Arhive categorii: Dan Ionescu

„Și eu trec de-a lung de maluri”…

Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam,
căruia-i trecuseră prin cap aceste rânduri
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”,
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Versurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 

(Va urma)
 

Drama postbelică: „Iona” de Marin Sorescu

Drama postbelică: „Iona” de Marin Sorescu

            Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI STUDIAT ÎNTR-UN CURENT CULTURAL / LITERAR/ ÎNTR-O PERIOADĂ SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, caracterul neomodernist al piesei se evidențiază prin trimiterile intertextuale pe care le conține discursul dramatic. De exemplu, moara de vânt părăsită, pe care Iona o descoperă în burta Peștelui II, amintește de personajul Don Quijote al lui Cervantes, cel care se luptă cu morile de vânt, la fel cum cei doi pescari care duc câte o bârnă în spate reprezintă o sugestie a mitului lui Sisif. 

PREZENTAREA A DOUĂ SECVENȚE / EPISOADE DRMATICE RELEVANTE PENTRU TEMA TEXTULUI STUDIAT

            Incipitul îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

            Cel de-al doilea tablou îl surprinde pe Iona captiv în burta Peștelui I, spațiu în care descoperă întunericul drept singura realitate perceptibilă. De fapt, personajul caută să se salveze de starea de solitudine prin logos, exprimându-și dorința de a fi liber: „Fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”. Cuțitul pe care-l găsește în burta peștelui simbolizează iluzia ființei că se poate libera. De aceea, Iona va spinteca burta Peștelui I care, între timp, a fost înghițit de Peștele II. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            Modernitatea operei lui Marin Sorescu se relevă și la nivel structural și compozițional. Subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Deși își subintitulează piesa „tragedie în patru tablouri”, textul sorescian nu păstrează aproape nimic din trăsăturile acestei specii, autorul recurgând la un amestec de categorii estetice, combinând elementele de dramă cu cele ale comediei și ale teatrului absurd. De asemenea, dramaturgul renunță la acte și scene, rolul didascaliilor fiind minimalizat.

            În concluzie, opera literară „Iona” de Marin Sorescu rămâne, în istoria literaturii, un punct de reper pentru formele de manifestare ale dramaturgiei din perioada postbelică.

O dublă naivitate (a lui Adam)

Cu amintirea vagă a șarpelui 
care, în Eden, 
l-a împins, cu sfat mârșav,
înspre păcat, 
Adam a prins râma și a fixat-o în ac. 
Prin târâș, 
râma îi părea a fi un pui de drac,
lăsat de baltă, pe afară. 

Cu naivitatea aceluia care,
aterizat pe pământ,
trebuia să le ia pe toate 
de la capăt,
Adam așa a crezut: că.
înghițită de gura peștelui flămând, 
râma, 
copie mai mică a șarpelui viclean,
va duce păcatul în străfund - 
acolo, 
înnodat în firele bărbii de nisip a lacului, 
păcatul va mai răbufni,
la suprafață, 
dar el, omul de pe mal,
îi va strivi capul și-l va anula 
din propria-i existență,
nu se vor mai intersecta niciodată
pe traseu. 

La întâia naivitate, 
de a putea răsturna balta, 
cu susul în jos, 
prinzând de coadă peștele sprințar,
Adam a adăugat-o pe a doua, 
că va scăpa, definitiv, de păcat, 
aruncând în apă întruchiparea ispitei,
pe bietul nevertebrat.
(Va urma)
 

 

Despre viață în pandemie. Articol publicat în anul 2020, decembrie

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie de coronavirus, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piața locală a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeași zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creștere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgență”.

Citește în continuare Despre viață în pandemie. Articol publicat în anul 2020, decembrie

Despre experiența avută pe frontul celui de al Doilea Război Mondial

Lecțiile pe care le dezbăteam atingeau diverse probleme. De exemplu, când am tratat romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, domnul George Firănescu mi-a vorbit, în puține cuvinte, despre propria-i experiență de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial:

„Când ne-am retras din Basarabia, oamenii din orașele și din satele prin care treceam, se aruncau în genunchi în fața noastră și ne rugau, plângând, să nu-i părăsim. Dar nu aveam încotro. Așa primisem ordin”.

Despre italieni, afirma că nu erau buni luptători. „Ei erau cu muzica! La gară, veneau cântând din mandoline, suflând în cimpoaie”.

P.S.

„Prima dată, când am ajuns pe front, am vomitat, din cauza mirosului. Erau, în jurul meu, burți sparte, intestine revărsate”…

(Va urma)

Despre Nicolae Iorga

Deși a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Iorga, așa cum a scris Florea Firan într-unul dintre articolele sale ideologice, domnul George Firănescu nu mi-a spus niciodată acest lucru, datorită marii-i modestii care-l caracteriza. Ceea ce mi-a mărturisit despre marele savant, redau aici, întocmai:

„Nicolae Iorga era înalt cât ușa și graseia (era rârâit – de fapt, așa mi-a spus). Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege (Regele Carol al II-lea, n.m.D.I.). Nu ne dădeam noi seama ce însemna acest lucru. Ni se părea firesc.

Iorga a învățat limba turcă în tren, pe când mergea la Istanbul, într-o misiune culturală. Citea paginile în diagonală” (și îmi arăta cu mâna dreaptă, pe carte, felul în care privirea lui Iorga ar fi acoperit pagina).

(Va urma)

Despre Profesorul George Firănescu, din nou

Comentarii macedonskiene

Ieri, am avut surpriza de a regăsi în paginile antologiei intitulate Comentarii macedonskiene (Antologie de Flora Firan), articolul semnat de George Firănescu, profesor pe care l-am cunoscut, într-un scenariu ca de film.

În clasa a X-a, la a nu știu cui recomandare, l-am căutat. Intenționam să mă calific la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și mi s-a spus că este cel mai bun, deși ieșise la pensie.

Profesorul locuia la casă, pe strada Matei Millo, fiind vecin cu bunica Simonei Maya Teodoroiu, colega mea de clasă.

De statură, puțin peste medie, cu ochelari mici, zâmbind, m-a întâmpinat în curte. Hainele-i miroseau a detergent fin. Cred că avea în mână o carte. Mi-a prezentat casa, a cărei inimă părea a fi salonul, acolo unde tronau pianul și biblioteca imensă: „La pian, cânta fata”, îmi spunea, „lua lecții de la profesoara” (nu-i mai rețin numele, dar o cunoșteam).

Rutina ședințelor era aceasta: luam loc în camera cu sobă (pe gaz) și îl așteptam. Când revenea, profesorul avea în brațe cinci – șase cărți. Își argumenta ideile cu opinii critice, dintre cele mai autorizate. Îmi dicta, însă prevedea în mine un interlocutor aparte, acordându-mi totală libertate de parafrazare a fragmentelor dictate cu atenție, muncite pe deplin, fiind convins, după cum îmi mărturisea, că voi ști să evit clișeele lui de limbaj. O ședință, cu discuții suplimentare etc., dura de la patru ore în sus.

(Va urma)

Note:

Am fost atât de bucuros să dau peste semnătura dumnealui, încât l-am sunat pe domnul Florea Firan să-l felicit pentru ideea de a fi cuprins în carte și materialul celui despre care voi scrie aici (am mai scris și anterior): „A, mi-a replicat domnul Firan, George Firănescu era tobă de carte. Licența și-a luat-o cu Nicolae Iorga”.

Globul albastru. Inspirația lui Adam

Stând pe mal, 
în singurătatea adâncă,
mișcată de vânt, 
Adam este cuprins de vertij.
Pentru întâia oară,
îi dă prin gând că pământul
este un glob albastru, 
învârtit în cosmos, 
de către mâna lui Dumnezeu. 
Ideea aceasta avea să adoarmă 
în cugetul său și al urmașilor, 
vreme îndelungată și, 
abia în Evul Mediu,
avea să încolțească,
în mintea lui Giordano Bruno,
un strănepot, căruia Adam 
îi transmite, prin gene, 
meditația de acum, 
stare inexistentă în Eden -
orice pom scuturai (acolo), 
numai fericire culegeai!

Amintirea fastului pierdut 
îl străbate pe Adam. 
Veghindu-l din desișuri, 
Dumnezeu îl saltă din gânduri
(să nu alunece în nostalgie)
și-i dă dragostea de sine,
a lui Narcis. 

P.S.
Edenul (păzit strașnic de ființe fabuloase, cu săbii de foc în mâini) se află pe pământ, nu în susul planetei (în cer) etc. 

Despre dor

Dorul este un cuvânt intraductibil, datorită profunzimii pe care o exprimă. Este individual. Nu are cine să ți-l priceapă. Cum este când, sătul, tu însuți nu-ți crezi ție, celui care mai înainte fuseseși flămând, darmite altcuiva?

Vara aceasta, ca niciodată, eu, care sunt un tip solar, am suferit cumplit de căldură. Soarele a fost ucigător. Dacă până acum, vara, se numărau pe degete zilele caniculare, pe care eu le punctam utilizând aerul condiționat (cel mult de șapte ori pe vară), de data aceasta, mi-a fost de ajuns. Mai mult de o lună și jumătate am stat cu aerul pornit. Mă sperie ideea că temperatura poate crește oricât de mult, pentru că ea nu se gândește la om, la natură în general, se duce sus cât vrea.

În sinele meu, au circulat veri trecute, trăite de mine în copilărie și de care mi-a fost dor, dar și livrești, care în realitate aparținuseră lui Vasile Alecsandri (excelent prozator), Creangă, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica ș.a. ori strămoșilor mei. Străbunicul patern păștea caii noaptea, pe câmp, bea apă după ei, din același recipient… Bunicul, pe unul dintre dealuri, unde acum e vie, venea fuga lângă bunica, să-i cânte. Cânta lin. De la cincizeci și ceva de ani încolo n-a mai fredonat nimic. Îi părea bătrân glasul. De fapt, spunea că nu mai poate să cânte. De câte ori ajunge în zonă, bunica își aduce aminte și are darul să ne spună într-un asemenea fel, încât te uiți de bunicul băiat prin preajmă.

Am evoluat în zboruri interplanetare și în calculatoare, dar am pierdut blândețea de aur a unor asemenea veri. Ne sperie clima. Pe mine, soarele: dacă așa cum susțin unii, se mărește din ce în ce mai mult, ce ne facem? Unde ne ascundem? În curând, va ajunge la fereastra noastră și va râde în voie de noi, pentru că, sub focul lui, oceanele ni s-au evaporat.

Poetul naţional, Mihai Eminescu, în multe poeme, are ca sursă, pentru perspectiva lirică pentru care optează, dorul.

A-ţi potoli dorul, altă expresie specifică poporului, înseamnă a-ţi împlini visul. Paradoxal, împlinirea va reduce intensitatea sentimentului care te-a conectat la impresia de fericire.

Articol din anul 2013