Ce ne spuneam în apă…

Imaginea este de la Leptokarya…

Între plajă și mare, există o porțiune cu pietre mari, pietroaie. Cel mai convenabil, pentru a nu-ți supune tălpile unui chin inutil, este să te arunci repede în valuri – în Grecia, cel puțin în iunie, nu simți diferența între temperatura de pe țărm și cea din mare. Nu este nevoie să te obișnuiești cu apa.

După primii pași, vine o adâncitură, după care te trezești în apa înaltă (și în apropierea țărmului!), de la doi metri în sus.

Împreună cu prietenii mei, Spirache și Cristi, excelenți competitori la turnir, am petrecut multe ceasuri în apă, numai în glume.

Niciunul dintre noi nu am râs poate mai mult niciodată.

Își găseau să spună o poantă, tocmai când eu începeam să înot; trebuia să renunț la tentativă, pentru că înghițeam apă, de la râs.

Cu o piatră pătrată în mână, pe care apa a lustruit-o cu migală, Cristi își imagina cum va citi a doua zi, imitând pe cineva, a cărui predilecție era să improvizeze sau să expună, prin viu grai, un text „scris ieri”, pe seama unui eveniment domestic.

Improvizația lui Cristi – Spirache poate confirma – era de Oscar! Cu șapca albă pe cap, regăsea un asemenea ritm al lecturii, încât orice ar fi pronunțat („țara noastră se sfârșește acolo unde începe a vecinilor”, „ieri, am plantat praz” etc.) părea coborât din tragediile antice, semnate de Eschil, Sofocle sau Euripide.

(Va urma)

Altă vorbă (Variantă)



„Bună!” - ai rostit, iar ecoul
a deschis porțile umbrei
și-n tăcerea albastră a serii,
am auzit în gând cum porțile s-au dat la o parte.

Pesemne și eu eram duh călător,
plutind prin pădurile toamnei,
un visător...
Dar această idee, un zmeu înălțat spre cer,
ar fi stârnit mânia stelelor palide
și am ascuns-o, ca pe un fruct de tăcere, în hainele mele.

Cu o poezie la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei mistere erau sculptate din bunătate.
Mai multe nu puteam zări,
căci mă aflam mereu la intrare,
așteptând alt cuvânt,
un far spectral ce-mi luminează calea.

Altă vorbă…



„Bună!" - ai rostit.
Deodată, am auzit, în gând,
cum porțile s-au dat la o parte.
Pesemne, și eu, în explorare, eram duh călător,
după asemănarea cu Dumnezeu,
dar această idee,
dacă aș fi înălțat-o ca pe zmeu,
ar fi dus la mânia celui din cer
și am ascuns-o, în haine.

Cu o fițuică la piept,
pluteam prin lumea ta,
ale cărei temelii erau fixate pe bunătate.
Mai multe nu puteam zări.
Mă aflam în permanență la intrare.
Aștept altă vorbă, de-a dreptul călăuzitoare!

Cunoaștere (Variantă)

Pe creste înalte,
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar de zbor nu ne mai săturăm, în înaltul cerului vast.

Rostești simboluri, asemenea incantațiilor sacre,
deschizând porțile sufletului tău adânc.
Am auzit cuvântul „tristețe”
și am început să gravitez în jurul stării;
în zadar aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic.
Nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susurul apelor sfinte.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă,
în lumina veșniciei.

Cunoaștere

Pe creste, 
ne hrănim ca vulturii, cu puținul bucatelor,
dar nu ne mai săturăm de zbor. ..

Rostești simboluri,
care deschid porțile sufletului tău.
Am auzit cuvântul „tristețe"
și am început să gravitez în jurul stării;
degeaba, aruncai lemne pe foc,
pentru a crește vâlvătaia, în pustiul munților,
fiindcă pe mine nu mă mai puteai scoate din golul cosmic
și nu sunt nici astronaut,
să sper să mă întorc la navă,
nici familiar inimii tale,
pe care așteptam să o cunosc pe îndelete,
lângă susur de ape.

Aștept alt cuvânt,
care să mă depărteze de moft
și umbra lui să-mi fie strajă.

Monologul lui Diogene (VI, variantă)



Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de temeri,
dar în prezența ei,
visam să zburăm,
să ne ascundem de lume,
la marginea pământului.

Am împărțit vremea cu nimicuri,
despre paznicul Academiei,
„A tunat stăpânul: să fie părăsită incinta!
Ce putea face bietul om?
Ne-a spus încet să plecăm”...

Speram să renunțe la poveste,
să vorbească despre noi,
dar era fermecătoare
și în amintirile ei.

Stă în fața mea...
Oare simte ceva pentru mine?
E doar politețe?

Dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Pomul îmi face semn din ram,
dar nu am curaj să mă apropii,
mă tem că o sperii.

O, ce minune! Zeii mi-au răspuns.
Ea se ține de mine,
ca o notă muzicală pe coarda harpei sufletului meu.
Parcă s-a apropiat cu un pas...
„Hai! să-ți arăt manuscrisele mele”.

Scot pergamentele,
i le dau spre judecată.
„Le caut în biblioteci, îmi dai autograf!” -
îmi zâmbește.
De nu aș fi Diogene,
m-aș învârti ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

Monologul lui Diogene (VI)


Mi-aș fi dorit să fug,
să scap de gândurile întâlnirii,
dar, în prezența femeii la care aspiram,
aveam impulsul de a sări,
împreună cu ea,
în vehicul și să ne fi adăpostit de ochii lumii,
la marginea pământului...

Ne-am împărțit vremea cu nimicuri,
precum despre paznicul Academiei,
spre care, îmi povestea ea, tânăra de lângă mine,
„glasul stăpânului a tunat, cândva, ani în urmă:
Să fie părăsită, imediat, incinta!
de toți care-i trecuserăm pragul, îți dai seama?
Și, atunci, bietul om ce putea să facă?
Doar eram destui intruși.
Ni s-a adresat,
cu voce joasă,
să o ștergem, cumva, de-acolo”.

Speram să renunțe mai repede la subiect
și să revină, într-un fel,
la ce mă interesează pe mine să aud,
ceva legat despre noi,
însă era fermecătoare
și în ceea ce îmi povestea.

Stă în fața mea...
Oare o ține în loc vreun sentiment pentru mine?
O fi doar politețe în răbdarea ei?
Cum să-i spun despre ce mă preocupă?
O, dacă m-ar cunoaște cu adevărat!
De ce mă ascultă?
Nu vede că mi-a tulburat discursul?
Cu sutele de frunze,
pomul observă și-mi face semn din ram,
lovindu-mă ușor. A! Mă împinge înspre ea,
dar nu am curajul să mă apropii,
din cauza unui gând: se va speria?

O, ce minune! Zeii m-au ajutat, din Olimp.
Tânăra se ține de mine,
a căzut ca nota muzicală pe coardele de harpă
ale sufletului meu.
Hm! Parcă, totuși, s-a apropiat cu un pas...
Hai, o îndemn, să-ți arăt manuscrisele!
Scot din desagă pergamentele cele mai juste
și i le înmânez, spre judecată.
„A”, exclamă, „le caut eu în biblioteci!
Îți dau de veste și mi le semnezi”.
Îmi zâmbește, în continuare.
De nu aș fi Diogene,
m-aș fâstâci, rotindu-mă ca prâsnelul în ață.
O fi reciprocitate?

(Va urma)

Monologul lui Diogene (V, Variantă)

I-am compătimit pe cei care și-au irosit viața cu filosofia, 
dezgropând sensul bietei existențe, din negura epocilor.

S-au devotat reverenței cu o voință de fier,
pregătiți să o execute perfect,
atunci când vor avea un motiv,
chiar dacă acesta îi va găsi așezați
pe rafturile subterane ale lui Hades.

Ce nu au avut ocazia în viață,
au profitat acum,
la întâlnirea gândurilor mele cu filosofia lor
și cu femeia,
despre care vă scriu vouă,
celor din secolele viitoare...
Atât de extaziați au fost,
încât înseși temeliile purgatoriului s-au zguduit.

Ca un alchimist,
am luat scânteia în palmă
și am purtat-o prin toate colțurile orașului,
ocrotind-o într-un felinar.
-Ați văzut cumva un om?
(Va urma)

Monologul lui Diogene (V)

I-am compătimit pe cei care și-au irosit vremea cu filosofia 
și au scos din negura epocilor sensul bietei existențe...
S-au devotat reverenței,
cu acea voință de a o executa perfect,
când vor avea motiv,
chiar dacă acesta îi regăsește așezați, pe căprării,
sub mâna lui Hades. Ce nu au avut ocazia in viață,
au profitat acum,
la întâlnirea gândurilor mele
(care-i purtau și pe ei, implicit, făuritorii de sisteme)
cu filosofia lor și femeia despre care și vouă vă scriu,
celor din secolele ulterioare,
și au dat cu toții binețe, atât de extaziați,
încât înseși temeliile purgatoriului s-au zguduit.

Ca un vrăjitor,
am luat scânteia în palmă
și am dus-o în toate cotloanele orașului:
am ocrotit-o într-un felinar.
-Ați văzut cumva un om? întrebam mereu.

(Va urma)

Vâlva din cer (Variantă)

Hai să fugim la țară!
Departe de tumultul cetății,
voi adormi, ascultându-te, asemenea unui murmur divin.
Vorbele tale vor răsturna Carul cosmic.
Vom vedea Zburătorul
prinzând stelele de coamă
și repunându-le la locul lor,
dar tu, cu șoapte, le vei împinge mai departe,
ca într-un joc.

„Oh!", ai menționa, „s-a lăsat noaptea!"
„E doar un înveliș", aș răspunde eu.

Tu, din întâmplare,
m-ai trezi
și cu voce înceată
ai spune că pe pământ putem crea un rai, dacă vrem.

„Cum să nu?" aș sări în picioare,
„Acum, punem o cărămidă, mai la vale”...
„Hai lângă apă”, aș continua,
„unde șuvoiul susură
și căprițele se adună, ca o turmă a lui Pan.
Of! ce m-aș distra,
să te văd alergând după iezii neastâmpărați,
tu, asemeni unei stăpâne,
i-ai aranja cu blândețe,
ca pe bibelouri, lângă măicuțe”.