Arhive categorie: Dan Ionescu

Omulețul de tablă

În rând, un om de statură mică, rotofei și brunet, îmi spune că are aceeași destinație cu a mea; îmi arată biletul de călătorie, scos la imprimantă, de pe email, socotind că îi este de ajuns. Îl sfătuiesc să meargă din nou la check in, să verifice, întrucât nu cred că a finalizat: e nevoie să-i transforme foaia respectivă în bilet propriu-zis. Fuge imediat de lângă mine, părând, ca într-o pildă latinească, legat de geanta pe care o purta pe umăr.

În aparență, omulețul părea de tablă, rupt de lume, însă rezona, cu o viclenie inocentă, de om neajutorat, cum, într-un fel, am realizat că și era, la vorbele mele. L-am revăzut în alt rând, de părăsire a incintei aeroportului, când, iar m-a întrebat dacă va fi nimerit bine sau nu. Am mers împreună la cele două domnișoare, care anunțau să acceadă la scara avionului cei cu prioritate – și el avea: doar le-a arătat legitimația de zbor și dus a fost, nu s-a mai uitat în urmă, pentru vreun „Mulțumesc!” formal. „Eu nu cred că am prioritate” – m-am adresat duduilor, în speranța de a mă îndemna și pe mine să înaintez pe culoar, să scap de aglomerație: „Mai așteptați două secunde!” – m-au deturnat în coada rândului. Cele două secunde s-au dilatat în zece minute, chiar mai multe.

În avion, peste două rânduri, în față, am zărit două brațe mici, ridicate, ca ale lui Iisus pe cruce. Omulețul se extindea confortabil în scaun, dar și-a revenit, când stewardesa i-a cerut să-și pună masca.

(Va urma)

În aeroport…

Comand un pepsi, moment în care imaginea Biancăi (de la cursurile mele) îmi revine în minte: blondă, cu păr lung, purtând ochelari la modă…

Bianca era o prezență activă, iar, odată, mi-a precizat: „Când sunteți răcit, aveți un timbru pregnant al vocii!”; totdeauna, își gândea bine intervențiile, cu mult calm. Era conștiincioasă, dornică să acceadă între cei mai buni, cum, de fapt, și era.

Am imboldul de a reveni la security, să o întreb despre mai multe, să-i confirm că, în sfârșit, mi-am adus aminte perfect de ea, însă primesc mesaje de la tinerii cu care lucrez în prezent: îmi urează, pe rând, „Zbor liniștit!” și îmi cer să le expediez fotografii cu locurile vizitate. Momentan, surprind, în obiectiv, aterizarea unui avion, poză pe care o postez pe grup; în replică, ei fotografiază o mașină: „Nu zbor cu această mașină. Nu mă lasă de la aeroport!” – le răspund. Surprinși, ei îmi scriu că „îmi arătau” instituția la care lucrez, observabilă în fundal, într-adevăr (după o îndelungată examinare).

(Va urma)

În aeroport…

Avionul cu care zbor

La nivelul Security, o tânără blondă mi se adresează: „Ce mai faceți, domnul Profesor?”. Îi spun despre ținta zborului… Ea își continuă investigația afabilă, despre cărțile pe care le-am mai publicat între timp etc.

Trec peste propriul moment de încurcătură, fiindcă nu o recunosc, după înfățișare, și o întreb cum se numește: „Bianca Ț.”. Nici de această dată, nu-mi dau seama, deși, în sinea mea, cobor în trecut, dornic să regăsesc un amănunt care să mi-o releve ca identitate spirituală: „A, îmi aduc aminte!” – mă prefac. „Anul trecut, în vară, când am revenit din Germania (continui să-i dau un răspuns la gestul ei de a mă fi interpelat), mă gândeam că, oriunde merg, mă întâlnesc, în mod invariabil, cu o persoană cunoscută, dar, de data aceasta, nu, deși tot nu-mi venea să cred că nu se conturase pe deplin rutina excursului meu. Concomitent formulării ideii, stewardesa vine la mine și mă întreabă de vorbă… Și la peste 2000 de metri altitudine, în avion, am fost identificat de cineva! Rutina își vede liniștită de drum!”.

Energia pozitivă, dobândită în conversație, nu are plajă lingvistică de exprimare…

(Va urma)

Sâmbăta (nu de Sus, ci de pe scaun, în frizerie)

Câtă vreme l-a tuns pe Sandu B., doamna Gina ne-a făcut istoricul casei: a achiziționat-o în 90, anul în care a aruncat atâtea lucruri valoroase, care se găseau în casă, fiindcă nu le-a cunoscut valoarea: „Am dus la gunoi lustre de marmură! Atunci, nu aveau preț”.

Profesia a moștenit-o de la tatăl ei. Ne-a arătat ceasul cu fluture din perete – îl are amintire „de la tata”. „La început, ne-a mai spus, frizerul făcea și oficiul de stomatolog. Scaunul din frizerii este prototipul celui din cabinetele de stomatologie. Uitați-vă la acesta (ne îndemna, în timp ce-l manipula în toate părțile): e din fontă și vechi de peste o sută de ani. Un englez mi-a oferit peste 7000 de lire pe cele două scaune originale, de fontă, dar l-am refuzat”.

Dintr-una într-alta, doamna a recurs la o comparație care ne-a dezamăgit, între casele solide care se ridicau înainte și blocurile noi, a căror reclamă licărește din orice colț al orașului: „O nepoată a mea a cumpărat un apartament nou și a trebuit să perforeze zidul, pentru a instala ceva. În momentul percuției, din perete a curs apă, de la un bidon de plastic umplut cu apă, pe care-l zidiseră muncitorii pentru economie, pentru a trage lumea pe sfoară. Și nu era numai un bidon, ci mai multe, fixate, unul peste altul, în zidul de rezistență!”. Am rămas descumpăniți, și eu și Sandu B. Chiar am contestat informația, dar am schimbat subiectul…

După tunsoare, Sandu B. părea mai tânăr cu zece ani, parcă intrase într-un laborator de schimbare a vârstelor – trecuse peste el mâna magică a doamnei Gina și vremea a regresat.

Sâmbătă dimineața, cu Sandu B.

După ce am lăsat mașina la service, l-am sunat pe Sandu B. să vină să mă ia, pentru că, așa după cum bănuiam, Adi Popescu s-a eschivat: lucra (la 9 dimineața la matematică lecțiile cu fiul lui).

„Într-un sfert de oră, sosesc. Îmi trag pantalonii pe mine și ajung. Poate mergem să bem o cafea” – mi-a sugerat Sandu B.

Pe bancă, în părculețul frontal, mă întrebam pe unde se vor fi găsind îngropate oasele lui Vasile Cârlova. În același timp, am zărit în iarba tunsă de curând, un pahar de carton, uitat, probabil de un om al străzii. În spate, un magazin de calculatoare se pustiise, de când a fost închis: nu aș fi crezut niciodată că va da faliment și încă nu înțeleg cum se va fi întâmplat, fiindcă, de câte ori îi eram client, aproape invidiam atmosfera interioară – răcoare, vara, și cald, iarna, în timp ce monitoarele redau continuu muzică bună.

Gândurile îmi sunt întrerupte de sosirea amicului meu, care și-a schimbat opțiunea: luăm câte o „macedonia”, însă la arhicunoscuta plăcintărie „Eugenia” este închis. Sandu B. întoarce mașina, Renault său, înspre strada care urcă de la ISJ; după ce oprește în mijlocul străzii, parchează cu măiestrie într-un spațiu minor, lângă trotuarul din dreapta. Dinăuntrul frizeriei, ne urmărește o doamnă cu mătura în mână. O întrebăm dacă o importunăm. Ne răspunde că nu. „A! chiar trebuie să mă tund” – are o revelație Sandu B., „dar după ce bem o cafea”. „Bem pe urmă! Hai la tuns! – am pus eu punctul pe „i”.

(Va urma)

L-a ajutat sau nu statul român pe Mihai Eminescu?

Datorită iubirii nestinse pentru propria-i țară, Mihai Eminescu este numit „poet național” (și, prin aceasta, universal – G. Călinescu).

Între 1870 și 1872, a studiat la Viena, iar, între 1872 – 1874, la Berlin, în urma unei burse oferite de către Junimea, societate cultural-științifică, înființată de tinerii burghezi, întorși din străinătate.

În prezent, pentru a vizita, pentru câteva zile, unul dintre aceste orașe, este nevoie de o capacitate financiară deosebită (de cheltuieli foarte mari), dar pentru a sta câte doi ani?

Bursa i-a fost acordată cu scopul de a-și fi luat titlul de doctor în filosofie și, la revenirea în țară, să fi ocupat un post de profesor universitar. Alături de Mihai Eminescu, a mai primit acest ajutor de studii și poetul Samson Bodnărescu (care și-a atins țelul).

Dar ce a făcut statul român, pentru singurul geniu recunoscut al literaturii noastre?

Acum vreo douăzeci de ani, eram în posesia unui cd care conținea tot ce era legat de Eminescu, de la cel mai mic document despre el ca om (diverse procese-verbale, precum acela din vara lui 1883, când poetul a fost ridicat din baia publică etc. sau cele care vizau comportamentul său în sanatoriul dr. Șuțu), până la ultimul său rând (scris). Ceea ce m-a întristat a fost „chinul” superfluu al autorităților de a-i acorda o rentă viageră. La inițiativa „comunei Botoșani”, chestiunea s-a tot dezbătut în Parlament, până când poetul și-a dat obștescul sfârșit.

Mai este ceva de spus, când, astăzi, la vârsta la care poetul a murit, alții ies la pensie, cu venituri de pașă?

Moment de seară

Parchez lângă o instituție, al cărei steag flutură în vânt, ca un salut al timpului pe care-l trăim, către istorie.

Un porumbel își potolește zborul în crengile unui brad; cum stă acolo, înfășurat în liniște, departe de furia din inima oamenilor, porumbelul pare fericit.

Fix deasupra mașinii, trece în zbor un avion de pasageri, al cărui zgomot coincide cu saltul porumbelului din ramuri, înspre acoperiș, acolo unde se prinde într-un joc drăgăstos cu o porumbiță.

În fața mea, vine o mașină, cu pizza, pentru cei care lucrează în instituție; unul dintre angajați, însoțit de o duduie suplă, își freacă mâinile de bucurie (până la poartă, pare a fi fredonat ceva). Ce material este gestul omului față de acela al păsării, deprinsă de gravitație! Aș vrea să fiu orice, numai să am parte de finalitatea imboldului pe care mi-l conferă inima! Fericirea gândului nu este niciodată sigură.

În momente de extaz, ți-e teamă să-l trăiești până la capăt…

Agârbiceanu – Scrieri inedite. Cronică* literară

*Cronică literară apărută în revista „Scrisul Românesc”, nr. 6 / 2021, p. 18

http://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_06_2021.pdf

Ion Agârbiceanu este unul dintre scriitorii prolifici ai literaturii române; în cariera sa, întinsă pe o perioadă de șase decenii (1899 – 1963), a scris „peste 30.000 de pagini”, după cum menționează Ilie Rad în Notă asupra ediției la cartea intitulată sugestiv Ion Agârbiceanu. Scrieri inedite cu profil religios (Ed. Casa Cărții, Cluj – Napoca, 2021), care, totodată, într-o sinteză a celor mai interesante opinii relative formulate, de-a lungul timpului, asupra operei competitive a scriitorului, scoate în relief câteva aspecte inedite, precum: „Ușurința cu care scria Agârbiceanu creează impresia că opera i-a fost dictată de… Duhul Sfânt” (Antonio Patraș), „chiar când tratează aceeași problemă de mai multe ori (să spunem Învierea, Crăciunul, mântuirea etc.), el nu reia niciodată articolul anterior”. Cele trei mari cărți de meditații filosofico-religioase: Fața de lumină a creștinismuluiPe urmele Domnului și Cutezări cu gândul ale ieromonarhului Visarion, au această particularitate stilistică, de a nu fi constituite din „articole anterioare, cum se întâmplă în astfel de cazuri, la alți autori” (Ilie Rad).   

Însoțite de o Notă introductivă, semnată de Ilie Rad, în volumul de față, sunt publicate, în premieră, cele două lucrări inedite cu profil religios (aparținând lui Ion Agârbiceanu): Pe urmele Domnului. Material pentru predici în duminecile de peste an (finalizată în 1943), respectiv Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii (1944). După cum se menționează în Nota introductivă, manuscrisele lucrărilor de față „se află în posesia profesorului și teologului clujean Cristian Langa, care le-a moștenit de la tatăl său, Pr. Tertulian Langa, care, la rândul său, le-a obținut de la fiica scriitorului, Maria Magdalena Agârbiceanu (Uca), în anii 90”.

Prima dintre lucrări, Pe urmele Domnului, conține, în prima parte, predicile din zilele de duminică: Adevărul istoric al ÎnvieriiÎnvierea sufletului din păcatDivinitatea CuvântuluiNecesitatea generală a credinței etc.; în partea a doua, sunt vizate duminicile ulterioare Înălțării Sfintei Cruci, al căror subtitlu aduce lămuriri asupra diverselor întrebări existențiale ridicate de către credincioși. Astfel, se regăsesc răspunsuri la mai multe dintre gesturi; de exemplu, de ce este bine să avem milă de cei necăjiți sau care este înțelegerea pentru formularea arhicunoscută, a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. De asemenea, sunt tratate chestiuni actuale și de mare profunzime, menite să determine atitudinea omului în general față de propriu-i rost în viață: Certitudinea morții și nesiguranța sosirii eiFormalism și viațăRăsplata urmării lui Hristos. O concluzie pertinentă la aceste frământări interioare, adjuvantă drumului pe care trebuie să insistăm, ar fi aceea de a ne exercita vocația nativă: Răsplata atârnă de folosirea talantului. Partea a treia a lucrării realizează o conexiune cu mai multe confesiuni, datorită interpretărilor lui Agârbiceanu cu privire la practica Tăierii împrejur sau la rostul persecuțiilor, a căror îndurare ar aduce „biruința”. Multe dintre temele dezbătute în secțiunea secundă își află finalitatea în partea a treia, precum unde ar duce Cinstirea Sfintei Cruci sau Virtutea milostivirii. Pentru credincioși astfel de lămuriri asupra meditațiilor, cărora li se consacră, sunt o adevărată mană cerească.

A doua lucrare, Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii, cuprinde: Epistolele Sfântului Apostol Pavel (către Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni etc.), Epistola Sfântului Apostol IacobEpistola Catolică a Sfântului Apostol PetruEpistola I Catolică a Sfântului Apostol Ioan și Epistola Catolică a Sfântului Apostol Iuda. În Anexe, interpretările lui Ion Agârbiceanu sunt strânse în două capitole: Ceva despre sfinți și Răspândirea creștinismului. În primul capitol, surprinde interogația de actualitate: Pentru ce sunt azi mai puțini sfinți?, pe când al doilea vizează, la scară largă, răspândirea creștinismului, posibilă datorită „propovăduirii prin fapte”.

Prin reeditarea celor două cărți semnate de Ion Agârbiceanu, Ilie Rad, a cărui exegeză urmărește soarta și valoarea acestor manuscrise, aduce în atenția publicului tânăr numele unui scriitor important, în vogă în perioada interbelică.      

Despre cele două echipe de fotbal „Craiova”

Sunt sunat și întrebat cu care dintre cele două echipe voi ține, la începerea campionatului. Răspunsul meu este fără echivoc: Țin cu orice echipă numită „Craiova” și la orice sport. Pot fi zece! La fel țin cu toate.

Înființarea CS U: S-a votat acordarea unui loc în liga secundă. În oraș, s-au găsit oameni capabili să înființeze o echipă competitivă. Astfel, eu, ca suporter, am fost interesat să mă uit la meciurile de Liga 1. În plus, copiii din oraș au avut o țintă de urmărit, echipa de seniori. De asemenea, părinții au fost motivați să-și dea copiii la fotbal.

FC U a demonstrat că se poate lua de la capăt, cu succes, prin sacrificiu și efort. Dreptatea pentru această echipă a fost făcută de către jucătorii ei și de către patron (care nu s-a lăsat și a luptat să iasă în față). M-a durut (era inechitabil) să-i văd jucând pe alte stadioane și nu acasă, la Craiova.

Nu înțeleg adversitatea absurdă dintre aceste două echipe. Cum eu, indiferent de ce și cum, aș putea vreodată, în viața mea, să urăsc ori să huidui o echipă intitulată „Craiova”? Bineînțeles că nu.

La meciurile dintre ele, ar trebui să răsune, din piepturile a mii de suporteri, imnurile dedicate Craiovei Maxima, precum și strigătul de luptă: Știința! Știința! Știința!, strigăt unic în lume. În același timp, ar trebui scandate, fără încetare, numele marilor fotbaliști, de la cei din Campioana unei mari iubiri, echipa lui Ion Oblemenco, până la cei din Craiova Maxima, condusă de inegalabilul Ilie Balaci (care a făcut parte și din echipa lui Oblemenco: „era ca țânțarul printre ei” – tata).

Aventura plății

Miercuri…

Îmi zăresc mașina parcată pe stradă, scoasă din service.

Intru să plătesc, dar nu am cui. Totuși, un angajat o strigă pe „patroană”, care vine într-un suflet: „Câtă abnegație!” – îmi spun. Mă conduce la etaj, într-un birou semiobscur. În timp ce scrie ceva în factură, se strâmbă ca un copil râzgâiat. O întreb dacă o deranjez. „Trebuia să ajung la clinică, am programare”. „Care este vina mea?”. Îmi răspunde tot printr-o figură facială.

Mergem jos, să plătesc prin card bancar. Însă POS nu funcționează. Agitată și nervoasă, cheamă pe un tânăr bărbos, care ar fi responsabil cu tehnica. Acesta apare, de parcă ar fi fost trezit din somn: prinde un mănunchi de cabluri în mână și le conectează la prize, însă niciun impuls electric nu bate în ecran. Ambii își dau seama că prizele s-au ars: „Apa a răbufnit în service, până la nivelul prizelor, în timpul furtunii de aseară și le-a afectat”. Îmi sun prietenul, pe Sandu B., și-l întreb dacă poate veni cu bani cash, cu suma de 2333 de lei. Îmi confirmă. Până la sosirea lui, sunt obligat să asist la jocul de actriță ratată al femeii cu fasoane.

Între timp, ajunge și patronul însuși. îmbrăcat în același tricou maro, precum și în aceiași pantaloni ca alaltăieri, ca în toate zilele în care am trecut pe acolo și ne-am văzut.

În cele din urmă, reușim să plătim, dar nu primim factura și chitanța, pentru că a dispărut contabila, nu patroana, care deja a sărit într-o mașină și a zburat la clinică.

Nu avem ce mai face, fiindcă nici noi nu mai avem timp de așteptat. Rămâne să fiu sunat să mi se comunice data și ora când pot ridica factura etc. Sentimentul meu era că mi se ascundea ceva, dar ce?

Am aflat mai încolo: nu au schimbat uleiul de motor și filtrele, care ar fi intrat în acest preț. Azi, sper să mă lămurească actele, pe care, însă, când să le iau?