Arhive categorii: Dan Ionescu

Caiet vechi. Secetă

Un moș a deșertat un sac de scântei 
în natură. 
Așa a vrut barba lui...

Pe drum, 
umbla o arșiță manechin. 
Imediat, 
izvoarele se îndrăgosteau
și zburau din făgaș,
deghizate în vapori, 
prelungind chinul. 

Sub clopot, 
călugării șterg, 
târziu, 
unsoarea de pe frânghii.  

Caiet, anul 1998. Haina lui Eminescu

Haina ta nu avea loc în cuierele liberale.
În privirile conservatoare, 
prinsese însă stofă,
eternitatea o însemnase cu fir de aur. 
Orice înger coborâtor pe pământ 
o binecuvânta și-i punea aripi
nevăzute. 
Noaptea, zburai printre sisteme 
filosofice și planete.
Ai nimerit într-o inimă de păun, 
care bătea altfel 
decât cea de om. 
Ai dat regatul pentru o țigară, 
satira ai dezvoltat-o în versuri,
deșteptând electorii adormiți. 

De câte ori tu, Eminescu,
în momente de profundă cugetare, 
nu ai atins misterele vieții 
și ale universului? Însă,
pentru o minte genială ca a ta, 
părându-ți banale gânduri,
le-ai neglijat... 

Caiet, anul 1998. Zeul Ares (Variantă)

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a afumat întreagă. 

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui, 
recunoscută prin vorbele 
pe care i le adresa  
unui prinț (prins de remușcare)-
săgetase din orizont 
zborul de cocor. 

Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii
și au început să are cu lacrimi
brazdele. 

Caiet, anul 1998. Zeul Ares

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a consumat în funingine.  

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui. 
Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii...
Plugurile sunt ușoare 
față de lacrimile vărsate pe răzoare. 

Caiet, anul 1991. A scrie metaforic

Am mai scris un fragment...
Încă, deasupra lui, 
plutește raza veiozei. 

Nu doresc să mai scriu metaforic.
Înseamnă să diminuez la maximum 
realitatea robustă. 
Închipuiți-vă: 
luna, 
redusă la vârful unui ac,
câți nuferi ar mai lumina?
Sau largul univers ca un plan -
va mai adăposti, 
la sânu-i, 
mistere? 

Gândeam 
că depărtarea dintre noi,
înghițită un pic, 
în fiecare zi, 
de către păsări, 
se va micșora, 
până când 
nimic nu mă va mai atrage la tine. 

Nicicând nu bănuiam 
că marea se va prelungi 
până la mine. 

Sunt țărmul care-i așteaptă 
valul.