Ultima convorbire cu Ioan Anastasia

Ultima convorbire cu Ioan Anastasia a fost telefonică. M-a sunat, într-o zi de duminică, în ianuarie, 2009:

„Boierule, mi-a zis, aștept să treci pe la mine, pe la birou”.

Am hotărât să-l vizitez miercuri, dar, deși m-am învârtit cu mașina de două ori, pe străzile conexe Arhivelor, tot nu am găsit loc de parcare. Fusese internat cu o săptămână înainte, din cauza problemelor pe care le avea cu inima. Descoperise că mai suferea și de diabet. După ce a revenit de la spital, ne-am mai întâlnit. Îmi povestea că visase ceva legat de moarte, dar nu-i era teamă; mi-a citit și o poezie pe care o scrisese pentru o doamnă doctor, care l-a tratat impecabil.

Joi, am primit apel de la el. Am deschis telefonul. Am auzit vocea Andradei, fiica lui frumoasă și talentată în domeniul artelor plastice. Am presimțit că s-a întâmplat o tragedie:

„Tata a decedat. Sunteți primul, dintre prietenii lui, pe care l-am anunțat”.

Ulterior, am sunat și eu pe alți amici scriitori (pentru a le da trista veste), dintre care unul a venit la mine, să bem o cafea, și l-am întrebat:

„Ce se întâmplă, oare, cu sufletul lui Ion?”.

„E vai și amar de el! Știa că este cineva și, peste câteva secunde, se trezește în lumea de apoi, unde nu mai contează cum îl cheamă sau identitatea lui spirituală de pe pământ. Acum, trece prin vămi. Să umpli un pahar de apă și să-l lași pe masă”.

„Crezi în superstiția aceasta, că va bea apă, noaptea?”.

„A murit bunicul meu, a început să-și susțină ideea amicul respectiv. Și, la miezul nopții, l-am auzit, fizic, sorbind apa din pahar. Sub ochii mei, s-a golit paharul. Nu am puterea să-ți mai spun cum faptul a continuat”.



După moartea lui Ion, i-am recitit toate cărțile (mi le oferise pe toate cu autograf), descoperind ce poet bun a fost. Din păcate, nu-l mai puteam regăsi nicăieri pe omul minunat care fusese, pentru a-i afirma răspicat părerea: „Ești mare, Ion!”.

P.S.

Ioan Anastasia era pasionat, între altele, de spiritism. Într-o zi, mi-a citit din foile cercului de spiritism, condus, până în anii șaizeci, de savantul C. D. Fortunescu. Membrii cercului, care au prevăzut căderea comunismului în aproximativ cincizeci de ani, ar fi luat legătura cu spiritele lui Eminescu, Burebista, Mihai Viteazul, ar fi comunicat, după cum îmi lectura Ion, până și cu Dumnezeu.

Cu Ioan Anastasia, într-o toamnă…

Început de toamnă, poate anul 2005.

Ioan Anastasia, unul dintre cei mai dăruiți inspectori de la Arhivele Naționale, mă roagă să facem un drum până la Turburea, în satul lui. Trebuia să-și vadă mama.

Robust, cu ochii albaștri, păr des, pieptănat cu freză pe dreapta, dornic să-și exprime emoțiile în lirică, Ioan Anastasia a fost un personaj complex, sincer și capabil să-și recunoască tarele, atunci când era cazul. Despre umflătura de la ceafă mărturisea: de la arma pe care o căram în spate, în armată.

În mașina mea, Matiz albastru indigou, Ioan începe să-mi fie ghid.

Pe un drum șerpuit, înainte de Filiași: „Locul se numea Valea Rea. Și în stânga și în dreapta, erau numai păduri. Veneau negustorii din Transilvania și hoții de codru le țineau calea aici, lăsându-i în pielea goală. Negustorii au luat măsuri: sub coviltirul căruțelor, stăteau înarmați. Hoții dădeau năvală și se trezeau ei înșiși cu pistoalele negustorilor în piept. Pistoale contra pistoale. Se neutralizau reciproc”.

Trecem prin Țânțăreni: „În stânga, acolo, și-a făcut tabăra Tudor Vladimirescu”. Mă uit și observ un platou întins, în mijlocul căruia tronează un monument comemorativ.

Într-o curbă: „Aceasta este casa lui Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu și inventatorul stiloului. Niciodată nu a vorbit despre Tudor, oricât de mult i s-a cerut”. O casă impunătoare, vopsită în albastru, cu ferestre mici. Gândul meu încearcă s-o configureze pe dinăuntru, la modul fictiv.

În dreapta, observăm o colină: „Este un depozit secret”.

Peste calea ferată. „În stație, aici, a coborât Eminescu din tren, când a stat, vreme de o lună, la boierul Florescu și a tradus din documentele Hurmuzachi. Am citit niște mărturii ale celor care l-au cunoscut. Spuneau că stătea în foișor, iar seara, se plimba cu lăutarii după el, pe malul lacului, plătindu-i din banii pe care-i primise pentru munca de traducere (în monede de aur). Pe drumul care se duce încolo, a venit, pe la 1914, băiatul boierului cu mașina, pe timp de noapte. Țăranii, văzând farurile aprinse, au crezut că este un mosntru și au luat-o la fugă”.

Acasă, la Ion, s-au strâns să-l întâlnească mai mulți vecini. Mama lui, o femeie măruntă și în vârstă, muncea și ea prin curte.

La întoarcere, am oprit la Răcari, la o terasă. Am comandat mici: „Vezi ceasul meu? Este englezesc. Ți-l voi oferi ție” – m-a asigurat, plin de recunoștină, pentru gestul pe care-l făcusem, de a-l fi dus cu mașina. „Mai aveam cunoștințe, a continuat, dar nu aveam ce vorbi cu ele. De aceea, am insistat să mă însoțești”. „Ion, nu-mi trebuie ceasul tău. Am telefon”. „Scoți telefonul din buzunar și verifici ora, pe când, altfel, doar întorci mâna și ai și observat cât e ceasul”. Era un argument interesant. Din păcate, Ion avea să moară, în mod neașteptat, iar despre soarta ceasului argintiu, cu brățară metalică, nu mai știu nimic.


Soarele acelei zile blânde a dispărut, amicul îmi zace, demult, sub pământ, dar amintirea mai multor scene cu el este vie, ca primăvara de afară.

Marin Bâtacu

Unul dintre bunii mei prieteni, Ioan Anastasia, dispărut dintre noi, în 2009, mi-a povestit următoarea întâmplare, petrecută într-un sat de pe lângă Filiași.

Prin anii șaizeci, murise Marin Bâtacu și era dus la groapă, într-un car tras de boi… La un moment dat, „Mortul” s-a ridicat din sicriu. Lumea din alaiul funerar, în frunte cu preotul, a rupt-o la fugă, te miri pe unde. Marin Bâtacu, derutat și el de cele pe care le vedea, s-a îndreptat înspre bodega din apropiere. Cârciumarul, fiindcă avea un picior de lemn și nu putea să se ascundă sau să fugă, precum au procedat clienții, a rămas la tejghea. Observând că „mortul” vorbește în pace și nu este agresiv, mușterii au ieșit de sub mese:

„Nea Marine, ce pățiși?”.

„Ce să pățesc? Au venit doi la mine: unul m-a luat de un braț, altul de celălalt braț și m-au dus la un bărbat chel, care, uitându-se în catastif, m-a întrebat cum mă cheamă. După ce i-am spus, s-a adresat celor doi: L-ați greșit. Pe Ilie Cismaru trebuia să-l aduceți!”.

Între cei care l-au chestionat pe Marin Bâtacu, se afla și cel nominalizat. Cu toții au râs. Seara, Ilie Cismaru a murit. Marin Bâtacu a mai trăit, deși era bătrân, încă vreo cincisprezece ani: într-un an, era cât pe ce să fie condamnat, din cauză că furase câteva dale de la dig.

Ioan Anastasia, care bănuia că bărbatul chel ar fi fost Sf. Petru, a reluat povestea mai târziu, la Câmpina, în prezența Jenicăi Tabacu.

Când Ioan Anastasia a decedat, Jenica m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat cu Ion. Acum doi ani, când, în preajma Crăciunului, la toate posturile de televiziune, s-a anunțat moartea Jenicăi, eu nu am mai avut pe cine întreba despre tragedie, fiindcă, mi-am dat seama, alții mai apropiați decât ei, în context, eu nu aveam. S-au dus amândoi ca enigmele.

„Scânteia tineretului” și alte probleme…

„Scânteia tineretului”, organ de presă al…, la care toți eram abonați, nu de bunăvoie.

În clasa a XI-a, eram de serviciu pe clasă, împreună cu Laurențiu, colegul meu de bancă (doi băieți, într-o clasă cu 34 de fete). Înalt, slab, cu ochelari, Laurențiu era nedezilipit de mine. Dacă vedea că nu sunt la școală, pleca și el acasă.

Cum discutam diverse, a venit responsabilul cu nu știu ce și ne-a adus un maldăr de ziare. Ghiduș, precum era, mereu râzând din orice, Laurențiu s-a gândit să le arunce în sobă. Le-a luat, în ciuda protestului meu, cu mâna dreaptă: „Dă-le dracu!” și le-a făcut loc, peste țeava de gaz. Clasele erau încălzite modern, prin calorifere. Sobele figurau ca mobilier, erau acolo încă de la înființarea Colegiului.

A doua zi, anchetă de la UTC: „Cine a aruncat ziarele în sobă?”. Gestul era interpretat drept sabotaj la adresa politicii unicului partid călăuzitor. Nu am recunoscut și ancheta a încetat.

Aveam și o dirigintă, care semăna lui Laurențiu, de credeai că este maică-sa: deși apropiată ca vârstă de noi, era uscată sufletește și lipsită de empatie. Cândva, o apreciasem pentru lectura cărții Balanța de Ion Băieșu. Pe cât de insipidă în rest, pe atât de incisivă devenea în momentele de oarece dispută. De exemplu, ne trăgea la răspundere, pentru că nu ne făceam norma la practică agricolă. Unei colege intenționa să-i scadă media la purtare. Întrebată despre normă, colega i-a răspuns: „Între o roșie și altă roșie, strecuram o discuție, fie de mai mică, fie de mai mare durată”. Motivația aceasta, care mie mi s-a părut spirituală, a scos-o din minți pe doamnă.


În ceea ce-l privește pe Laurențiu, trebuia să mă aștept că face o boacănă. Deși băiat de preot, pe mine m-a mințit, vreme de un an, că taică-său lucrează muncitor în fabrică. Am aflat adevărul de la foștii lui colegi de la mecanică, profil pe care-l urmase până într-a XI-a, pe care i-am contrazis. Când i-am spus despre „inepția” auzită, a recunoscut că aveau dreptate: „făceau glume pe seama profesiei tatei și de aceea, ți-am ascuns, de la traumă”. Am rămas fără cuvinte…

Ziarele nu au ars, în schimb, anii noștri s-au dus ca fumul.

În bibliotecă…

În liceu, îmi propusesem să citesc toată literatura română. Am început cu letopisețele cronicarilor.

Stăteam în bibliotecă, până când se termina programul. Doamnele ar fi vrut să plece mai devreme, dar le încurcam. Șușoteau între ele, însă nu-mi dădeam seama că își exprimau nemulțumirea față de perseverența mea, de a fi terminat de citit, în acea zi, cartea pe care o deschideam.

Impresiile rămase, de la acele lecturi, nu au fost dintre cele mai puternice. Nici Heliade Rădulescu nu-mi părea un munte, cum l-a surprins Eminescu în Epigonii, dar nu mă lăsam, căutam nestematele, altfel G. Călinescu de ce ar fi scris despre operele lor în Istoria literaturii…? Însuși regretatul meu amic, Ioan Anastasia, într-o discuție veche, mi-a spus că, dacă nu ar fi apărut Eminescu, Ion Heliade Rădulescu ar fi fost poetul nostru cel mai reprezentativ, prin „problemele pe care le-a ridicat în poezia lui”.

Cumva, mi-a părut rău că mi-am pierdut vremea cu perioada veche a literaturii noastre, abia acum șase ani, când, la suținerea doctoratului, la Academie, un cercetător, care l-a cunoscut pe G. Călinescu, a relatat o secvență în care marele critic și istoric literar a mărturisit că nu a citit toate operele pe care le-a prezentat în Istoria lui, apelând la alte arme, care i-au stat la îndemână, intuiția și talentul.

Mult mai câștigat am devenit în clasa a XI-a, când, liberat de grija treptei a doua, m-am lansat, ca racheta, în cunoașterea literaturii universale, a acelor opere care au fost răsplătite cu premiul Nobel: le și cumpăram, dacă le mai găseam prin librăriile austere, pentru a le așeza în biblioteca mea. Și astăzi, am acest obicei, de a vâna cărțile recunoscute pe plan mondial.

Avântul de a-mi fi lărgit orizontul se lovea de altă grijă, a examenelor care urmau… Probabil angoasa (rezultată din avântul de a mă forma și treptele pe care le aveam de urcat) a fost sursa unui fior nou în lirica mea.

Ora bizară

Într-a noua, am avut la fizică, o profesoară excesiv de severă. Când intra în clasă, numai respiraţia fetelor se auzea. Profesoara avea un obicei: ne dicta o problemă. Dacă elevul de la tablă n-o rezolva, ne scotea, pe rând, pe toţi, până găseam soluţia. De cele mai multe ori, ne apucau orele viitoare şi noi tot n-o efectuam. De fapt, dacă n-o rezolvam în prima oră, la următoarea, mergeam mai departe cu materia.

Eram relaxat. Nu bănuiam să mă apuce rândul. Ştiam că unele fete vor da treapta a doua la real şi acordau atenţie fizicii. De data aceasta, problema le destabilizase şi pe ele. Începusem să mă tem de prestaţia mea la tablă.

Citisem mult din teoriile la modă, precum călătoria în timp. Aveam lecturi din Daniken, Dan Apostol, Florin Gheorghiţă, Dan D. Farcaş, Doru Davidovici ş.a. Nu conta însă, pentru că, dacă nu reproduceai la ascultare teoriile din caiet, nu era bine. Mai mult, când le reproduceai, nu era bine nici atunci: trebuia să gândeşti. Până s-o înţelegem pe doamna Budan, am terminat liceul.

Înainte de a ieşi eu, l-a strigat cu apelativul „domnul Mladin Decebal“, pe colegul meu, care cum a ieşit, aşa s-a întors: cu zâmbetul pe buze; scăpase. M-am gândit între timp: „Îmi va zice domnul …!“. Nu mi-am terminat bine gândul, că, într-adevăr, aşa m-a apelat.

La tablă, mă uitam de foarte aproape în suprafaţa neagră de sticlă. Luasem poziţie de luptă, aşa după cum ştiam că-i place profesoarei: în mâna dreaptă, ridicată şi gata să scrie dacă îi dictează capul, ţineam creta; în stânga, strâns şi uşor umezit, trebuia să-l fi şi udat înainte, dacă era nevoie, să nu vină spre catedră praf de cretă, buretele. M-am uitat puţin la cifrele de pe tablă, după cum observasem că făcuseră toţi. Eu m-am încruntat mai mult, să par mai concentrat.

După scurt timp, profesoara mi-a dat ordinul: „Şterge, dragă, şi tu cârnatul acela!“. Cârnatul era un calcul mai lung şi prost. L-am şters. M-a poftit la loc. Am vrut să pun creta pe catedră, profesoara stătea într-o bancă, pe rândul de la mijloc, dar creta mi-a alunecat sub catedră. M-am aplecat după cretă şi sub catedră m-a apucat râsul. Deschisesem gura şi râdeam surd.

Am stat ceva timp, până mi-am dat seama că n-am încotro şi că trebuie să ies. Am ieşit. Eram destul de crispat. Păream supărat că nu am rezolvat problema. Mergeam încet. M-am uitat, pe sub sprâncene, la colegele mele, care, în sfârşit, ridicaseră capul din caiete. Am vrut să tuşesc, pentru a masca starea de relaxare pe care o căpătasem cu fiecare pas al depărtării de tablă, dar am lansat un hohot sonor de râs. După mine, toţi au început să râdă, fără să se mai poată opri. Profesoara s-a ridicat şi a venit la mine; între timp, iar se lăsase tăcerea. Nenorocirea picura din sunetul paşilor ei. Totuşi, nu m-a întrebat nimic, doar pe colegul meu: „De ce râzi?“. Decebal a răspuns, gesticulând şi arătând cu degetul spre mine: „El a râs, nu eu“, deşi, în timp ce motiva, râdea cu gura până la urechi.  

1 leu

La începutul clasei a IX-a…

La ușă, după ore, Ghiță Constantin, un coleg de la chimie-biologie, îmi pretinde:

„Mă poți împrumuta cu un leu? Ți-l înapoiez mâine!”.

L-am împrumutat.

A doua zi, dimineața, la prima oră, Costică mă aștepta, la intrarea în clasă, cu leul în mână (Mai tare decât Sf. Anton care plimba leul prin cetate!). Aproape uitasem, nici nu luasem în seamă împrumutul, din cauza sumei atât de mici. M-a impresionat prin cinste și mi-am spus că trebuie să am un asemenea prieten. În plus, am descoperit că avea același drum cu mine: își găsise gazdă în cartierul în care eu locuiam cu părinții (noi la casa noastră).

Costică îndemna mereu spre casă, în schimb, eu profitam de timp și mă uitam la oraș, care, în penumbră, avea o atmosferă de burg vechi, pe străzile respective umblase Traian Demetrescu sau Constantin Brâncuși, cu șepcile pe cap, de liceeni, ca mine atunci.

„Mă grăbesc să învăț!” – mi-a răspuns, la întrebarea mea: „Ce mergi ca tramvaiul?”. Impresionat, încă o dată, de seriozitatea lui, am relatat discuția altui coleg, nu-i mai știu numele, care a propulsat-o mai departe și „Costică tramvai” i-a rămas apelativul amicului meu, spre supărarea mea, care mă simțeam parțial vinovat pentru consfințirea unei porecle, posibil deranjante.

Când jucam fotbal, îl luam mereu pe Costică în echipa mea. Nu se pricepea cine știe ce, dar mă asculta. Observasem că alerga mult și-i furnizam indicația: „Tu, îl marchezi pe ăla! Chiar dacă trece de tine, te ții de el continuu”. Și așa făcea – se învârtea în jurul unui singur adversar, până se termina meciul.


În 1990, când eram studenți, m-a invitat pe la el la Morunglav. Am mers, pentru prima dată, la sugestia lui, cu ocazie. Cel care conducea, un șofer de dubiță (de marfă), cu mâinile groase, prinse de volan și cu vorbă ineptă. a depășit, în curbă, pe linie continuă, încât am crezut că ne răsturnăm. Am ajuns în Balș. Acolo, ne aștepta tatăl lui Costică, șofer de autobuz. Încă mai era aglomerație în rată. O replică, aparținând domnului Ghiță, mi-a atras atenția: „Știe ceva carte?”. O femeie, cunoștință a lor, s-a cam zgâlțâit: îi vorbise despre o fată, care ar fi fost adecvată lui Costică. Probabil, în spatele meu, Costică se roșise tot.


După ce, în compania domnului Ghiță, previzionasem gospodăria – într-o groapă, zăceau zeci de sticle de vin, adunate acolo de la botezul fiului Constantin, urmând să fie desfăcute la nuntă: în fiecare sticlă, se pusese un bob de orez, pentru fermentație – , ne-am retras să dormim.

„Oprește televizorul!” – i-am spus lui Costică. Văzusem că-l fură somnul.

„Nu. Eu adorm cu el aprins”.

„Ești ca altă emisiune!” – am conchis.

Ne uitam la un Diamant imens (încă nu apăruseră televizoarele color).


A doua zi, ne-am dus la un bâlci de toamnă, ținut în Morunglav, sat învecinat cu Bobicești (de unde era originar Sabin Bălașa).

La insistența lui Costică, m-am dat, pentru prima și ultima dată, în tiribombă. Senzația de zbor, atenuată de pericol, m-a pus în rând cu șirul infinit de temerari, de la înființarea acestei mașinării de relaxare, până în clipa aceea autumnală.


Peste vreun an, nu-mi mai găseam caietul de Sintaxă. Nu-mi mai aduceam aminte nimic, decât momentul în care i-l împrumutasem cuiva. Era sigur un apropiat, în care aveam deplină încredere, altfel, memoria mea s-ar fi alertat și ar fi reținut totul. Am întrebat în stânga, în dreapta, de caiet, teorie la care muncisem atât de mult, trebuitor și astăzi, dar toți negau, inclusiv Costică; totdeauna, când mă aflu într-un impas, oricât de neglijabil, vine asupra mea mâna Domnului și mă trage în sus: într-o noapte, l-am visat pe Costică plecând din apartament, cu Sintaxa. Pe zi, am reconstituit momentul: mi l-a cerut pentru o verișoară a lui, care a dat examen la Facultatea de Litere. Mi-a fost greu să-i reproduc scena, greu pentru eventuala-i rușine, dar am început să-l evit, precum îmi stă în obicei, pentru a mă proteja și a-l onora, într-un fel, pe Horatius, care afirma că „se ferește de vulg cât poate”. Mai avusesem un episod similar: citeam Freud. „După ce o termini de citit, să mi-o împrumuți și mie!”. Și împrumutată rămăsese, dar, câtă vreme, ne mai întâlneam, trăgeam nădejde să-mi văd cartea înapoi.

Pe o balanță fictivă, leul acela prim a fost aruncat în sus de către un caiet și o carte.

Costică era un băiat subțire, cuminte ca o fată mare, 1,83 înălțime, care își începea vorbitul printr-o scurtă aspirare a aerului. Visul său a fost să devină medic chirurg și, din câte am auzit, a reușit (poate că a ieșit chiar la pensie, lucrând într-un spital cu profil – nu mai menționez de care). Cert este că a plecat din oraș, fără să mă anunțe, și, de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. El, cel din 1996, s-a contrazis pe sine, acela din clasa a IX-a.

Catarama

În vale, unchiul, venit în permisie, stă în pat. Este îmbrăcat în haine militare, de sus până jos. Vorbește cu părinții lui (bunicii mei) despre experiența de la cazarmă, lovindu-se, câteodată, cu palma peste catarama aurie.

E primăvară… Soarele năvălește în casă, din răsputeri. Cu toate acestea, eu nu-mi desprind ochii de la soarele inscripționat pe cataramă: este, cu adevărat, palpabil.

Peste aproape șaptezsprezece ani sau câți vor fi fost, când eu însumi îmbrăcam haina militară, catarama își pierduse magia, pentru mine; încă din prima zi, începeam să număr zilele rămase („AMReul e în scădere: Vine biba la putere!”). Cei din ciclul al doilea își ridicau bonetele și ne arătau cuta de pe frunte, făcută de la îndurarea perioadei.

Nici în instrucție, deși eram transmisionist morsist, nici în permisie, pentru că, odată cu zborul orelor, deveneam grijuliu cu termenul de înapoiere la unitate, nu am regăsit resortul bucuriei unchiului meu de a fi fost sub arme. Și în fotografia ecvestră, surâde și debordează de energie (a făcut armata la grăniceri). Totuși, suportam mai ușor momentele de tensiune sau de muncă aiurea, amintindu-mi de ipostaza aceea a lui, de militar în termen; mă gândeam că și el servise patria, în condiții similare.

Astăzi, când scriu, clipa aceea lucește pe boltă, în locul soarelui, acoperit de fulguială…

De Paști

De Paști, natura este vie, energiile subterane explodează în floarea din pom.

Mergeam cu ai mei, care îmi cumpărau pantofi noi, de lac, datorită bucuriei mele de a-i încălța și mă făli, la biserică, atent, pe drum, la ce fată puteam întâlni, pentru a mi se înălța și mie inima în văzduh, ca păsărilor guralive, deși, ulterior, mă împovăra părerea de rău de a nu fi întrezărit pe acea fetiță, decât pentru puțin timp și de a nu fi apucat să-i spun măcar atât: „A!”.

În biserică, parcă aș fi descins în rai: contemplam picturile și eram nedumerit, cum, poate, și în prezent, de ce este reprezentat diavolul în atâtea scene; eu nu l-aș fi configurat într-un asemenea templu al ortodoxiei, nu i-aș fi acordat niciun fel de importanță, pentru că, astfel, i-aș fi sporit forța destructivă de firi. În iezerul de foc și de pucioasă – scena de la pronaos – , chipurile apăreau desfigurate de chin și de spaimă, ori, pentru mine, copilul de atunci, omul era centrul universului, în jurul căruia gravitau planetele și îngerii.


Ținând în mână o lumânare aprinsă, stăteam în rând cu adulții, care vorbeau domol. În mirosul de ceară și de tămâie, așteptam să ajung la icoana de la altar, pentru a formula o dorință și a mă închina.

Înmuiate într-un strop de vin, bucățile de pâine (păștițele) îmi aromau gura și, în același timp, sufletu-mi simțea pacea datoriei împlinite față de Christos, cel pe care, în gând, l-am invocat, de-a lungul anilor, să-mi ajute în opreliști.


La ieșirea din biserică, mama intervenea: „Uite, este ruda noastră!”. Scoteam oul de câță, vopsit în roșu, din buzunarul hainei parfumate și-l ciocneam cu al acelei ramuri de neam. Puteri universale se angrenau în dispută, când rosteam: „Christos a înviat!”.

Călătoria către casă, pe un drum prăfuit, devenea o bună ocazie de a-mi cunoaște neamurile.

Acasă, ne așezam la masă, în curte, în mănunchiul de raze calde, și mâncam, invariabil, păcele (un fel culinar unic).

Cu inima, îmi îmbrățișam strămoșii din gând, cărora mama le dădea mereu de pomană. Porțile cerului se deschideau larg și poienile de acolo se luminau sub tălpile îngerilor care, în liniște, roboteau, spre slava Domnului.

Fotografia de la Calafat

Nu mai știu prin ce clasă, a doua sau a treia, am efectuat o excursie la Calafat. După ce am vizionat câteva obiective turistice, nea Săndel, organizatorul excursiei, ne-a invitat pe toți la o fotografie de grup, al cărei decor era marcat de prezența a două tunuri, utilizate de armata română în Războiul de Independență, de la 1877.

Am încercat să-mi găsesc un loc potrivit, pentru a fi vizibil în fotografie, dar, indiferent unde mă așezam, nu era bine, obturam persoana cuiva drag lui nea Săndel. Speram să-mi vină și mie rândul în ierarhia aceea a lui, datorită gradului de rudenie, vărul tatei, însă mă trezeam cu mâna-i micuță pe umăr, care mă tot muta de colo, dincolo. Am stat, din proprie inițaitivă, lângă tun: m-a „expulzat” și de acolo. Trebuiau să iasă în evidență fetele lui, Celestina și Luiza, mult mai mari decât mine.

În grija meticuloasă, de a ne fi surprins, pe simpatii, în obiectivul aparatului, nea Săndel se tot dădea înapoi, cu fața la noi, trasând indicații, ca un general de război. Strigătele dorobanților se adunaseră în vocea lui; mai avea un singur pas și ar fi căzut de pe acel platou înalt, unde se chinuia să fotografieze, și praf s-ar fi făcut până jos. Spaima de un deznodământ nefast ne-a marcat chipurile, mai puțin pe al meu, care aproape nu se vede, în schimb, călare pe tunuri, tronează Celestina și Luiza.

Când tata a mers să ia, pe bani, fotografia, l-a întrebat unde sunt eu. Ce mai putea spune învățătorul Săndel, care, complexat de statura-i liliputană, purta pantofi cu toc, iar, pentru a mai crește în importanță, vorbea rar, ca un savant ratat, mișcându-și ochelarii pe nas cu degetul? Eram un strop în poză, care observa, însă, totul, inclusiv intenția tribală a familiei respective, de a părea membrii ei mai cu moț, pe o bucată de carton, care imortaliza un moment estival și vârsta mea de atunci, deși, pentru a mă revedea, afirm încă o dată, este necesar să întrebuințez lupa.