de altfel puţini la număr: Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu, Ion Roman şi Marin Bucur „(pentru a lăsa la o parte pe mistificatorii Octav Minar, B. Jordan ori Lucian Predescu)”, Bogdan Mihai Dascălu insistă pe imaginea Germaniei în corespondență. Un capitol inovativ este Gaudeo Danaos… Dintre poeții români, care au acordat atenție Greciei antice, de cele mai multe ori, prin intermediul unor personaje (Artemis, Cariatidele, Euridice, Galateea, Oedip, Orfeu, Pan, Ulise), Bogdan Mihai Dascălu se oprește asupra următorilor: „romanticul Mihai Eminescu, expresionistul Lucian Blaga, clasicizantul Ion Pillat, hermetizantul Ion Barbu și neclasificabilul Nichita Stănescu. Ei acoperă un secol și jumătate de poezie, o perioadă suficient de lungă pentru a putea ajunge la concluzii de o mai mare generalitate”, deși „deosebirile estetice dintre ei sunt vizibile îndeosebi la nivelul discursului poetic, dar ele se estompează uneori până la anulare la cel al motivelor”. Alte capitole, prin scriitorii antologați, vin înspre actualitate: Punți (Paul Celan și Ingeborg Bachmann. Corespondențe), Un teritoriu numit CioranCulorile unei toamne (Emil Cioran și Friedgard Thoma), Friedgard Thoma și Bogdan Mihai Dascălu (un dialog inedit), Caietele în perspectivă imagologicăCa o viață pe sârmăDialogul bine construit e totulUn oraș de revăzutUn năvod de gheațăUn impetuos al zilelor noastre (Nicolae Breban), Vârsta lui nici-încolo, nici-încoace (Aura Christi), Orbul cu luneta (Matei Vișniec), Breviarul unui critic (Laurențiu Hanganu), În intimitatea textului (Răzvan Voncu), Un gen marginalizat (Mircea Opriță), Cineva între unde și când (Dan Chișu), Voiaj în jurul unui ghid turistic (Marin Sorescu), Pe aripile cuvântului (Hellmut Seiler).

Riguros scrisă, lucrarea Pagini de istorie a literaturii române se adresează oricărui cititor interesat de evoluția literaturii române.

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”