Corpul din filmare, al lui Telly Savalas – în timp ce îi ascult melodia – este de mult destrămat. Nu a mai rămas nimic din el: oase și ulcele. Când era viu, eul său ținea strâns întreaga alcătuire, îi dădea unitate și susținea acea personalitate fascinantă care străbătea, cu o eleganță firească, străzile cele mai alese ale Americii.

Dar sfârșitul i-a venit chiar dinăuntru. 
Cum a putut corpul să trădeze eul care îl anima, 
cum a cedat eul controlul? Cum a primit apropierea sfârșitului?

În filmarea cântecului, strălucește eleganța de vârf a anilor șaptezeci, etalată cu fast. De atunci au trecut decenii. Hainele acelea atât de scumpe sunt astăzi mai puțin decât niște cârpe sau poate că nici nu mai există. Decorurile s-au risipit, reflectoarele s-au stins.

Cum a putut inima, rinichiul sau alt organ al trupului să sfideze personalitatea concentrată în cuget? Cum a putut o piesă a mecanismului să bată conștiința care se credea stăpână peste întreg? Poate că aici se află marea umilință a omului: faptul că eul, atât de puternic în aparență, depinde până la capăt de fragilitatea unei părți din ansamblu.

Doamnelor și domnilor, stimate gazde și invitați,

Am deosebita plăcere de a participa la cea de-a 46-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură ,,Tudor Arghezi”, eveniment organizat cu o implicare profesională din partea Consiliului Județean Gorj, a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj și a Primăriei Târgu-Cărbunești în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român, Biblioteca și Casa de Cultură ,,Tudor Arghezi”, Biblioteca Județeană ,,Christian Tell” și Inspectoratul Școlar Județean Gorj.

Sunt onorat de invitația bunului meu prieten și coleg de facultate  profesor doctor Dan Ionescu, care în cadrul acestui festival, de răsunet internațional, își lansează studiul intitulat ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune”.

Dar înainte de a prezenta lucrarea, vom aminti parcursul academic al lui Dan Ionescu, parcurs presărat cu acumulări calitative în demersul său profesional și demonstrează un spirit creativ și critic care îi conferă autoritatea de a scrie despre Tudor Arghezi, Arghezi fiind un poet proteic, termen acceptat după numele zeului Proteu, care își putea schimba forma, datorită capacității excepționale a poetului Arghezi de a aborda ipostaze, teme și stiluri contradictorii, mereu în schimbare.

În anul 1995, tânărul Dan Ionescu devine licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova iar în 1996 obține titlul de Master în specialitatea Limba română comtemporană. În anul 2015, Academia Română îi conferă titlul de Doctor în Filologie cu o teză intitulată ,,Presa Literară din Oltenia”, un moment ce dovedește maturitate literară, consecvență și spirit critic.

În anul 1998 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2007 Uniunea Scriitorilor îi acordă o bursă de creație și obține o ,,Diplomă de Excelență”.

Dan Ionescu a publicat lirică și putem aminti următoarele titluri: Biblioteca într-o alocuțiune (1995), Altceva de cunoscut (1998), Departe de ocean (2000), Fugă în scris (2001), Vis visus sau forța visului (2008), Sunt poet în fiecare zi (2016), Pauză romantică într-un veac precipitat (2016). În anul 2020, îi apare la Madrid, în limba spaniolă, volumul intitulat Carta a Tetis.

Amintim și romanele Umbra scrisului (2010) și Imposibilul extaz (2011). La categoria istorie și critică literară putem aminti: Virtualități ale compromisului. Studii de literatură (2016), Literatura română 1870-1900. Suport de curs (2017), Presa literară din Oltenia (2017), Absurdul în opera lui IL Caragiale (2018), Nichita Stănescu într-un nou context (2019) – ambele apărute la editura Junimea.

Dan Ionescu nu e doar poet, eseist și critic literar ci și inițiator și fondator al Publicației online ,,Revista de Recenzii” cu debut în anul 2012, o platformă binevenită în spațiul virtual al literaturii și care găzduiește cronică de carte, lirică, interviuri, proză, teatru, film, plastică, muzică, eseuri. Din anul 2023, Dan Ionescu este și moderatorul emisiunii Literatura la Craiova, transmisă de postul TVR Craiova, o emisiune pentru literatură și despre literatură, despre scriitori și tradiție literară despre cultură și spirit critic.

Azi, 23 mai 2026, Dan Ionescu își lansează lucrarea cu titlul ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune”, lucrare ce apare la Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, cu sprijinul domnului director Ionuț Viorel Bordeiași.

Titlul studiului ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune” aduce o provocare în domeniul criticii literare prin folosirea celor doi termeni canon și subversiune. Arghezi este considerat un scriitor fundamental pentru literatura română, studiat în toate manualele și antologiile literare. Arghezi cultivă în versurile sale tehnica esteticii urâtului. Tematica argheziană. Arghezi este un ,,poeta artifex”. Ei bine, toate aceste aspecte le regăsim amintite și dezvoltate într-o manieră originală de Dan Ionescu. Încă din primele rânduri autorul ne destăinuie motivul pentru care a scris acest studiu menționând că: ,, Lucrarea de față își propune să ofere o interpretare sistematică și integratoare a operei lui Tudor Arghezi iar demersul de față se înscrie într-o perspectivă hermeneutică”.

Arhitectura studiului se bazează pe un schelet robust realizat în cascadă iar subtitluri de capitole precum: Testament și definirea cenzurii estetice, Cuvinte potrivite – de la mit la modernitate urbană, Flori de mucigai – claustrarea și distorsiunea senzorială, Dialectica autenticității în Cărticică de seară ne conferă certitudinea că Dan Ionescu reinterpretează ideea de critică literară și se adresează unui cititor avizat în teoria literaturii și cunoscător al creației argheziene. Dan Ionescu nu neagă ce s-a scris în critica literară despre Arghezi, dovadă fiind multitudinea notelor de subsol bogate în trimiteri spre critici consacrați, note explicative, o bibliografie selectivă de referință și o bogată paletă de versuri extrase din creația argheziană, fapt ce denotă o analiză completă a versurilor din punct de vedere stilistic și al ecoului  mesajului liric.

Dacă până în acest moment am discutat despre canon, vom face o scurtă trecere în revistă și a noțiunii de subversiune. Lecturând cu atenție ideile vom percepe faptul că Dan Ionescu abordează într-o manieră proprie studiul liricii argheziene, aducând claritate și specificitate ideilor și în acest mod am putea spune că autorul face o analiză pertinentă a limbajului și mesajului liric arghezian în două direcții: pe o linie verticală și pe o linie orizontală. Verticalitatea este susținută de subtitluri de capitole precum: de la terestru la straniu: dislocarea realului; răzbunarea argheziană: o tentativă cinică de subminare a ordinii cosmice; principiul scării; Imago Dei și multe alte titluri. Orizontalul este susținut de concepte precum: poezia ludică; problematica identității; exegeza neliniștii – poetul în fața foii albe; paradoxul senectuții sau erosul fără spovedanie. Toate aceste elemente reprezintă pilonii unei punți imaginare între teluric și astral, între sus și jos, între frumos și urât, între omul-poet și divinitate, între revoltă și sacralitate.

În speranța că am stârnit curiozitatea auditoriului spre a lectura acest studiu, aș concluziona că studiul lui Dan Ionescu se încadrează în forța spiritului critic al secolului XXI, prin puterea de a înțelege esența creativității literare, cât și prin noutatea și originalitatea interpretării mesajului liricii argheziene.

Doamnelor și domnilor, stimate gazde și invitați,

Am deosebita plăcere de a participa la cea de-a 46-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură ,,Tudor Arghezi”, eveniment organizat cu o implicare profesională din partea Consiliului Județean Gorj, a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj și a Primăriei Târgu-Cărbunești în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român, Biblioteca și Casa de Cultură ,,Tudor Arghezi”, Biblioteca Județeană ,,Christian Tell” și Inspectoratul Școlar Județean Gorj.

Sunt onorat de invitația bunului meu prieten și coleg de facultate  profesor doctor Dan Ionescu, care în cadrul acestui festival, de răsunet internațional, își lansează studiul intitulat ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune”, o lucrare despre care mi-a mărturisit că reprezintă crezul său despre literatură și creație poetică, despre fenomenul Arghezi și critica literară. Am acceptat cu inima deschisă dorința lui Dan Ionescu de a realiza o recenzie cu ocazia lansării acestui studiu și consider că momentul la care participăm este oportun având în vedere că elogiem în aceste momente creația argheziană, o creație ce reprezintă trecutul dar și prezentul și viitorul crezului nostru literar și artistic.

Dar înainte de a prezenta lucrarea, vom aminti parcursul academic al scriitorului Dan Ionescu pentru că în acest mod vom aprecia că drumul parcurs de profesorul Dan Ionescu este presărat cu acumulări calitative în demersul său profesional și demonstrează un spirit creativ și critic care îi conferă autoritatea de a scrie despre Tudor Arghezi, Arghezi fiind un poet proteic, termen acceptat după numele zeului Proteu, care își putea schimba forma, datorită capacității excepționale a poetului Arghezi de a aborda ipostaze, teme și stiluri contradictorii, mereu în schimbare.

În anul 1995, tânărul Dan Ionescu devine licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova iar în 1996 obține titlul de Master în specialitatea Limba română comtemporană. În anul 2015, Academia Română îi conferă titlul de Doctor în Filologie cu o teză intitulată ,,Presa Literară din Oltenia”, un moment ce dovedește maturitate literară, consecvență și spirit critic.

În anul 1998 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România În anul 2007 Uniunea Scriitorilor îi acordă o bursă de creație și obține o ,,Diplomă de Excelență”.

Dan Ionescu a publicat lirică și putem aminti următoarele titluri: Biblioteca într-o alocuțiune (1995), Altceva de cunoscut (1998), Departe de ocean (2000), Fugă în scris (2001), Vis visus sau forța visului (2008), Sunt poet în fiecare zi (2016), Pauză romantică într-un veac precipitat (2016). În anul 2020, îi apare la Madrid, în limba spaniolă, volumul intitulat Carta a Tetis.

Amintim și romanele Umbra scrisului (2010) și Imposibilul extaz (2011). La categoria istorie și critică literară putem aminti: Virtualități ale compromisului. Studii de literatură (2016), Literatura română 1870-1900. Suport de curs (2017), Presa literară din Oltenia (2017), Absurdul în opera lui IL Caragiale (2018), Nichita Stănescu într-un nou context (2019) – ambele apărute la editura Junimea.

Dan Ionescu nu e doar poet, eseist și critic literar ci și inițiator și fondator al Publicației online ,,Revista de Recenzii” cu debut în anul 2012, o platformă binevenită în spațiul virtual al literaturii și care găzduiește cronică de carte, lirică, interviuri, proză, teatru, film, plastică, muzică, eseuri. Din anul 2023, Dan Ionescu este și moderatorul emisiunii Literatura la Craiova, transmisă de postul TVR Craiova, o emisiune pentru literatură și despre literatură, despre scriitori și tradiție literară despre cultură și spirit critic.

Azi, 23 mai 2026, Dan Ionescu își lansează lucrarea cu titlul ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune”, lucrare ce apare la Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, cu sprijinul domnului director Ionuț Viorel Bordeiași.

Titlul studiului ,,Lirismul arghezian, de la canon la subversiune” aduce o provocare în domeniul criticii literare prin folosirea celor doi termeni canon și subversiune. Profesorul doctor Dan Ionescu, autorul acestui studiu, un studiu elaborat cu multă ardoare și sclipire critică, ne readuce în prim-plan opera argheziană, un izvor nesecat de valori și interpretări critice. De ce termenul canon…, pentru că Arghezi este considerat un scriitor fundamental pentru literatura română, deoarece a revoluționat limbajul poetic și a adus o viziune modernă, de o complexitate fără precedent, devenind un scriitor studiat în toate manualele și antologiile literare. Arghezi realizează în poezie o punte între tradiție și modernitate și reconfigurează harta literaturii românești și implicit a criticii literare. Arghezi cultivă în versurile sale tehnica esteticii urâtului introducând în poezia sa termeni și imagini considerate anterior inestetice sau chiar vulgare. Și nu se oprește doar la ideea de revoluționare a figurilor de stil, ci și o revoluționare în domeniul prozodic prin alternarea formelor clasice cu versul liber, prin reconstrucția ritmului și rimei și realizarea unei muzicalități interioare inconfundabile. Tematica argheziană este inovatoare și exploatează profund zbuciumul existențial și trece de la căutarea disperată a unui semn din partea divinității la revolta socială și metafizică, punând omul modern față în față cu propriile sale îndoieli. Poezia argheziană  este nu doar inspirație ci și meșteșug iar durerea și truda generațiilor trecute sunt transformate în valori spirituale. Arghezi este un maestru al ,,cuvintelor potrivite”, al inovației lexicale, este un ,,poeta artifex” care realizează un limbaj poetic extrem de expresiv, combinând arhaismele, regionalismele, limbajul religios și cel argotic într-o sinteză originală. Ei bine, toate aceste aspecte le regăsim amintite și dezvoltate într-o manieră originală de Dan Ionescu. Încă din primele rânduri autorul ne destăinuie motivul pentru care a scris acest studiu menționând că: ,, Lucrarea de față își propune să ofere o interpretare sistematică și integratoare a operei lui Tudor Arghezi iar demersul de față se înscrie într-o perspectivă hermeneutică”.

Arhitectura studiului se bazează pe un schelet robust realizat în cascadă iar subtitluri de capitole precum: Testament și definirea cenzurii estetice, Cuvinte potrivite – de la mit la modernitate urbană, Flori de mucigai – claustrarea și distorsiunea senzorială, Dialectica autenticității în Cărticică de seară ne conferă certitudinea că Dan Ionescu reinterpretează ideea de critică literară și se adresează unui cititor avizat în teoria literaturii și cunoscător al creației argheziene. Dan Ionescu nu neagă ce s-a scris în critica literară despre Arghezi, dovadă fiind multitudinea notelor de subsol bogate în trimiteri spre critici consacrați, note explicative, o bibliografie selectivă de referință și o bogată paletă de versuri extrase din creația argheziană, fapt ce denotă o analiză completă a versurilor din punct de vedere stilistic și al ecoului  mesajului liric.

Dacă până în acest moment am discutat despre canon, vom face o scurtă trecere în revistă și a noțiunii de subversiune, care nu trebuie înțeleasă ca o subminare sau, sub o accepție livrescă, de răsturnare, ci de reinterpretare a valențelor liricii argheziene. Lecturând cu atenție ideile vom percepe faptul că Dan Ionescu abordează într-o manieră proprie studiul liricii argheziene, aducând claritate și specificitate ideilor și în acest mod am putea spune că autorul face o analiză pertinentă a limbajului și mesajului liric arghezian în două direcții: pe o linie verticală și pe o linie orizontală. Verticalitatea este susținută de subtitluri de capitole precum: de la terestru la straniu: dislocarea realului; răzbunarea argheziană: o tentativă cinică de subminare a ordinii cosmice; principiul scării; Imago Dei și multe alte titluri. Orizontalul este susținut de concepte precum: poezia ludică; problematica identității; exegeza neliniștii – poetul în fața foii albe; paradoxul senectuții sau erosul fără spovedanie. Toate aceste elemente reprezintă pilonii unei punți imaginare între teluric și astral, între sus și jos, între frumos și urât, între omul-poet și divinitate, între revoltă și sacralitate.

În speranța că am stârnit curiozitatea auditoriului spre a lectura acest studiu, aș concluziona  prin a spune că, de la Eminescu, nimeni până la Tudor Arghezi nu a cultivat cu mai multă creativitate, virtuțile poetice ale limbii române. Și aș adăuga faptul că studiul lui Dan Ionescu se încadrează în forța spiritului critic al secolului XXI, prin puterea de a înțelege esența creativității literare, cât și prin noutatea și originalitatea interpretării mesajului liricii argheziene.

Te-am tras spre mine
și te-am lipit de piept
ca pe o carte interzisă într-un regim de gheață.

Dar deasupra noastră
a trecut sabia.

Sabia aceluia
care își mătură singur curtea cosmică,
dincolo de gardul lumii,
și într-o secundă
a desprins din mine
tot ce te ținea aproape.

Rămăsese numai inima ta,
fabrică de apropieri noi,
mașinărie tandră
care inventa mereu alt drum către mine.

Stăteam întinși în iarba înaltă.
Atât de înaltă
încât zgomotul spicelor
plutea prin aer
ca o limbă străină.

Te căutam deja
printre insecte,
printre furnici și carapace mici de pământ,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări de foc.

Încercam să te păstrez
în forma inițială a iubirii noastre,
în parametrii acelei prime atingeri,
dar nisipul din clepsidră curgea în trecut.

Ne apropiam buzele încet,
ca două continente
care nu reușesc să se atingă.

Între timp, luna urcase complet.
Razele ei vibrau
ca niște corzi de chitară uitată
într-un colț de turn medieval.

Acolo rămăsese trubadurul —
închis în Istorie.

Din când în când,
chitara lui își arunca umbra prin creneluri
până în secolul nostru,
ca să ne amintească
faptul că iubirea ruginește lent
în toate epocile.

Iar buzele noastre,
înainte să izbucnească în sărut,
se uscaseră deja
de dor,
de discursuri inutile,
de vremea aceasta arogantă
în care se vorbește prea mult.

Eram pe punctul de a te sfărâma toată
când te-am luat în brațe
și te-am strâns la piept ca pe Biblie,

dar a survenit sabia din cer
a Celui care știe să-și facă prin curte curat —
cosmosul de peste gard —
și, într-o clipă, a despărțit dragostea mea,
care mi te lipea
de ceea ce în toată vremea inima ta 
genera către mine:
o apropiere mereu nouă,
care cu nimic din lume nu semăna...

Ne întinseserăm peste iarba verde.
Ajunsesem să te caut
prin patria insectelor terestre,
fiindcă începeai să regresezi,
să te subțiezi,
ca amnarul ros de cremene
după prea multe încercări pentru o scânteie.

Stăteam de tine
ca să te păstrez în parametrii dragostei
în care ne cunoscuserăm,
însă orice fir de nisip 
cădea tot în timpul trecut, care, 
prin întoarcerea clepsidrei, 
devenea din nou 
izvor pentru prezent și viitor. 

Între timp, luna se instalase
și-i zbârnâiau razele
ca niște corzi ale chitarei din colț,
uitată de un trubadur medieval
rămas în turnul căruia „Istorie” i se spunea.
Ca semn al lui pe pământ,
chitara și-a aruncat prin crenel
umbra în drum,
ca s-o aflăm noi,
cei din secolul douăzeci și unu,
iar buzele, până să ni se unească
într-un sărut de foc,
se uscaseră de dor
și de atâtea palavre
rostite pe întinderea vremii trufașe.

Titlul volumului Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească, București, 2026) de Mihai Firică determină o deschidere semantică tripartită, bazată pe axe temporale și intertextuale distincte. Prima direcție, dimensiunea intertextuală, ancorează discursul poetic într-un context istoric și social traumatic.

Cea de-a doua instanță, dimensiunea retrospectivă (a potențialității trecute), vizează „zilele care n-au fost” și pornește de la ipoteza contrafactuală a existențelor neîmplinite, dar prefigurate discursiv în cuprinsul poemelor. Dimensiunea prospectivă: în cele din urmă, titlul trimite către un viitor ipotetic, înspre zilele care încă nu s-au materializat, dar a căror posibilitate de survenire este latentă în atmosfera lirică a textelor analizate. 

Mihai Firică manifestă o preocupare autoreflexivă față de geneza actului poetic, instituit ca un echivalent al textului biblic primordial. Din perspectiva lui, cuvintele sălășluiesc într-un topos metafizic, de unde descind deja întruchipate în forme, însă, în această iconografie, starea pe care logosul o transportă cu sine solicită atenție, o stare de o rară puritate, definită printr-o fidelitate cvasi-mistică față de poetul care se așază la masa de scris: „Înainte de a mi se așeza cuminți / pe coala albă pe care îmi odihnesc fruntea, / cuvintele adulmecă în direcția mea / ca niște cățeluși cu boturile umede” (Facerea poemului).  

Actul de naștere al poemului reprezintă o incursiune într-o dimensiune pe care puțini creatori au îndrăzneala să o cerceteze, tocmai din cauza hotarului fragil care desparte ficțiunea de realitatea imediată. Această deschidere nu este însă posibilă fără invocarea figurilor tutelare ale părinților. Totuși, dreptul la nemurire prin vers este revendicat aici de o prezență străină, care, într-o tentativă de uzurpare simbolică, își asumă identitatea mamei. Eșecul substituirii o determină să adopte masca unei iubite de odinioară, o femeie care ar fi făcut parte cândva din orizontul afectiv al poetului. Din acest joc al identităților, derivă o concluzie de o severă distincție: poezia se constituie într-un spațiu de o exigență absolută, un teritoriu exclusivist în care accesul este îngăduit doar acelor persoane care merită atenția autorului: „A venit o străină care plângea întruna, / spunea că este mama mea. / A întins la uscat, pe o ață foarte subțire, / file pe care cândva am vrut să scriu ceva, / abia se mai vedeau câteva litere. / Străina mi-a așezat sub picioare un covoraș de cerneală. / Nu era mama mea, ci semăna cu iubita / de care m-am despărțit la marginea gropii, / într-un cimitir cu toate mormintele goale; / sprijinindu-și bărbia de umărul meu, / mi-a șoptit fără să își miște buzele: / Hai, scrie-mi un poem ca pentru mama ta – / pentru fiecare străină să-ți lași obrazul pe coala albă / să se imprime ca un poem cu gură, nas și privire. / Scrie un vers și pentru tatăl tău, / prefă-te că este aici, lângă mine, rezemat de un scaun / din care răsar câteva crenguțe de brad”.

Cele două axe constitutive ale volumului, revelația biblică și experiența biografică, nu curg paralel, ci se reunesc într-o unică albie de sensibilitate, unde simbolul religios se umanizează prin căldura amintirii. Gestul ocrotitor al tatei față de propriul copil dobândește o rezonanță christică, este o replică, în plan uman, a mersului pe ape al lui Iisus. Tatăl, al cărui nume — Gabriel —, după cum aflăm din dedicația poemului, evocă simbolic figura arhanghelului mesager și protector; deși nu dispune, în planul existenței concrete, decât de resursele limitate ale devoțiunii paterne, el utilizează, în relația cu fiul, toate posibilitățile pe care condiția umană i le pune la dispoziție: „Bătrânul m-a luat de mână și am pășit pe mare. / Așa cum tatăl meu m-a învățat să plutesc, / meditând deasupra valurilor și a fricii, / cei care au străbătut deșertul și grădinile vieții / mi-au adus un cufăr cu aripi decolorate” (Dincolo de țărm).

Trecutul este perceput de Mihai Firică prin intermediul unei imagini nostalgice, asociate zmeielor înălțate în copilărie; spațiul pe care acestea îl traversau odinioară este acum ocupat de anii suspendați ai memoriei și de prezența îndepărtată a propriului tată, retras de mult în transcendență. Cerul devine loc al ascensiunii ludice, dar și al dorului. În fața absenței definitive a părinților, poetului nu-i rămâne decât speranța unei recuperări simbolice, a toiagului mitic. El visează să poată despica, asemenea lui Moise, ținuturile dintre cele două lumi și să facă posibilă reîntâlnirea cu părinții. Obiectivul aspirației este de fapt recucerirea timpului originar al copilăriei, al acelei durate privilegiate, când el, copil odinioară, se bucura de libertatea jocului sub privirea protectoare a tatei: „Anii stau agățați de cer / acolo unde ești tu de prea mult timp, / călătorind în locul în care am înălțat zmeiele copilăriei. / Poate că bastonul meu va înmuguri / când marea îmi va aduce la țărm numele / și un copil se va juca în nisip / sub privirea tatălui său”.

Orașul din poezia lui Mihai Firică nu are febrilitatea compactă a unui furnicar modern, redus la simpla mecanică a aglomerației și a indiferenței. Asemenea unui fier de călcat, orașul nivelează reliefurile interioare și atenuează vibrația spontană a trăirilor, este o forță modelatoare, capabilă să imprime conștiinței anumite stări. Orașul se colorează într-un gri persistent, ton care devine expresia unei melancolii apăsătoare, a unei deznădejdi. Griul nu apasă până la anihilare, nu strivește definitiv. Deși are culoarea plumbului bacovian, orașul nu deține și greutatea acestui metal. Se simte, dincolo de atmosferă, o rezistență tacită a poetului, o formă de orgoliu discret, prin care el refuză să fie absorbit în totalitate de materia inertă a propriei urbe: „În orașul alb cu haine gri / refrenul după-amiezilor este acompaniat de flașnetar, / femeile din secolul trecut, / îngândurate, / îmi fac semne cu degetele învăluite în metal: / dâre indescifrabile de cretă la tot pasul / și doar eu știu să le citesc” (În orașul alb cu haine gri).

Inspirat de modelul arghezian al familiarității metafizice, în care divinitatea este receptată cu proximitatea unui vecin, Mihai Firică propune o viziune proprie asupra raportului om – Dumnezeu. Dacă în lirica lui Tudor Arghezi întâlnirea rămâne adesea suspendată în incertitudinea invocării fără răspuns, Mihai Firică optează pentru o abordare desacralizată și colocvială: proiectează dialogul într-un spațiu al cotidianului profan — un pub —, astfel încât distanța ontologică e transformată într-o complicitate amicală. Acest cadru neconvențional devine fundalul unei dezbateri etice și istorice, menite să revizuiască parcursul umanității și să identifice soluții pentru preîntâmpinarea unor iminente catastrofe naturale: „Nu m-am împăcat cu Dumnezeu în biserică, / ci la tejgheaua unui pub unde servea chelnerul Petru. / I-am plătit o bere, / El a plătit restul, / și-am zis: Hai să lăsăm orgoliile, / să scriem împreună manualul de mâine. / A dat din umeri ca un paznic de noapte: Încearcă” (Cartea pe care o rescriu în fiecare zi). Această recurență a momentelor axiale ale istoriei, reverberație constantă a prototipurilor biblice, trădează o afinitate structurală cu arhitectura vizionară a lui Eminescu din Memento mori. Suntem în proximitatea aceleiași voințe de sinteză universală, unde evenimentul contingent se resoarbe în arhetip, iar cronologia se preface în mit, sub imperiul unei intuiții care caută să descifreze, dincolo de ruinele veacurilor, sensul ultim și tragic al destinului uman: „În capitolul unu, am micșorat Potopul / cât o ploaie de iunie care spală praful de pe trotuare. / Noe nu mai alege animale pe criteriu de rasă, / ci salvează pe oricine tremură și vrea să urce. // Am rescris imperiile cu pixul crăpat: / Alexandru oprește armata pentru o pauză de țigară, / iar când revine, i se pare o idee mai bună / să-i învețe pe copii să deseneze hărți fără granițe. / Roma rămâne, dar se culcă devreme, / ca să nu mai aibă timp de cruci și arenă. / Războaiele Mondiale devin campionate de box cu mănuși groase, arbitrate de Hitler și Stalin – / doi bătrânei ce nu suportă sângele”.

Se observă o reducție simbolică a macroistoriei la rigoarea planimetrică a paginii albe, spațiu devenit laboratorul unei reconfigurări, dacă nu chiar al unei sistematizări prospectiv-vizionare. Între poet și divinitate, se instituie o consubstanțialitate a forței demiurgice, transpunere susținută de ipostazele proteice ale poetului – atât el cât și Dumnezeu sunt investiți cu un potențial demiurgic analog. Rezultatul este instituirea unei relații de echivalență, un raport de simetrie creatoare care anulează ierarhiile tradiționale în favoarea unui tratat de egalitate între instanța sacră și cea poetică. Dincolo de text, se deslușește imperativul unui veritabil tratat de egalitate, prin care actul poetic revendică dreptul de a sta deopotrivă cu sacrul în opera de ctitorire a lumii.  

Volumul semnat de Mihai Firică dezvoltă o poetică a memoriei și a recuperării afective, în care experiența biografică se intersectează constant cu imaginarul biblic și simbolic. Figura tatălui, copilăria, timpul pierdut și speranța unei reîntâlniri dincolo de limitele existenței constituie nucleele tematice ale cărții. În același timp, discursul poetic transformă elementele cotidianului într-o meditație asupra transcendenței, a fragilității umane și a posibilității salvării prin memorie și iubire.

Opera poetică a lui Mihai Firică se revendică de la acea ilustră tradiție a creatorilor care identifică în literatură fundamentul ontologic al existenței terestre. Discursul său devine un liant metafizic între generații, o punte de o soliditate discretă care unește viziunea lăuntrică a spiritului cu mărturisirea venită din abisurile afectivității. Prin această fuziune, poezia încetează să fie un fapt de limbaj și se metamorfozează într-o expresie a sacrului, unde percepția extrasenzorială și rigoarea trăirii intime converg spre o unitate de sens absolută.

Lirica lui Mihai Firică se integrează acelei nobile stirpe de creatori pentru care fenomenul literar constituie suprema justificare a prezenței noastre sub zodia vremelniciei. Este aici o fericită fuziune între intuiția pură a sufletului și mărturisirea venită din acele straturi adânci ale trăirii, acolo unde emoția se decantează în sens și unde adevărul lăuntric își află, în sfârșit, expresia cea mai durabilă. Cartea zilelor care n-au fost impresionează prin discreția confesiunii și prin antinomia dintre melancolie și demnitate, dintre apăsarea lumii și refuzul intim al capitulării. Poezia lui Mihai Firică tinde înspre adevărul emoțional al unei sensibilități care își asumă vulnerabilitatea ca formă de luciditate.

Mânând căruța spre casă,

țăranul vede
în Valea Crucii
o târlă
mare cât un cap de șarpe.

Spune drumeților:
nu am mai întâlnit îngeri semeți
de când fluturii,
liberați din plasele țâncilor,
s-au pierdut din drumul amiezii.

ar trebui un preș peste plopi
ca să mai scadă din zăpușeală

s-o dau melcilor
s-o poarte în cochilii
prin caturile ierburilor.

cu soarele, 
ca o monedă veche,

aș cumpăra de la ciobanul din culme
o oaie.

mai știe cineva
frânturi din baladă?

laptele din oală
se varsă încet

din greutatea anilor căzuți în el
ca un timp care nu mai încape.

pe aici,
dacii nemuritori
l-au văzut pe Zalmoxis
trecând printre stele.

Mânând spre casă căruța plină de lemne și de soare,
țăranul zărește, în Valea Crucii, o târlă
mare cât un cap de șarpe.

Le strigă, în treacăt, drumeților:
Nu am mai întâlnit îngeri semeți
de când fluturii, sloboziți din plasele țâncilor,
s-au abătut din calea amiezii.

Ar prinde bine un preș aruncat peste plopi —
s-ar mai stinge din zăpușeala
pe care aș vrea s-o torn în spatele melcilor,
s-o poarte și ei în cochilii,
prin caturi de iarbă.

Tăvălit în fel și chip, soarele s-ar micșora;
l-aș purta în buzunar, ca pe un galben,
și aș cumpăra de la ciobanul din culme
o oaie.

Mai știe cineva frânturi din baladă?

Laptele din oala dusă neglijent
spre o covercă improvizată
se varsă —
parcă din pricina anilor prăbușiți în ea,
dintr-un flux al vremii.

Oala rămâne, în poiană,
un miez al vieții.

Pe aici vor fi trecut daci nemuritori,
chiuitori că-l zăresc pe Zalmoxis
printre stele?

Consecvent filonului tematic al dragostei, explorat sistematic în volumele anterioare, Dan Duțescu investighează, în recenta apariție editorială, intitulată Anotimpurile iubirii (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2026), diversele ipostaze ale fenomenologiei afective. El subminează ciclicitatea temporală, printr-un paradox cronologic: succesiunea stărilor debutează sub semnul toamnei și nu al regenerării. Ca în lirica argheziană, despărțirea este echivalată cu migrația păsărilor călătoare, simbol al ireversibilității și al înstrăinării. Copleșit de solitudine, poetul solicită menținerea unei permeabilități emoționale. Această ultimă variantă de comunicare, fereastra sufletului întredeschisă, ar fi singurul paliativ necesar unei ființe suspendate tragic între două neanturi, o metaforă a fragilității existențiale în fața vidului. Prin utilizarea acestor mecanisme simbolice, Dan Duțescu transformă experiența subiectivă a pierderii într-o reflecție asupra temporalității: „Dacă-ți închizi a sufletului casă / Mai lasă-mi deschisă o singură fereastră / Să zboare dorul către tine iar / O toamnă arămie să-ți aduc în dar // Trăiesc între două infinituri reci / Neant e înainte neant după ce pleci / Timpul se oprește iarăși când sunt cu tine” (Clipa în care pleci).

Autorul, care deconstruiește ipoteza unei cauzalități pragmatice sau a unui management deficitar al relației din partea femeii iubite, mută accentul de pe palierul comportamental pe cel al temporalității. În viziunea lui, clipa încetează de a mai fi o simplă unitate cronometrică, spre a deveni agentul insidios al scindării cuplului și instrumentul unei implacabile fatalități, iar motivul, pentru care despărțirea e resimțită atât de amplu, este starea de fericire pe care poetul o avea în prezența femeii, când, similar lui Faust, el aspira la încremenirea clipei (Verweile doch, du bist so schön!) și încercase să imobilizeze devenirea și să forțeze extazul spre o durată absolută: „Timpul se oprește iarăși când sunt cu tine // Te-am ridicat spre infinit de-atâtea ori Noi doi eram îmbrățișați pe un covor de nori”.

Următorul poem constituie o falsă digresiune tematică, întrucât e structurat ca un imperativ al penitenței. Sub influența intertextualității biblice, autorul reiterează necesitatea înnobilării metafizice prin fapte meritorii — ecou al moralismului rezidat în opera lui Miron Costin — respingând explicit viziunea hedonist-epicuriană asupra existenței. În acest cadru conceptual, viața este configurată prin metafora „cărții-obiect”, un manuscris al cărui parcurs narativ se poate suspenda intempestiv. Finalitatea existenței este marcată prin înscrierea numelui pe „coperta” postumității, act care simbolizează transformarea individului în urmă scripturală: „Și vine o clipă când fără să ai habar neexistând vreun motiv anume romanul vieții se închide având ca titlu al tău nume Iar ce ai primit la început în dar a fost simbolul iubirii divine un dar dat ție doar temporar” (Sufletul, un dar temporar).

Sub zodia aceluiași declin autumnal, poetul își modulează plângerea pe canavaua unei alegorii care evocă, în filigran, tânguirea Inorogului din Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir. Suntem din nou martorii aceleiași nestatornicii, întrucât, nici de această dată, iubita nu își retractează atitudinea capricioasă. Spre deosebire de alte ocurențe, cadrul descriptiv părăsește abstractul, pentru a se închega din materia concretă și aspră a realității sezoniere. Regăsim aici, într-o sinteză care amintește de pastelurile lui Alecsandri sau de grandilocvența decorativă a lui Macedonski, motivul focului de vreascuri — matrice a reveriei —, însă, acolo unde predecesorii zăboveau în extazul contemplării, poetul nostru precipită finalul viziunii. El rămâne captiv într-o așteptare de factură eminamente simbolistă, pândind acel semnal salvator, acea bătaie în ușă care să certifice reîntoarcerea providențială a iubitei. În acest orizont al așteptării tensionate, poetul își prelungește, cu o obstinație aproape bacoviană, iluzia reîntoarcerii. Între reverie și dezolare, între concret și fantasmă, se țese o poezie a intervalului, a clipei suspendate: „Pomii-și cern frunzele-n rugină / O nouă toamnă stă să vină / Iar tu-mi trezești râuri de patimi / Lăsându-mă însingurat în lacrimi / Un foc timid de vreascuri ude / Mi-aduc în dar tristeți și umbre / Miros de fum de ploi de mucegai / Eram atât de singur tu nu erai / Focul din sobă e doar cenușă / Mai sper să-mi bați târziu în ușă / Fă în noaptea asta speranța să învie” (Toamnă târzie).

Prin oximoron, discursul liric instituie o inversiune a ordinii firești, astfel încât zilele se prelungesc, paradoxal, în nopți târzii, într-o continuitate crepusculară care abolește orice ritm vital. Distorsiunea temporalității marchează și o mutație a cadrului: peisajul devine urban, semn al unei tentative de evadare din propria dezamăgire prin mobilitate, printr-un exil interior disimulat în deplasări succesive.

Orașul, departe de a fi spațiul animat al tradiției romantice, precum în poemul Privesc orașul furnicar de Mihai Eminescu, se rarefiază până la golire, însă o slabă consolare persistă totuși: câte un felinar aprins în noapte, semn fragil al unei posibile însoțiri, al unei prezențe difuze care nu se lasă pe deplin identificată. În acest decor depopulat, singurii „trecători” sunt propriile tristeți, al căror cortegiu reactivează interogația esențială: mai este posibilă, în această viață, marcată de absență, reciprocitatea iubirii? Poetul rămâne suspendat între aspirația necondiționată către ființa adorată și conștiința acută a unei singurătăți care pare să se absolutizeze: „Zilele îmbracă hainele nopților târzii / Sunt doar nuanțe de cenușiu și gri / Lumini ce una câte una tainic dispar / Pe străzi de veghe mai stă un felinar / Visuri rătăcite în pierdute gânduri / Tristeți nemărginite trec rânduri rânduri / Mai poți să mă iubești în astă viață / Când sufletul ți-e împietrit în gheață?” (Tristeți din nopțile târzii).

Pe măsură ce probabilitatea refacerii cuplului se estompează până la aproape anulare, imaginarul devine ultimul refugiu al unei conștiințe afective în impas. Visul, teritoriu al compensației și al proiecției, se substituie realului, ca variantă definitivă a reconfigurării iluzorii a legăturii pierdute. Într-o manieră care amintește de scenariile mitopoetice din Luceafărul al lui Mihai Eminescu sau din Riga Crypto și lapona Enigel al lui Ion Barbu, poetul încearcă să-și ademenească iubita într-un spațiu al reveriei, unde legile realității pot fi suspendate. Demersul capătă o nuanță de egoism, întrucât subiectul liric aspiră să modeleze, chiar și în plan oniric, afectivitatea femeii, să-i insufle o iubire care, în realitate, îi este refuzată. În acest mod, visul devine și un instrument de compensare a unei carențe afective.

Mai mult, într-un ecou care trimite la lirica elegiacă a lui Ovidius, poetul își îndeamnă iubita să lase fereastra deschisă, ca semn al unei posibile reîntoarceri clandestine. Această sugestie a pătrunderii nocturne, plasată sub semnul iminenței — „chiar diseară” — trădează o nerăbdare intensă, o dorință care nu mai tolerează amânarea și care transformă dorul revederii într-o stare copleșitoare, aproape imperativă: „Vino cu mine acum în vis / de simți că-n suflet îți stă scris / să intre în el iubirea mea de om statornic / Lasă fereastra deschisă iară / pe unde mă voi furișa diseară” (Ultimul vis).

Viclenia e starea permisibilă recăpătării stării frumoase de dragoste. Poetul îi sugerează, într-o aparentă grijă pentru ea, pentru femeia care l-ar aștepta, motivele pentru care el ar veni la timp, motive care de fapt sunt ale lui, ar fi bine ca ea, iubita, să țină cont de ele de aceste motive: nu vrea să o lase să aștepte să sufere din cauza incertitudinii, dacă el apare sau nu, își dorește ca viața în doi să fie ca în vis de fascinantă.

Sub masca unei delicate solicitudini, poetul formulează către femeia care l-ar aștepta o serie de argumente care par a-i proteja sensibilitatea, dar care, în esență, trădează propriile lui angoase. Ceea ce se enunță ca atenție pentru evitarea suferinței ei — așteptarea, incertitudinea, ezitarea între prezență și absență — se dovedește a fi, în profunzime, expresia unei dorințe de control a lui asupra situației afective. Poetul nu vrea ca ea să sufere din cauza întârzierii, dar această preocupare devine, în același timp, o modalitate de a-și justifica propria nevoie de a fi așteptat în condiții ideale.

În acest joc al intențiilor disimulate, iubitei i se sugerează implicit să consimtă la aceste rațiuni ale relației. Finalitatea rămâne însă una utopică: instaurarea unei vieți în doi care să reproducă intensitatea și fascinația visului, unde tensiunile realului sunt suspendate, iar armonia e, fie și iluzoriu, deplină („Nu vreau / de mă aștepți / să suferi / când luna se ascunde printre nuferi / și greierii se întrec în simfonii / iar eu mai sper că ai // Să fie viața doar un simplu vis / poteci fără sfârșit / pierdute în abis / în care am trăit / o clipă-ntre eternități / plătind într-un final tribut întregii vieți”).

Robit de tirania unei iubiri exclusiviste, în care sufletul pare a-și fi mistuit întreaga vigoare, poetul decade, într-un târziu, în matca unei lucidități amare. El deslușește abia acum că singurătatea i-a fost populată de o cohortă de umbre mimate, prezențe iluzorii care s-au jucat de-a existența într-o tăcută pantomimă a nimicului. Chiar și aștrii nu i-au fost decât reflexe stinse, proiecții ale unei conștiințe închise în propriul său miraj. Se instalează aici sentimentul unei vieți irosite în superfluu, pe o singură cărare îngustă și aridă. Este drama celui care și-a jertfit plenitudinea pe altarul unei afecțiuni fără ecou, ignorând faptul că viața pulsează dincolo de această „pistă” unică. Sub condeiul analizei, înțelegem că abandonul total în brațele unei singure pasiuni nu este nicidecum cheia fericirii; este o fereastră închisă spre universalitate: „O umbră cu trupu-i nedefinit / adesea mă însoțește în / Viața ce se îndreaptă înspre asfințit / parcă vrea ceva a-mi spune / de timpul irosit / sau poate de clipele ce au murit / umbre mute perfide / și atât de schimbătoare prin viață // mi-au trecut cuvinte ipocrite / ca negustorii din Levant / iluzii mi-au vândut // E un joc de pantomimă / cu chipuri albe tremurânde / ce-și poartă destinul la întâmplare / trăind o întreagă dramă / în contraste inexplicabil de tulburătoare” (Umbre).

Titlul volumului sugerează ideea că iubirea este un proces supus metamorfozelor, asemenea succesiunii anotimpurilor. Poemele se organizează în jurul unei antinomii constante între plenitudinea visată și precaritatea trăirii efective, ceea ce conferă întregului o vibrație elegiacă insistentă.

Se remarcă, deopotrivă, o dublă mișcare: pe de o parte, tendința de interiorizare, de refugiu în spațiul reveriei, unde iubirea poate fi reconstituită în forme ideale; pe de altă parte, o confruntare inevitabilă cu realul, care erodează aceste construcții fragile. Poetul își asumă condiția unei conștiințe lucide, pentru care iluzia este cultivată ca ultimă resursă de supraviețuire afectivă. În acest sens, „anotimpurile” sunt stări ale sufletului, fiecare marcând o etapă în degradarea sau, dimpotrivă, în reconfigurarea sentimentului. Iubirea se consumă, se pierde, se proiectează și se reinventează, fără a ajunge vreodată la o stabilitate definitivă. Tocmai această instabilitate devine, paradoxal, principiul ei de continuitate.

Prin urmare, volumul se impune ca o meditație lirică asupra fragilității legăturilor umane, dar și asupra capacității spiritului de a depăși, prin imaginație și dorință, limitele impuse de experiența concretă. Într-un registru sobru, dar nu lipsit de accente confesive, Dan Duțescu impune o poezie a intervalului, a așteptării și a posibilului neîmplinit, unde fiecare anotimp devine o formă de a spune, în fond, aceeași poveste a dorului.

O stare pe care prezența ei o face
diferită de oricare alta trăită până acum,
lângă oricine am fost legat
într-o simțire de dragoste.

Atât de delicată e apropierea,
încât îmi aud inima bătând
ca un orologiu într-un turn —
pentru toată lumea,
nu doar pentru mine...

Inima mea s-ar înălța să bată
ca să-și anunțe dragostea
pe care o poartă.

Ochii ei, de verde-chihlimbar,
sunt luminoși ca un afiș de film american.

O, dacă aș ști
ce loc îmi poate rezerva inima ei,
m-aș transforma într-un impuls,
aș deveni ritmul însuși —
aș alerga prin tot ce o alcătuiește,
ca să-i fiu
puls.