România Mare a fost idealul pașoptiștilor și al lui Eminescu, iar Regina Maria a făcut tot ceea ce i-a stat în putere, pentru acest obiectiv înalt și îndreptățit.

Femeie fabuloasă, Regina mergea în spitale, ca infirmieră, mângâind, cu pornire sinceră, soldații răniți, fără a-i păsa de bolile transmisibile ale vremii, precum tifosul, scarlatina sau tuberculoza: prin atitudine și energie, întreprindea, la 1916, acte de caritate și de mecenat, ceea ce avea să o scoată în relief pe Diana, prințesa lumii, în anii nouăzeci… Se spune că, atinși de mâinile Reginei, ostașii (grav răniți) mureau cu zâmbetul pe buze. Mâinile cărui președinte ar avea un asemenea efect? Am în minte câteva nume, dar nu le transcriu (sic!).

La moartea Reginei, ostașii au înfipt armele cu baionetă în pământ, gest unic în armata română (gest pe care nu l-am văzut evidențiat în niciun manual sau carte de specialitate, deși zgândăritul metalului în pământ a sunat în istorie mai tare decât orice voce contemporană).

Inima Reginei Maria a aparținut României.

Acum ceva timp, m-am dus la Balcic, pentru Regină.

Constantin, bunicul meu, cel care a fost jandarm în București, pe durata celui de al Doilea Război Mondial, mi-a relatat, de la fața locului, de la nivelul istoriei trăite de el, două episoade, semnificative, pentru civilizația a două nații, germanii și rușii.

În trecerea lor spre front, ostașii germani schimbau trenurile în Gara de Nord. Jandarmii, între care și bunicul meu, urcau în compartimente și găseau – lăsate pentru ei, de către nemți – pastă de dinți, ciocolată, țigări etc.

Când au ajuns și rușii, primul jandarm care a urcat, în urma lor, a strigat disperat celorlalți colegi de-ai lui să nu mai vină, fiindcă peste tot, în vagoane, erau o mizerie și un miros de nedescris.

În calitate de jandarm, bunicul a avut ocazia de a o fi văzut pe Regina Mamă, însoțindu-l pe Regele Mihai. „Cum era, tată?” – așa-i ziceam bunicului, „tată”. „Frumoasă, tată, frumoasă!”. În plin comunism, bunicul se ridica în picioare și îmi vorbea cu încântare despre Regele Mihai, efigia României serioase.

Târziu, în noapte, am auzit un zgomot extrem de puternic, lângă ușă. Pentru o clipă, gândul mi-a zburat (în glumă și nu prea) la ruși, că, poate, au aterizat în curtea mea. Mi-am amintit de Liviu Rebreanu, care, la fel, a ieșit din casa de la Ștefănești, pentru a se opune unor intruși, câțiva soldați sovietici, și a fost împușcat de către aceștia (variantă susținută de rudele marelui scriitor).

În discuțiile pe care le mai purtam, acum ani buni, cu amicii mei – la extazul lor, că suntem apărați de NATO, eu nu aveam decât o singură replică: „Spuneți-mi mie cine îi poate opri pe ruși, dacă urcă în tancuri și vin spre noi?”. Pentru câteva momente, se făcea liniște, fiindcă toți cădeau pe gânduri: „Da, ai dreptate – nimeni nu-i poate stopa” – le auzeam răspunsurile îngrijorate.

Azi-noapte, după ce am revenit în living, m-am oprit, pe câteva pagini, asupra semnificației a trei momente, din istoria noastră.

Pe patul de moarte, Ștefan cel Mare i-a cerut fiului său, Petru Rareș, să închine țara turcilor și nu rușilor (care nu se țin de cuvânt). Observația marelui domnitor are valoare istorică, a fost vizionară, fiindcă, indiferent de pacte, rușii nu au respectat niciunul în relația cu noi. Ba, totuși, un asemenea moment a existat: umanistul Dimitrie Cantemir (anii de domnie – 1693 și 1710 – 1711) a parafat primul tratat de alianță, pe picior de egalitate, cu țarul Petru cel Mare al Rusiei. Marele cronicar, Ion Neculce, rezervă o șesime din Letopiseț, domniei lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman. Când face portretul acestuia, Neculce știe să scoată în relief trăsătura de caracter dominantă. Astfel, Dimitrie Cantemir era „nemăreț, de vorovea cu toți copiii“, iar țarul „umbla pe jos ca un om prost“ (bine că nu pe tanc!).

(Va urma)

La masă, fără să vreau, am închegat o comparație inadecvată în minte și mi-am dat seama că, de fapt, gândul zboară pe unde vrea și ia, te miri de unde, personaje, fapte, situații fel de fel, astfel încât, eu, purtătorul acelei elaborări, să regret cum înfășor în același macat lucruri fără asemănare între ele. Mă întreb care este legătura gândurilor cu sufletul meu, ce anume le naște, care este cloșca lor? Văd pe dinainte, chiar dacă eu nu fac altceva decât să înghit bucatele, câmpuri de bătălie, umbre de copaci, vestale cu voci cristaline, situații formulate în cuvinte și de unde vin toate acestea, fiindcă le regret pe acelea asupra cărora trag, de moment, concluzii care nu mă reprezintă și de care mă feresc, mânându-mi gândul, ca pe bidiviu, tot mai departe, la altceva mai plăcut de drămuit.

În sinea mea, în rulajul ideilor ca furtună, pun deoparte concluziile bune asupra unor situații, despre care, însă, nu aș vorbi, niciodată, cu nimeni, fiind extravagante și fără sens într-o discuție. Sunt convins că, întotdeauna, eu știu ce este pozitiv într-un anumit context: oare fiecăruia dintre noi conștiința îi răspunde, în mod corect, la diversele întrebări pe care ni le adresăm?

În cel mai recent volum, al cărui titlu, Voi treceți…, se referă la condiția poetului, de a contempla efemeritatea lumii, din colțul lui de eternitate asigurat de pagina scrisă, Liviu – Florian Jianu are consuetudinea de a-și aminti de iubitele admirate cândva și de a le închina poeme, dar într-un mod specific înțeleptului care-și asumă în continuare postura imortală, fiindu-i convenabil să le creioneze cu emoție metamorfozele în lumina anotimpurilor, precum în poemul Tangențe: „Ai – de fiecare dată – alt anotimp – în privire – / Alt palton – peste frunzele goale – / Și părul – aranjat într-o pădure de lire / Curgând ca o mare – peste palmele tale – ”. Dintre temele de bază, precum dragostea, natura și trecerea ireparabilă a timpului, una este extrem de modernă, anume interferența stringentă cu societatea. Astfel, Liviu – Florian Jianu recurge la una dintre cele mai bune arme, trăsătură a propriului caracter, causticitatea față de viciile care domină pe mulți dintre concitadinii lui. Scris cu sensibilitate, volumul este atractiv și ilustrat cu instantanee fotografice, manieră postmodernistă.

Marcat de imaginea lui Vladimir Nabokov, mare scriitor, dar și lepidopter de prestigiu, Virgil Dumitrescu încearcă o reevaluare a lucrurilor, de la scara de vedere a unui fluture, după cum sugerează titlul celui mai recent volum al lui, Fluturele lui Babokov (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2021). Refuzând, pe de o parte, limitele înălțimilor, precum aceea de a nu putea supraviețui în văzduhul stăpânit de vulturi, le va tatona, pe de altă parte, pe acelea minore, nu mai puțin solicitante, ale dedublării fictive într-o vietate măruntă, dar spectaculară, a cărei forță de bază este zborul. Astfel, poetul, ca Tudor Arghezi în poezia ludică, decide să revadă mediul familiar, cu mai multă atenție, de la cușca împopoțonată a câinelui, până la propria-i sufragerie, evitând, în acest periplu, să acorde atenție morții personificate într-o femeie gata să cedeze eventualelor avansuri ce i s-ar putea face: „Eu cu moartea nu cochetez, nu-i fac ochi duci / ca s-o lase mai moale când urcă scările, să apese dinadins / pe butonul greșit și s-o aud lamentându-se / eu de aici nu mai urc nici / vie” (Cu moartea). Eul liric aspiră la o rememorare a propriei-i vieți, dar, fiindcă întoarcerea în timp nu mai este posibilă, se mulțumește să privească derularea altor evenimente, ai căror actori sunt alții. Nostalgia după sine ca mire se reliefează în oglindirea altei nunți, el, privitorul, dedublat în fluturele lui Nabokov, consolându-se cu ideea de a ști că mariajul nu este numai lapte și miere: „Cu bulgărele de zăpadă în brațe trece mirele (…) / în pragul primăverii se întâmplă astea, / afront la rotația anotimpurilor, / după care al cincilea le include pe toate / și mai pune de la el cât îi îngăduie / nunta de platină” (Nunta de platină).

Tonul șăgalnic de a fugi din fața pericolelor persistă în experimentarea noii forme de viață, chiar în cearta pe care o poartă cu propriul suflet: „Ce mai scobești, suflete tu, în paranteza / coastelor mele până să se destrame / în fond?” (În paranteza coastelor mele). Câinele este un cerber al cosmosului care, după ce latră în zadar la stele, revine cu botul pe labe, la picioarele stăpânului, care, astfel, eșuează în tentativa de a experimenta starea unui lepidopter, fiindcă versurile din balada Miorița îi revin subit în minte și-l retrezesc la statusul moral de om: „„După ce a lătrat cât a putut la lună și stele, / câinele meu s-a lăsat păgubaș (…) pe calea lactee, nicio brânză, / niciun colac, niciun os de ros din cele / aruncate dincoace (…) stăpâne, stăpâne / – mă cheamă un câne” (Câinele meu păgubaș). Impresionat de arhicunoscuta docilitate a patrupedului canin, poetul își redimensionează unghiul de vedere, cu o responsabilitate în plus care îl va depărta definitiv de voluptatea de a fi altul decât este, adică un om supus vârstelor și problemelor curente: „Somnoroase, umbrele care se iau după mine / precum câinele după stăpân / îmi fac semn să mai răresc plimbările / matinale” (Anchiloze); „arsură, mătrăgună, dulce floare, săruturi / ca-ntre clopote de ceață, le retrăiesc / în mine ca postfață la tot ce e durere / și visare” (Postfață).

Prefațată de Aureliu Goci, noua carte de versuri semnată de Virgil Dumitrescu „ne arată că lumea și-a ieșit din țâțâni, s-a dereglat și ordinea cosmică s-a sfărâmat”.  

Comparațiile la care Cristina Monțescu apelează cu predilecție, pentru a-și exprima stările sufletești, sunt din sfera mediului urban în care trăiește, semn al încântării de a fi avut ocazia experimentării altui spațiu lingvistic (limba franceză): „îmi tremura ploaia în pleoape / ca un scaun lovit de furtună / o statuie pe un soclu de fier / ruginită într-un parc al copilăriei”. Chiar  titlul celui mai recent volum al ei, Pedalând pe cuvinte (vol. bilingv, româno-francez, apărut la editura Scrisul Românesc, Craiova, în colecția Orfeu), include o aluzie mecanică, anume acțiunea de a pedala, însă pe cuvinte și nu pe bicicletă, datorită încrederii pe care i-o inspiră universul livresc, ale cărui componente (cărțile, prelegerile, vocabulele etc.) sunt proprii dobândirii cunoașterii apolinice. Alianța dintre material și imaterial, echivalentă alternanței dintre realitate și aspirație, reprezintă principala trăsătură a volumului de față. În această confluență, sunt implicate și timpurile, trecut și prezent, unite de „amintire”: „cavaler numit amintire / dușmanul meu cel mai bun / pleacă să-mi cauți o cutie de lapte / o pâine împletită din fir de speranță”. Țintele îndemnului sunt cutia de lapte și franzela, simboluri ale voluptății culinare în vremea copilăriei. Pentru a-și reînțelege trecutul, autoarea clamează un anumit status mental, o anume tabula rasa de evenimente curente, pentru a face loc oricăror secvențe readuse în suflet, de către amintire: „pleacă (amintirea, n.n.) în fuga melcului / și lasă-mi timpul de a muri / înainte de a-ți gusta hrana”. Nevoia de a retrăi trecutul este intrinsecă, nu inspirată de elemente ale ambientului burghez (de a căror prezență se asigura Marcel Proust, în căutarea timpului pierdut, prin introspecție). Ceea ce urmează nu ilustrează imaginea interioară a unui câmp interior, populat de sentimente metamorfozate în figuri perceptibile / lizibile, ci panorama unei străzi întregi, al cărei vuiet pare desprins din poemul Privesc orașul furnicar de M. Eminescu: „pe stradă ocolesc cutii de metal mișcătoare / pitici de lut și de sânge fierbinte / case cu inimi de lemn sprijinite pe oameni goi de privire”; sugestia sangvină trimite la pastelul psihologic, Tablou de iarnă de G. Bacovia. În ciuda asperităților străzii, conglomerat de lucruri și de impresii ale pierderii propriei tinereți care „i-a căzut de ceva timp din plete”, eroina (așa cum se resimte poeta în confruntarea cu însăși trecerea timpului) își continuă drumul, în același ritm sacadat, pe care îl presupune munca asupra cuvintelor, deși, în exterior, intenționează a conferi o impresie de nonșalanță: „eu pedalez pe cuvinte cu aripi sau ghimpi / și întruna mă rog ca picioarele să-mi fie puternice / să mă poarte cât mai departe tot înainte”. Deși s-ar părea că asistăm la o cursă atletică, totuși, suntem părtașii unei fugi de sine, fiindcă tot ce furnizează energie spațiului, încântând ochiul, nu durează decât un moment: „s-a aprins un ochi de lumină / pe fruntea fiecărei frunze de toamnă / gânduri zboară galbene roșii ruginite / purtând aripi lipite cu ceară”. În fapt, poeta vede în afară ceea ce o solicită în adâncul ființei, iar o întâlnire cu propria-i proiecție interioară sporește tensiunea versurilor.

Atent scrisă, cartea îngemănează, în poeme cu fluență de jurnal liric, franchețea specifică limbilor română și franceză.

Sentimentul de unicitate, relativ la viziunea asupra lumii, este afirmat ferm, de către Octavian Manafu, în cea mai recentă carte a lui, De aceeași parte a baricadei (Ed. Contrafort, Craiova, 2022), titlu care persiflează ancorarea propriilor cunoscuți în realitate. O primă consecință a acestei diferențe de viziune o reprezintă introspecția, modalitate convenabilă autorului, care, astfel, își poate menține intacte principalele trăsături de caracter, precum temeritatea de a fi el însuși ori însăși omenia (derivată dintr-o pornire decentă de cinism, în stilul lui Diogene): „Toți au trecut de cealaltă parte / A baricadei. / De aceea, despre ei nu mai știu nimic / Și nu reușesc să înțeleg / Cum de s-au contopit cu lucrurile buluc” (Uneori încep să vorbesc). Consecința secundă a detașării de mai vechii-i prieteni o constituie hotărârea de a se reorienta în lume, poetul mizând pe un anumit punct zero de repornire în viață, pe a cărui autoritate speră să o regăsească în casa părintească, acolo unde „mai bântuie o parte din copilărie” (Oglinda a devenit atât de opacă), dar, la fel ca Serghei Esenin sau Ion Pillat, constată că „Anii au zburat ca o pulbere din tindă / Și la masa rotundă și scundă / N-au mai rămas decât bunicii / Cu lacrimi spânzurate pe obraji”. Ca atare, de acum înainte, el trebuie să-și asume o cale proprie de cunoaștere și de trăire a vieții, o situație aproximativ familiară lui, întrucât a crescut fără mamă: „Pe mama nu am cunoscut-o / Decât dintr-o fotografie mai veche” (Peștișorul vrăjit). Între lumea reală și cea de apoi, persistă o graniță subțire, pe care poetul o trece frecvent, în căutarea unui dialog cu figuri dragi, iar când nu reușește, nu aduce reproșuri divinității, precum Arghezi în Psalmi, ci se întreabă despre sine: „Mă cerți, dar nu-mi dau seama / Eul meu nu-ți plătește vama. / Ești dinainte-mi, dar nu te văd?” (Ești Dumnezeul meu de piatră). Din suita de întrebări, la câteva se poate răspunde în mod cert, anume că starea interioară se schimbă, în acord cu specificul anotimpurilor, care se tot perindă. Astfel, poetul descoperă: „Primăvara, abia zâmbesc, / Vara mă sufoc, deseori, / Toamna din gâfâit ân gâfâit / Până iarna când / Mă pierd în zăpezile interminabile / Ale zeroului absolut” (Anotimpuri umane). Pastelurile (care urmează acestui poem crucial) sunt psihologice. Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, omul devine copac, dar numai la nivelurile senzorial și ficțional: „Ești ca un arbore înflorit în primăvară” (Pe crengi uscate, fără muguri); vara, printre atâtea așchii de la bușteanul în care „tata, într-o amiază toridă, înfigea barda”, se ivește „un chip de femeie ce aducea cu mama”. Fiindcă pământul devine un spațiu prea îngust pentru a găzdui atâtea metamorfoze, următoare țintă de împlinire în dragoste, este Galaxia, acolo unde poetul nu mai purcede singur, ci însoțit de iubita lui, căreia îi conferă și un rol în mecanismul cosmic, anume acela de a „strânge Absențele la un loc” (Persoana întâi plural). Tânăra este un ego pe care eul liric nu-l simte străin, dimpotrivă, complementar sieși în voluptatea ascensiunii către „un Necuprins de neimaginat” (Cât un Necuprins de neimaginat).  

Cu metafore surprinzătoare, care schimbă unghiul de vedere în puncte solite, volumul de față e propriu unui poet care are ceva de spus.

Pe țărmul negru, în care luna s-a înfipt ca un plug, a urmat încă o seară de mângâieri: „Pe o astfel de noapte bogată, / Cine nu ar da viața lui toată?”. Cu privire ageră, macedoneana a observat urma din nisip, a furcii lui Neptun, care, se pare, și el ne-a însoțit, nevăzut, în hoinăreala noastră și regretă acum, în valuri, că nu a zămislit-o pe iubita mea, pentru a i se fi lăudat lui Zeus, cu toată vuiala mării; de curiozitate, Jupiter însuși, din muntele cel mare, ar fi plecat urechea la vorbele ei și, întors vrăjit pe jilțul lui de aur, le-ar fi chemat, pentru o nouă instrucție culturală, pe mândrele vestale.

-Am ceva să-ți spun, am oprit-o pe macedoneană din mersul lent. Familia tatei iubea caii… Străbunicul meu, cu mustăcioară și voce puternică, măsura pământul din șa. El îi păștea, vara, pe câmp, în toiul nopții, și bea din aceeași apă din care se adăpau caii. Avea și un roib alb, pe care Ahile voia să intre călare în Troia. Din stirpea cailor lui Ahile, stăpânea și o iapă, cu monede aurii în piele.

(Va urma)

De-a lungul malului, iubita mea aleargă mai iute decât săgeata însăși. Câțiva pescăruși, adormiți pe nisip, se slobod în zboruri, ca sufletul ei vesel.

Deși macedoneana mea se află la o distanță minoră față de mine, mi se face dor și, până să o ajung din urmă, nu vreau să pierd nimic din ceea ce a configurat-o și mi-a redat-o ochilor mei; iau în brațe aerul încă vibrând de fastul goanei, cum ne-am întoarce în timp, să ne retrăim viața împreună, de la primii pași.

Ca niște statui ale ei sunt straturile de aer îmbrățișate, pe care, nevăzute, le adaug la contopirea finală, noi înșine părând un far pentru corăbiile care vuiesc de îndrăgostiți.

(Va urma)