Mircea Pospai: O carte din această viaţă

La editura Scrisul Românesc, în colecţia Epica, Mircea Pospai a publicat romanul Casa din altă viaţă, ediţia a doua. Esenţele de la care se elaborează cartea, sunt profunde. Ne dăm seama din motoul religios: „Îndoiala şi speranţa au existat dintotdeauna. Niciodată însă nu este posibilă coexistenţa lor“.Autorul inventează două lumi diferite, dar autentice: una contemporană, pe un plai elen, alta livrescă. Mircea Pospai are înclinaţia prospecţiei vizuale care aduce în fraze, detaliul filosofic. Plăcerea călătoriei este evidentă, precum şi preferinţa pentru mijlocul de transport, corabia.

Impresia de puternică tradiţie, proprie Greciei actuale, este asigurată de relatările ghidului unui microbuz: „Mai bine de jumătate din materialele de construcţie au trecut până acum prin cine ştie câte alte case, vreme de câteva mii de ani“. Aceste vorbe vor inspira personajului feminin Lamia, întrebarea: „Dar dacă este adevărat că fiecare casă şi fiecare lucru capătă ceva din sufletul celui ce l-a creat, atunci ce suflete vor fi sălăşluind, pierdute poate şi de sine, prin pietrele acestea?“. Din acest moment, firul narativ ia o cotitură, înspre ilustrarea metempsihozei, teorie de succes în cadrul cinematografiei americane.

Într-o excursie, deci, într-un moment de relaxare, cel puţin aşa ar fi trebuit, Lamia, personajul principal, trăieşte efectul frapant al dublei existenţe, de femeie actuală, amatoare de turism, neprinsă în eresuri şi teorii complicate, şi de tânără spartană, cu destin specific perioadei antice. Lipsa cunoştinţei unei asemenea posibilităţi, de a-şi retrăi sau de a fi avut o viaţă anterioară, îi produce Lamiei o stare de confuzie şi de rău fizic.

Într-o existenţă anterioară, Lamia purta numele Andra. În limba greacă, „andros“ înseamnă bărbat. Amănuntul este important: peripeţiile tinerei Andra, azi peripeţii, atunci, mod de viaţă, în special pentru militari, încep din momentul în care ea va fi confundată, după tunsoarea scurtă la spate, cu un dezertor şi aruncată în celula unei corăbii. Scena este simbolică. Poate semnifica deplasarea temporară a unei femei în altă condiţie, de bărbat, precum în basmele româneşti, când, refuzând să iasă la câmp, pentru a vedea cum este casnic, un gospodar descoperă, fără a se descurca, povara pe care o duce zilnic, soţia lui. Însă Andra nu-şi doreşte schimbarea identităţii şi va face faţă auspiciilor noi, datorită unei mari voinţe de transformare interioară. Riscurile diverse la care o predispune dorinţa-i de libertate prin călătorie, nu-i par fatale.

Măslinele apar ca un simbol al foamei de pace, apa, al setei de viaţă, iar portocalele, surprinzător, ca vieţi.

Uleiul scurs din măslinele pe care Andra le ţinuse în pumni, „mâncându-le una câte una, cu întârziere, pentru a prelungi plăcerea mesei“, va acoperi destinul imprimat în palmă: menirea fetei este de a-şi căuta liniştea în lume şi de a se lăsa, în cazul unei asemenea consecinţe, dominată de premisele armoniei.

La îndemnul adresat Spiritului: „Povesteşte-mi mai departe despre femeia care mi-a dăruit portocale“, Andra va primi următorul răspuns: „Nu ţi-a dăruit portocale… Ţi-a dăruit încă şase vieţi“.

Apa este un element care prin recurenţă, încheie mai multe episoade, punct al unui enunţ rostit de fatum. Cu apă îşi dau pe faţă, marinarii după somn, după fiecare masă, este distribuită câte o „ulcică de apă“, tuturor, iar pentru a se răcori şi a uita de tristeţea zilelor, oamenii se aruncă în valurile mării, pentru baie.

Steaua însăşi de pe cer, „înspre care tot timpul vârful corabiei va trebui să fie“, după cum indică navigatorul şef, prevesteşte un loc şi un timp pentru Iisus, care va impune vederile lui, de atenţie mai mare acordată semenilor, nu dispreţ, ca în vechime, pentru sclavi.

Deşi captivă pe fundul unei corăbii, ca Iona, în burta unui chit, Andra simte aerul libertăţii pe care i-l conferă suplimentar, asumarea condiţiei de bărbat. Rafinamentul civilizaţiei atinge felul de manifestare al tinerei femei şi te întrebi dacă nu cumva spiritul în general, este rectiliniu, etern, cu aceleaşi însuşiri, iar de forţa lui pe rând, se prind ca mărgele pe aţă, în lumea secolelor, cele şapte corpuri. Spiritul, cu alte cuvinte, este generator de materie.

Devenirea interioară a personajelor este surprinsă minuţios de autor. Din consemnări, se pot constitui modele care, urmate, vor ajuta la întărirea sinelui feminin: „Poate că nu neputinţa, ci inhibiţia din noi, femeile, este cea care ne împiedică propria înălţare“.

Componenta filosofică a cărţii este captivantă şi oferă soluţii mai multor probleme, precum originea momentelor de inspiraţie: „Nu înţelegea de ce făcuse acest lucru şi chiar explicase că nici nu voia să înţeleagă: fusese iluminarea de o clipă, voinţa zeilor“. Sunt amănunte care, deşi hărăzite, nu apucă să desăvârşească totuşi, destinul terestru al unui om, din cauza unui fatum antagonic şi mai puternic al secolului. De aceea, este nevoie de mai multe reîncarnări ale aceluiaşi spirit.

Ca Dimitrie Cantemir în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Mircea Pospai imaginează, pe spaţii largi, dialoguri între spirit şi trup.

Mircea Pospai îşi propune un subiect greu. Cu toate acestea, romanul  Casa din altă viaţă se citeşte uşor datorită sentimentului de curiozitate pe care-l determină, o curiozitate atât asupra evenimentelor, uneori spectaculoase, dar şi asupra modului în care autorul soluţionează întrebări majore asupra lumii de apoi.

Butonul de panică / El boton de panico

Butonul de panică / El boton de panico de Gela Enea, Editura Neuma, 2023, București , 138 p.

Carte de versuri, ediție bilingvă, română – spaniolă (Traducerea aparține Laurei Cătălina Dragomir).

Conform titlului, Butonul de panică, există momente în viață, când este nevoie să apeși butonul de panică, iar dacă nu intervine nimeni să te ajute, atunci „da / e timpul să mori” (nu e nevoie). Constatarea este afirmată în speranța că, totuși, nenorocirea nu se va întâmpla, datorită ajutorului venit din partea, măcar a unui semen. Momentele extreme, când slăbiciunile proprii sunt mai clare decât lumina zilei, ar fi, pentru Gela Enea:

  • impresia că lumea îi scapă printre degete,
  • teama ca, după moartea lui Stalin,
  • metodele acestui dictator să nu fi fost perpetuate de către adepți (temerea justificată, din păcate), să te prăbușești în tine „cum te-ai prăbuși / de la etajul 10 al unui bloc” (bea ilioșca),
  • flăcările de deasupra Ucrainei (frica mea a murit în flăcări – a supraviețui paroxismului traumei echivalează anihilării oricărei frici),
  • întrebările despre o eventuală revedere cu bărbatul iubit, precum: „dacă te-ai întâlni cu mine peste 20 de ani / și nu m-ai recunoaște baricadată între riduri și fire de păr alb / ai avea îndrăzneala să spui ești neschimbată?”,
  • eșuarea unor dorințe simple în realitatea ireversibilă („mi-aș fi dorit să nu mă strige copilul meu / cu pseudonime / să-mi zică simplu mamă”, mi-aș fi dorit o viață perfectă).   

De asemenea, conștientizarea consumului inutil pentru „paiațele din lanul tău de lacrimi” (butonul de panică) duce la o dezamăgire fără margini, ale cărei proporții sunt greu de controlat.  

(Va urma)

Nostalgie

Sunt un copil!
„Înțelepciunea mea este jocul”. 
Fug de gândurile negre, 
care se înnoadă în jurul inimii...
 
Mă prind cu mâinile 
de creanga mai solidă.
Fac, degrabă, o acrobație - 
mă dau peste cap, 
precum Nadia, la paralele. 

Mă cațăr să ajung la a treia creangă, mai sus.
În sfârșit, 
privirea mea trece peste vârful salcâmilor, 
poposind ca laserul pe dealul Banița,
întins, în depărtare,
ca o șa de cămilă. 

Cât să stau cu ochii ațintiți în zare?
Zborul cât m-ar fi înseninat?
„Cât nu ai fi întrezărit pisica mieunând 
sub copac” - este gândul 
care mă abate de la intenția 
de a fi pui de pasăre. 
Încep să mă simt ca într-un cuib de plictiseală. 
Mama nu mai termină de semănat 
boabele de porumb. 
O strig.
-Vin!
În locul mamei, 
a sosit clipa de acum, 
atât de îndepărtată 
de mine, cel de atunci, 
pentru care nucul însemna 
imperiul cel mai mare, 
dobândit, dintr-o suflare, 
în clipele de visare...

Nucii

Pe geamul orizontului, 
Dumnezeu a scrijelit conturul 
și natura l-a împlinit, 
în doi ani,
cu pomul de azi. 
Coaja trunchiului este netedă ca o apă,
în care se oglindește guguștiucul 
din preajmă. 

Nucul acesta, din fața mea,
nu pare a fi rudă apropiată 
aceluia din curtea noastră, 
ale cărui zbârcituri din scoarță
mă lasă mască. 
Totuși, 
i-o fi tată acestuia? 
Guguștiucul sonor, 
care toată ziua îi stă în scorbură, 
ca vorba, -n gură,
o fi adus pe aici, la câmp, niscaiva sâmburi? 

Un tufiș de întrebări se lasă colindat 
de umbrele vechi ale răspunsului...

ALEXANDRU MACEDONSKI. Studiu în lucru

ALEXANDRU MACEDONSKI

               În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, despre care nu-și dă seama dacă este sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

            Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei injustiții. Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.

De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor (rămânând acolo, precum, mai târziu, în Franța), pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor (al gondolierilor) cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!


  1. Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)

Când ținta nu există, fiind numai o fata morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de prototipul femeii perfecte, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte. Rutina îi este perturbată de apariția unei asemenea trăiri, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:

„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!

Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”

(Ea e departe)

            Numai simpla constatare a veracității (tânăra trăiește în altă parte) devine semn al dezastrului. Psihoza despărțirii anulează chiar posibilitatea reîntâlnirii accidentale; extrem de sensibilizat de către eveniment (separația), poetul se teme de orice, precum de soarta cinică – femeia să-l caute și el să nu mai trăiască:

„Căci poate mâine de va veni,
Afla-va ‘n locu-mi o piatră rece!
Nu voi a mai fi!”.

În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare:

„Dar sunteți triste, voi suvenire,
Ce pe la ochiu-mi umblați mereu,
Căci regretați acea fericire
Sufletul meu!”   

            Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ (atunci când va fi să-i sune ceasul, mai devreme sau mai târziu, dar el este prudent și se exprimă despre sine, pentru a lăsa o urmă importantă a propriei personalități), ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple, care încântă omul încă din preistorie:

„Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;
Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,
Venind să se reflecte în micul râușor;”

(Prin selbea-ntunecoasă)

Laba de leu a marelui poet în devenire stăpânește spațiul celest, ni-l apropie, în mod nebănuit de mult, iar firescul faptului artistic surprinde și trebuie să fi fost insolit cititorilor vremii lui Macedonski. Nouă înșine, celor de astăzi, dominați de problematica omului de geniu, reliefată genial de Eminescu în Luceafărul, ne stă pe buze să afirmăm: Wow! Ce aproape este cerul (nici măcar nu am observat până acum), întindem mâna și-l atingem:

„Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândește tăcere și mister”. 

            Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, este rotund, cu aplecări înspre o temă interesantă, aceea a rolului literaturii de a salva, de la completa dispariție, palpitația interioară, dar și înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea, călătoria și moartea.   

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), volumul Excelsior (1895), după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:  

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe atitudinea acerbă a poetului față de soartă, de refuz a piedicilor (prin opunerea predilecțiilor contemporanilor la viziunea lui asupra vieții). Astfel, devine mai agreabilă vecinătatea de tablă a roboților, decât suita alambicată de infamii, din partea semenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.  

Atmosfera morbidă nu este inaugurată, în lirica noastră, de către Bacovia, așa cum se crede în general, ci de către Macedonski și încă într-un mod mult mai complex și cu mijloace artistice din recuzita romantismului. (De fapt, dacă ne raportăm la genul dramatic, putem spune că paternitatea asupra posibilității de explorare a ceea ce se întâmplă imediat după moarte, o deține Eminescu). Ceea ce devine suficient la suprafață, presează lumea subterană, spre a-și părăsi lăcașurile. Eminamente motiv simbolist, plictisul de moarte (la propriu) insuflă oaselor o ciudată chemare la regrupare. Secvențele absurde (țestele caută, prin iarba înaltă, gâtul susținător etc.) acced în viziune peliculele de la Hollywood. Efectul este aproape comic și nu de a înspăimânta cititorul:

„Cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o țeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, și coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste…
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind și șchiopătând”

(Răsmelița morților)

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului, raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:      

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Condiția de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Poetul o curtează pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:

„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.

Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele oricărui creator. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește. Dar aspirația îl poartă și mai departe, în lumea basmelor, acolo unde popasul i-a fost inspirat de emergența prințului (pentru a ajunge să conducă împărăția, face un ocol formator, pe la magul atotștiutor din munți) din Povestea magului călător prin stele de Mihai Eminescu. Rivalitatea (mai mult dinspre Macedonski) dintre cei doi mari poeți se întrevede, fiindcă nu există elanuri eminesciene pe care Macedonski să nu le fi încercat, dar cutezanța nu e totuna cu persistența într-un domeniu, permisibil geniilor. Totuși, este de remarcat proiectarea, pe un spațiu scurt, a unei călătorii fantastice de tip western (ca în balada Buffalo Bill de Radu Stanca) și destul de mulțumitoare pentru cititorul însetat de aventuri. Ritmul sacadat al versurilor reproduce tropotul:

„Adese iar
Un armăsar,
În pripă,
Mi-aleg pe plac,
Și-n pulpe-l fac
De țipă.

Iar când pe cer
S-aprind și pier
Rubine,
Să fugă-l las,
Fără popas,
Cu mine.

Căci să tot zbor
Un tainic dor
M-apucă,
Neîncetat,
Uitând, uitat,
Nălucă”.

Pentru a se distanța de soarta față de care este circumspect, Macedonski încearcă subterfugii variate, precum acela de a se arunca în trăsură și de a călători pe oriunde-l poartă bidivii, ferit de orice rigoare impusă din exterior (cu atât mai mult, de către soartă), ci doar împins de propriu-i agrement. Poetul se visează pe sine: cu plete în vânt, ca un veritabil cowboy care nu ținteșe altceva, decât ceea ce-i încântă inima:

„Aș vrea să plec la drum mai mare,
Dar nici pe jos nici de-a-n călare
Și nici cu carul cel de foc,
Ci c-o trăsură ferecată,
De zece cai în șir purtată…
Hi – Hi! Hi – Hai! într-un noroc!”

(Cântec)

Cea mai bună formă de a sfida soarta este norocul – o situație favorabilă, bazată pe hazard. Starea de imprevizibilitate, adoptată, cu îndârjire, împotriva fatumului hain, este subliniată prin lipsa de control a nomadului asupra itinerarului, fiindcă se lasă la mâna surugiilor – ei înșiși alertați de posibilitatea de a o rupe cu tiparul existențial:

„Cu surugii pe deșelate
Ce trec vârtej prin șapte sate,
Hăind, mânând, gonind cu foc”,

Traiul simplu este captivant, iar pentru a-l experimenta, este nevoie, de asemenea, de multă energie. Popasul se va face la han, loc de taină și de rostit povești, prin ale căror portițe fantastice, se poate evada în altă lume, care, deși fictivă, are susținere în disponibilitatea interioară a eroilor de a se lăsa duși de val, precum și în realitatea imediată, cu odăi dichisite, păzite de icoane, care inspiră existența unei lumi esoterice. Magia hanului, bătută în cuie, de secole întregi, i-a insuflat încredere lui don Quijote că este un cavaler aprig, pus pe fapte bune. Tot la han, în celebrul roman al lui Sadoveanu, Hanu – Ancuței, rulează o lume întreagă, înviată de istorisirile celor mași peste noapte. Macedonski pozează în crai, a cărui miză este clipa prezentă, fiindcă nimic nu mai contează, decât sprintul prin viață și ceasul de răgaz:

„De surugiu dau o sfănțuică
Și beau ciocanul cel de țuică
Cu cât m-o duce mai cu foc;
Dar pentru fata cea subțire
Păstrez colea un pumn de lire”;

„Curând, curând la drumul mare
Să-mi uit de-a vieții întristare
Că m-a topit sub al ei foc…
Curând la hanul cel din vale”.

Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.

Referința la propria-i lume

De aparența unui pact, titlul Lumea ta / Carnea mea / Oasele noastre consemnează disponibilitatea la sacrificiu a autorului, în numele unui trai în fericire. Lipsește referința la propria-i lume, a lui, a celui care scrie: el se va dedica altui univers, adus în viața în doi, de către Flavia, femeia adorată, căreia îi este dedicat volumul de față (Editura Litera, București, 2022), structurat în trei secvențe echilibrate ca întindere: lumea ta, carnea mea, oasele noastre.

După cum Lucian Blaga opunea lumina lui, o metaforă pentru cunoașterea luciferică, luminii altora, a celor care apelau la rațiune, pentru elucidarea misterelor întâlnite în cale, tot astfel și Andrei Novac întâmpină tăvălugul existențial, cu optima lui formă identitară, cartea în sine, care devine mijloc de transformare a diversității presupuse de noua lume, a companioanei, într-o statură, care, deși interioară, este, totuși, destul de solidă, osoasă, pe care se poate stabili efervescența unei anatomii. Conviețuirea în armonie a celor doi îndrăgostiți solicită câte ceva din partea fiecăruia, care, în osmoză, revelă modelul dragostei: „lumea ta, carnea mea, oasele noastre”.

„Lumea ta” este alcătuită din: „carnaval”, „strigăt”, „nostalgie”, „anotimp”, „ploaie cotidiană”, „zgomot”, „ecou”, „sensibilitate” și „copilărie”. Iată imaginea acestei lumi: „geamurile acestui bloc nu se deschid / lifturile nu merg” (peisaj), ușile sunt deschise „spre miezul nopții”, orașul „crește ca un copac”, precum visul sultanului din Scrisoarea I de Eminescu, și își apleacă ramurile peste ceea ce este efemer, peste „zilele în care totul se aruncă”. Întâlnirea dintre cei doi tineri este tăinuită ca un mister, dar consecințele sunt surprinse până la cea mai fină vibrație. Poetul își recunoaște starea: „după o noapte ca asta te dezechilibrezi” (cu nostalgie), precum și modificările din propria-i existență, dar cel mai sonor fapt rezultat este nostalgia după cel care a fost el însuși anterior. Totuși, datorită speranței, exprimate astfel: „dintre toate intersecțiile prin care treci, / cea mai frumoasă încă nu a venit, / niciodată carnea mea nu a fost mai sensibilă, / mai dispusă să își depășească trecerea”, este de preferat viitorul în iubire și nu trecutul.

La început, poetul promite Flaviei „„câteva lucruri de o tandrețe răvășitoare”, iar acestea ar fi: viețuirea prezentului (Carpe diem) „fără spații de refugiu”, ignorarea melancoliei, precum și a orașului („așezat cu spatele la melancolie / cu spatele la oraș”), făurirea de visuri, pacea („nu s-a terminat și nu a început alt război”), descifrarea „sensului fiecărei neliniști” etc.  Dragostea adevărată supraviețuiește timpului care îmbătrânește omul: „am îmbătrânit / pielea noastră se întinde ca o coală / de hârtie albă / fericirea noastră este roșie și caldă / ca un apus” (viață).

Bine scrisă, cu viziuni de anvergură: poetul reacționează la orice vine din exterior și ilustrează reverberația, prin trimitere la obiectele din ambientul său, cartea Lumea ta / Carnea mea / Oasele noastre este, în ansamblu, un cânt dedicat dragostei.

structura cea mai solidă a relației, scheletul pe care se poate sprijini edificiul lor de fapte zilnice etc. 

Literatura la Craiova

Din 22 iunie, joia, de la ora 16,00, la TVR Craiova, o emisiune moderată de Dan Ionescu.

Invitații primei ediții: Geo Constantinescu – critic literar, prozator și Cristian Liviu Burada – prodecan TCM, Universitatea din Craiova.

Durata: 50 de minute.

Realizator: Simona Mușuroi

#grilaDeVara

#premiera

Noapte de mai

În inimi, se vor fi declanșat furtuni,
omul va fi îmbătrânit sub talpa iernii, 
dar, vestalelor, uitați-vă în jur:
pământul a zămislit liliacul
și, în azur, se aude glasul privighetorii!
Nu sunt acestea minuni 
despre care voi să cântați? 
Ce mai așteptați?
-Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei?
Vă tulbur eu corul
sau umbra mea din suflet? 
O, nu! Veniți degrab':
câmpia înverzește, 
copacii au fugit din uscăciune, în muguri...
Culoarea-i apogeul, cerut de Galilei, 
pentru a răsturna planeta 
între florile gravitând pe axă. 
Dar nici măcar faptul acesta, dacă s-ar întâmpla,
să vedem planeta cu nările în polen,
nu ar clinti armonia din cer - 
piramidele ar susține pământul în picioare
și ar sparge gheața simțirii umane, 
cu vârful lor tare.

De acum, 
pe voi, muze înălțătoare, 
vă ascult!


(Va urma)

Din nou, pieton…

Astăzi, după ani de zile, am fost, din nou, pieton, prin orașul meu.

Mi-am întâlnit un confrate, pe Calea București. Am mers în căutarea unui refugiu, pe care l-am descoperit în capătul străzii, pe stânga: o veritabilă grădină de vară, delimitată de trotuar, printr-un șir de tuia.

În așteptarea cafelei comandate, am schimbat câteva cuvinte cu administratorul – Cocoșilă este numele lui – care-mi părea cunoscut după figură, precum și eu, lui – îmi confirmă. dar la acest capitol ne-am și oprit, fiindcă amicul meu îl interoghează pe seama sursei de zarzavaturi etc.

Am rămas stupefiat, cel puțin eu, care am pățit-o, cândva: am aflat cum se coc mai devreme unele legume, prin utilizarea acidului din baterie… Brrr!


Mi-am notat câteva idei asupra emisiunii pe care o voi inaugura săptămâna viitoare.

Mi-am luat rămas-bun de la amicul meu.

Am mers singur, cale de doi kilometri.

La mașină, am ajuns în spinare cu toate vârstele mele, de prin anii nouăzeci, până astăzi, un pachet de euri variate.

În dreptul Teatrului de copii, mi-au venit în minte mai multe secvențe, suprapuse, fără vreun sens anume: în anul 1990, am participat o singură dată, la un cenaclu, împreună cu Aurelian Dinculescu… Am luat cuvântul și l-am criticat pe cel care citise. Toți cei de față au spus că am dreptate și i-au recomandat respectivului să respecte ce i-am spus.

Într-o dimineață, tot prin acei ani, nouăzeci, am încercat să mă comport ca un american din filme: m-am dus să beau un lapte acru – se deschisese un lacto-bar, în locul fostei librării. Eu pentru carte venisem… Totuși, nu m-am simțit în largul meu, dar nu-mi pot explica de ce, întrucât respectasem rutina cinematografică: înălțat pe un scaun de bar, îmi aruncasem ochii pe o revistă, dar, probabil, nu eram american adevărat. Mai avea să curgă democrație.


În locul fabricii lui Drugă, au răsărit blocuri – până în cer. Totuși, cu forța imaginației, repun fabrica la loc și retrăiesc unele momente.

Era un magazin de pâine, la care se făcea un ditamai rând (tot prin anii 90 / 91). Atunci, l-am întâlnit pe Liviu, o cunoștință: avea alură de anii șaptezeci – păr de hipiot, deși el era un tip foarte liniștit. Era mai mare decât mine cu vreo șaisprezece – șaptesprezece ani. Mi se plângea, între altele, că soția l-a părăsit, pentru un țâști-bâști etc. Totuși, am reținut și ceva interesant din discuția cu el (mă plictisisem enorm, însă mă forțam să-l ascult, altceva mai bun de făcut la coadă, nu aveam – mai era și rudă, prin alianță, cu unchiul meu): că pâinea se menține proaspătă la frigider.

Tot în același spațiu, funcționa și un magazin de dulciuri. O singură dată, am cumpărat eugenii de la o muncitoare care lucra în fabrică și avea dreptul la nu știu câte eugenii să ia acasă, dar nu erau ca pentru oamenii de rând, ci umplute cu un strat enorm de cremă. Un gust nemaipomenit. Nu știu de ce nu se prepară astăzi produsele care imită eugenia (prăjitură populară), după rețeta aceasta.


În dreptul unui bloc, gândul meu țintește apartamentul unui cunoscut, care s-a apucat să scrie romane, la senectute. I-am împrumutat un studiu asupra acestui gen literar, de la care a luat ce a vrut. Romanele lui sunt dedicate momentelor importante din istoria națională. Cu toate acestea, cartea pe care a conceput-o cel mai bine este despre aventuri – pagini extrem de captivante. Mă întreb oare de ce nu a continuat să se dedice acestui tip de literatură – s-ar fi priceput extraordinar! A cotit-o spre așa-zisa literatură serioasă, când aproape tema nu contează, dacă textul este bun. O carte pentru copii bine scrisă este peste alta cu subiect grav.

Din nou, pieton… (4)

În dreptul unui bloc, gândul meu țintește apartamentul unui cunoscut, care s-a apucat să scrie romane, la senectute. I-am împrumutat un studiu asupra acestui gen literar, de la care a luat ce a vrut. Romanele lui sunt dedicate momentelor importante din istoria națională. Cu toate acestea, cartea pe care a conceput-o cel mai bine este despre aventuri – pagini extrem de captivante. Mă întreb oare de ce nu a continuat să se dedice acestui tip de literatură – s-ar fi priceput extraordinar! A cotit-o spre așa-zisa literatură serioasă, când aproape tema nu contează, dacă textul este bun. O carte pentru copii bine scrisă este peste alta cu subiect grav.

(Va urma)