Motivele pentru care citim. Articol scris în anul 2012

Motivele pentru care citim sunt diverse. Când ne formăm în şcoli, lectura ne asigură agilitate în exprimare şi-n gândire, dar şi mulţumire de a fi pe placul părinţilor şi profesorilor noştri.

Dorim să ne depăşim vârstele, care au totuşi, latura lor de monotonie sau căutăm spaţii ale devenirii spirituale, în care tendinţa de a ne arăta plini de curaj, să se dezvolte în stare de sine-stătătoare etc. şi nu le aflăm în rândul cunoscuţilor, al mediilor noastre. Lumea poveştilor ne asigură o anumită dimensiune a încântării, prin eroii care ne duc mai departe gândul, pe firul acţiunii. Noi suntem în pădure, nu Hansel şi Gretel. Spaima rătăcirii dispare în peisajul copilărit.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Ni se întâmplă adesea, în mediul diverselor vârste, să avem nevoie, fără să ne exteriorizăm, de o comparaţie a problemelor şi previziunilor personale, cu ale altora, de intimitate pentru asemenea punere în balanţă. Lectura ne-o oferă. Sau dinaintea unui refugiu în timpuri mitice, de revenire acasă, refuzând braţe de zână, se află ora de mers la serviciu. Preferăm, bineînţeles, refugiul, şi cartea, pe care totuşi o vom pune în raft, ne va deveni mai apropiată. Mai este, în afară de aceasta, felul de a privi lucrurile, care se va schimba. 

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite.

Lecturez dintr-un gen, în voia spiritului care-mi dictează, cât simt că am plăcere. Dacă peste o pagină sau cincizeci de roman, am dispoziţie pentru lirică, deschid o Antologie de versuri. Dacă mai târziu, vreau să privesc viaţa printr-un sistem filosofic, apuc de lângă mine, unde-mi derulez cititul, Trilogia cunoaşterii de Lucian Blaga.

Dacă totuşi ar fi o zi solicitantă şi aş fi în imposibilitatea de a pune ochii pe vreo pagină, aş avea impresia că m-am degradat spiritual, că mi-am trădat puţin destinul.

P.S.

Toate aceste titluri de carte pot fi considerate numai exemple, alături de ele aș trece oricând altele, aparținând unor autori la fel de mari. O singură dată am fost întrebat care dintre cărți mi-a plăcut cel mai mult.

Pagini de istorie literară

Eugen Lovinescu sprijină scriitorii tineri. G. Călinescu doar îi indexează, deopotrivă cu aplicaţia lor la cultura universală şi cu mediile care le-au permis varianta operei. Criticul de la „Sburătorul“ în Istoria literaturii române contemporane semnalează două tendinţe în evoluţia poeziei interbelice: lărgirea registrului tematic şi trecerea de la epic înspre liric. În generozitatea lui onestă, distinge zece direcţii, cu precizarea de efect moderat, că marile personalităţi nu se pot încadra în limitele unui singur curent; poezia lui Arghezi de exemplu, este sinteza liricii tradiţionaliste cu poezia modernistă. De altfel, şi Paul van Tieghem în Literatura contemporană arăta că „scriitorul de geniu devine conştient de propria personalitate şi începe să se lepede de unele elemente ale curentului, iar pe altele să le transforme conform personalităţii lui“.

Citește în continuare Pagini de istorie literară

Cronicari (Despre pseudo-fabula Cronicari de Urmuz)

Cronicari

            În fabula Cronicari, socotită de mulți „anti-fabulă”, datorită aspectului parodic, sunt imprimate, încă de la început, nuanțele epocii în care au trăit „niște cronicari”: e vorba despre acea perioadă în care moda în Țările Române era influențată de Orientul Mijlociu.

Citește în continuare Cronicari (Despre pseudo-fabula Cronicari de Urmuz)

Cotadi și Dragomir: Răbufnirea față de sine

 Cotadi și Dragomir: Răbufnirea față de sine

            Cotadi și Dragomir începe tot cu un portret, minuțios realizat, de la amănuntele fizice, se ajunge la acelea morale, ultimele nemaiavând surprinderi pentru lectorii încunoștințați de aparența oximoronică (îmbinare de monumental și cocârjire) a celui vizat: „Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreață și încărcat cu sclipitori și scumpi piepteni de bagă.

Citește în continuare Cotadi și Dragomir: Răbufnirea față de sine

Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare

Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare

Erijat într-un „ins” misterios din cauza leneviei în care se complace, față de copiii care-l „îmboldesc” să le spună povești, autorul se proiectează inițial într-o instanță lirică, adecvată conexiunii posibile cu interlocutorii lui ghiduși; ba, mai mult, pentru a găsi o măsură explicabilă a ponderii fizice din cauza căreia lâncezește, el se consideră expiat de propriu-i corp, un glas al acestuia și atât. Dimensiunea metafizică pe care o acceptă este permeabilă viziunilor extravagante. A-și imagina el despre sine că este un glas îi dă putere să relaționeze linear cu alți semeni, reperați la același nivel, de vibrație sonoră, altfel, câmpul discuției se închide, iar povestea pe care ar istorisi-o s-ar afla în continuare în sertar. Stadiul de voci la care aderă îi permite, cel puțin pe durata narării, să abandoneze propria-i identitate, de om matur, serios, captiv al conveniențelor de tot felul, pentru altă ipostază, solicitată de copii, aceea de povestitor cu fantezie.

Citește în continuare Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare

Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții

Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții

Urmuz excelează în menționarea detaliilor, pentru că el nu-și propune să impresioneze publicul prin reprezentări de scenă, scrie din perspectiva autorului dispus a fi suveran în perimetrul foii și la nimic altceva; nu este interesat de consecința a ceea ce va fi receptat din opera lui, ci numai să nu rateze el propria-i viziune, să nu uite vreun detaliu, oricât de insignifiant, din propria-i prezentare.

Citește în continuare Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții

Eminescu. Lirica postumă (Fragment)

Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” –  Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam. 

Citește în continuare Eminescu. Lirica postumă (Fragment)

Reflectând asupra unei fotografii vechi

Mâna de pe umărul camaradului unde zace?
Unde s-a dus căldura zilei din fotografie, 
unde s-a dus ca trenul, 
în gara timpului pierdut?

Mașinile din mijloc 
mai duduie în vreo colecție? 
Le-a mai rămas din ansamblu măcar o roată?

În spatele perdelelor, de la hotelul imortalizat,
atunci, în momentul fotografierii, 
s-a înfiripat
 vreun bătut stingher la ușă?

Becul de pe acoperișul blocului 
salvează reclama. 

Priveliște din spațiu

Priveliște din spațiu

De bucurie, 
am patinat aseară pe inelele lui Saturn.
Din scânteile atingerilor 
mai bruște, ale patinei, de gheața planetară, 
au răsărit stele în jur. 

La focul din golul cosmic, 
au venit îngerii să-și încălzească palmele, 
trecute peste angoasele pământenilor. 

Pe alocuri, 
împiedicându-mă și căzând de pe un inel pe altul, 
aș fi zburat într-o părere de abur, 
să-mi uit limitele care în continuare mă obligau 
să privesc spre pământ și să cobor din uitarea de sine, 
în bucuria trezirii la realitate, 
stând pe iarbă, sub coarnele unui bou.

Ca un pat de pușcă, deșertul pe glob.