Reforma culturală în diacronie

Presa culturală între tradiție și reformare. Antologie de Florea Firan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022: Reforma culturală în diacronie (pp. 93 – 97)

Reforma culturală depinde, în principal, de factorul economic. Marile curente literare, precum Umanismul sau Iluminismul, au pătruns la noi, mai întâi, prin Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării.

O primă reformă fundamentală a fost determinată de revista „Dacia literară”, al cărei articol de idei, Introducție, semnat de Mihail Kogălniceanu, a pus bazele romantismului românesc. Până la acel moment, cărțile puse în circulație reprezentau traduceri ale romanelor de succes din străinătate, cu predilecție, din Franța. Inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, de a stabili sursele de inspirație, în paralel cu ideea că „traducerile omoară în noi duhul național”, a avut ecou imediat. Astfel, C. Negruzzi a publicat prima nuvelă inspirată din istoria națională – și cea mai reușită – , Alexandru Lăpușneanul.

A doua reformă culturală a aparținut Junimii, societate cultural-științifică, înființată de tinerii intelectuali întorși de la studii din străinătate și al cărei mentor a fost Titu Maiorescu. Învățătura, deprinsă la universități de prestigiu, au difuzat-o majorității în prelecțiuni populare și în paginile revistei „Convorbiri literare”; laboratorul revistei a fost asigurat de activitatea de cenaclu, la care s-au angrenat, între alții, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski (adversarul de mai târziu al junimiștilor).

Modernismul, precedat de simbolism (al cărui teoretician a fost Al. Macedonski), a fost promovat de revista „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu; în lucrarea Istoria civilizației române moderne, a fixat câteva principii, sine qua non în procesul de sincronizare a literaturii noastre cu literatura europeană: intelectualizarea liricii, precum și recurgerea la introspecție și memoria involuntară, metode inovatoare (pentru atunci) în domeniul prozei.

După anul 1947, regimul comunist a transformat publicațiile în tribună politică și, vreme de aproximativ două decenii, proletcultismul a deznodat legătura cu valorile de ordin estetic ale perioadei interbelice, legătură refăcută odată cu apariția generației șaizeciste, al cărei exponent rămâne Nichita Stănescu.

Cultul personalității, impus de proletcultism, a lăsat urme, vizibile și astăzi la unele publicații care ar trebui să fie un model de propășire culturală.

La nivel editorial, precum și la cel revuistic, dezbătut anterior, este nevoie de cititori, care, fie din cauza condiției lor precare financiar, fie din cauza profilului nesatisfăcător al produsului literar, nu mai trec prin librării.

În prezent, accesul la informație, inclusiv la cea de tip cultural, este rapid, mulțumită tehnologiei IT. Publicațiile (ziare, reviste, almanahuri etc.), precum și foarte multe cărți, apar în format electronic.

II. Cărți recitite: Ion de Liviu Rebreanu

În clasa a X-a, conform obiceiului, de a împărți vremea între lectură și învățat, am încercat să citesc Ion de Liviu Rebreanu. Studiam romanul la clasă.

Înainte de roman, citisem volumul Nuvele de același autor și eram atras de un astfel de stil, ca fluturele, de lumină.

Făcusem greșeala de a fi văzut filmul la televizor și, fără să vreau, comparam, între ele, cele două realizări artistice. Filmul, care este sub valoarea cărții, mă surprinsese neplăcut, din cauza muzicii, deloc în acord cu acțiunea, o muzică înspăimântătoare (cu prea multe accente tragice). Așa era moda în filmul românesc, poate și astăzi: nu se înțelege ce spun actorii, fie vorbesc prea încet, fie, prea repede, în schimb, muzica e tragică și te scoate din țâțâni, se vrea prevestitoare pentru ce va veni asupra protagonistului.

Cumpărasem o veioză, la doisprezece lei, cu bec obișnuit, dar cu un mecanism de prindere interesant – veioza se putea agăța, ușor, de marginea patului sau de masa de studiu. Mai mult de dragul de a citi la veioză, decât atras de narația propriu-zisă, am „trecut” prin roman, fără a avea parte de vreo bucurie anume și nu mă așteptam.

(Va urma)

Din caiete: Părerea lui Diogene despre Marea Egee

Din caiete vechi

Întrebat despre mare, Diogene spunea:

„În Grecia, ești sigur, vara, în sezon, că nu ai zile ploioase. Nu este nicio diferență între temperaturile de pe țărm și din apă. Plonjezi în valuri, precum te-ai plimba pe mal, iar din mare, când ieși, nu ai nevoie să alergi printre cearceafuri și oameni, ca să te încălzești.

Soarele nu este atât de „iute”, ca în alte părți. Într-o vară, am prelungit expunerea la soare, până la ora 13,00 și nu m-a ars. Eram numai la a doua zi de plajă.

Pe mine, totdeauna m-a interesat să trăiesc altfel realitatea. Deși nu am fost în multe locuri, despre care am auzit vorbindu-se, am nostalgia lor, stare pe care o pot explica prin existența unui sine profund, pe lângă sinele manifestant.

Când am o problemă, care mie mi se pare pregnantă, mă gândesc la oamenii altor tărâmuri. De pildă: în timp ce suport observațiile concitadinilor, despre vreo extravaganță de-a mea, știu că, pe banchize, un eschimos trage, după el, sania, în care se zbate o focă lucitoare sau un pește enorm”.

(Va urma)

Ieșirea lui Adam la câmp

Adam a prins momentul și a ieșit în câmp,
unde a respirat larg, 
precum un bătrân mulțumit.
S-a ferit să calce în băltoaca de aur,
întinsă dinainte-i ca oglinda
și a rămas stană de piatră...
Fiindcă nu apucase 
a se uita la cer, 
nu-și lămurea
dacă strălucirea este în scoarța
pământeană,
ca un deget pe rană,
sau apa, 
reflectând luna, 
este ea însăși lumina. 
Nedumerit, 
s-a aplecat și a încercat să ia apa în pumni
și să o ducă în peșteră, 
ca pe lampă, 
pentru a-l veghea, 
dar s-a trezit cu nimic în palme. 
Dezamăgit, a privit în sus,
pentru a se ruga.

Cu fața plină de gânduri,
luna îi ținea companie,
atât de mult îl urmărise,
încât nu mai avea ochi în orbite,
noaptea se condensase de la fumul pupilelor ei, 
arse de la imensa irosire de privire. 
 
Lui Adam i s-a făcut sete, 
a pus gura în apa de jos
și a băut,
îmbogățindu-se, pe dinăuntru
(el așa a crezut),
cu strălucire.
Dacă nu ar fi avut mintea de Sus,
încă deșteaptă (fiindcă, altfel,
nu ar fi rezistat, în Eden, 
niciun minut),
ar fi umblat, 
prin codrii aceia seculari,
cu o măreață stimă de sine, 
convins că a devenit flamură vie,
de la apa sorbită cu foc.

Centrul orașului. Seara

Senzația de a fi nins este falsă și vine de la miile de becuri ale instalației care a cuprins întregul centru al orașului.

Zeci de copii, de mână cu părinți sau bunici, trăiesc, în strigăte de veselie, iluzia că, la fiecare pas, îl pot întâlni pe Moș Crăciun și ar primi un dar.

Pe partea dreaptă, sunt chioșcuri de lemn, ale căror tejghele sunt doldora de mărfuri. Sunt curios în ce grai vorbesc negustorii, fiindcă pâinile, pe care le întrevăd, nu par a fi de la noi: mari cât un căpătâi și brune tronează una peste alta. Micii sfârâie pe grătare. O mireasmă ascuțită de vin fiert își face loc în acest concurs de mirosuri grele. Grăbesc pasul, pentru ca haina să nu se îmbibe de fum, însă îmi ia ceva timp, pentru a ieși din acest tunel de pâlpâiri.

Aș vrea să mă bucur de culori. Cobor în amintiri cât pot de mult, pentru a mă ajunge eu pe mine însumi, cel care eram copil și mă încânta iarna.

Invitația

Între orele douăsprezece și optsprezece (la ora douăzeci, era prevăzut debutul evenimentului), m-am tot fâțâit în pat, de pe stânga pe dreapta, cu „Pe drumuri de munte” în mâna stângă, în speranța de a prinde ceva minute de somn, dar ți-ai văzut! Bineînțeles că nu.

Spre seară, să tot fi fost ora nouăsprezece, am avut aceeași grijă, de a lua invitația din geaca bicoloră (purtată anterior) și a o strecura, frumușel, în buzunarul celei pe care m-am hotărât să o îmbrac, pentru spectacol, haina groasă, de stofă neagră. De asemenea, înainte de a urca în mașină, am verificat existența invitației și am îndesat-o mai bine în buzunarul de la piept.

Pe drum, am ascultat RRA (Radio România Actualități – sunt unele voci „vechi”, al căror timbru te întoarce în timp, Ante Christum). În dreptul Universității, a început o melodie, Santos, Santos, în acord cu sufletul meu și m-am temut că nu apuc să o ascult până la capăt, fiindcă mă apropiam de destinație. De multe ori, avem diverse frici și degeaba, precum eu, acum. Nu am găsit loc de parcare și am început să dau ocol. Am prins cântecul tot, dar și altele, o adevărată suită. Mai potrivită, ar fi fost o sârbă, la cât m-am învârtit, cu motorul pornit.

Am trecut prima probă, aceea de a avea invitația la mine. Acum, o abordam pe a doua, parcarea! Am reușit-o și pe aceasta, am staționat la zece minute de mers pe jos! M-am uitat de câteva ori la mașină, să mă asigur că am oprit unde trebuie și să nu am vreo surpriză neplăcută, precum odinioară, când mașina a fost ridicată și dusă în capătul celălalt al orașului, dar aceasta-i altă mâncare de pește, fiindcă mirosul de la mici și cârnați a coborât, odată cu mine: eu, din mașină, iar fumul vag (a se citi „vag” de la „vagon”), din centrul luminat / străluminat al orașului. Mi-a luat vreo cincizeci de metri, pentru a-mi depăna următoarele gânduri: câte hălci de carne vor fi fost arse, pentru a se fi schimbat una dintre legile fizicii? Fumul nu se mai ducea în sus. ci în jos! Centrul, față de Catedrală, acolo unde oprisem, fiind „la etaj” (foarte sus).

Am traversat strada, dinspre Inspectorat. Bine că mai aveam câteva dungi de zebră de călcat în picioare, altfel, blocajul meu m-ar fi expus cine știe cărui pericol. La câte suceli scria istoria pentru mine, am avut o presimțire, dar, așa cum vă spuneam, „am trecut prima probă!”. Pe naiba! Ori propriile-mi mâini, scotocind buzunarele hainei, îmi fac o farsă, ori chiar așa este: Nu mai am invitația! A fi rămas stană de piatră în mijlocul străzii, nu ar fi „sunat” deloc prudent – de aceea, v-am relatat că traversasem aproape toată „zebra”, spre binele meu.

Îmi răstignisem privirea pe primul trecător – habar nu am dacă era bărbat sau femeie, însă eu păream a fi extraterestru. Să-l fi văzut cum se uita de două-trei ori în spate, ai fi crezut că el este chiar hoțul care mi-a sustras invitația. Răsuflu ușurat, fiindcă nu am avut, chiar atunci, o asemenea bănuială. Mai făceam și alergare – 1. înspre „hoț”, 2. dinspre poliție, fiindcă, sigur, ținta mea ar fi sunat la…

Am avut ce face până în centru: m-am tot gândit ce s-a întâmplat cu invitația, unde să fi căzut și cum?

(Va urma)

O „scrisoare” pierdută

A lua invitația dintr-o carte și a o plasa în buzunarul hainei – este prima mea grijă, fapt pe care-l și declar în cancelarie…

Unul dintre colegi îmi răspunde, cu accent pe șagă, nu pe emfază: Eu nu am nevoie. Voi fi recunoscut de către apropiați.

-Tocmai atunci nu te vor recunoaște. Am văzut o secvență, într-un film: protagonistul, interpret de pop, a prestabilit, împreună cu prietenii săi, finalul concertului: se va arunca de pe scenă, în brațele lor întinse. Când a terminat de cântat, a pus microfonul în suport și a plonjat, după planificare, într-un gest de ilustrare materială a băii de mulțime. Planificarea însăși plecase. Pe când eroul nostru plutea în aer, prietenii i-au întors spatele, îndreptându-se către ieșire. Aterizarea a fost pe pământ. Nici hainele de prestație, care-i rămăseseră singurele apropiate, nu au avut timp să i se deschidă și să-i atenueze căderea în gol…

*Invitația era la o manifestare a instituției noastre.

(Va urma)

Semne de toamnă…

Zgomotele dinspre smochini se repetau, ca niște sunete de pași. Am aprins lanterna și am îndreptat-o înspre sursă. Nu se distingea nimeni. Am închis lanterna ca pe un ochi și, totuși, zgomotele nu conteneau. M-am dus lângă pomi, pentru a-mi da seama ce se întâmplă. Frunzele de smochin, mari ca talpa de elefant, făceau zgomot în cădere, se așezau ca niște cărămizi, unele peste altele. Frunzele mă „speriau”. De fapt, nu m-am apropiat de sursa sonoră – am scris aceasta, pentru a dramatiza. Am stat pe scaun, în colțul preferat din curte, ca într-un ring fără adversar și am analizat sunetul, l-am despicat în patru, ca pe fir.

Deși galbenul frunzelor încântă ochiul, totuși am fost trist, pentru că toamnei nu-i putem scăpa. Vine ca bătrânețea peste sufletul nostru, la început, caldă și frumoasă, apoi, spre sfârșitul lui noiembrie, ne împinge, cu o mână aspră, înspre iarnă, ca într-un cuptor, uitat stins (până la primăvară).

Semne de toamnă

Datorită vremii senine, am putut prelungi obiceiurile mele de astă-vară. Am avut, până astăzi, sentimentul că sunt ancorat într-o vară continuă. Am fost „pradă” unei stări de vacanță.

Duminica trecută, am trăit prima impresie despre schimbarea de anotimp, fiindcă m-am trezit cu o ușoară durere de gât, semn că nu mai trebuie să ies în curte, să-mi usuc părul, după duș. Am suspendat rutina, am închis-o, ca pe obiect, în raftul memoriei și am luat un paracetamol – a fost suficient să înghit unul și să mă refac.

Soarele, deși mai palid, totuși m-a încurajat să zăbovesc în curte și să urmăresc spectacolul pisicilor albe, care patrulează întruna, aduse parcă de un OZN, fiindcă nu-mi pot explica de unde vin și unde se duc, însă, cum îmi simt prezența, apar de peste tot.

Seara, am auzit un zgomot, în dreptul smochinilor.

(Va urma)