Toate articolele scrise de jonescus

Câte ceva despre colegi

Dintre scriitorii acelei serii, am păstrat legătura cu Mihai Antonescu, prozator bucureștean, care avea în plan să realizeze o epopee consacrată lui Vlad Țepeș. Ulterior, am corespondat. I-am prezentat câteva cărți în diverse reviste literare.

Inițial, poetul Dorian Drăgoi (prieten cu Mihai Antonescu) manifesta emfază. Cu ochelarii lui mari pe nas, instalase o barieră între el și ceilalți. Mi-a cerut o carte de poeme, pe care i-am oferit-o, cu autograf. După ce a citit-o, m-a oprit pe terasa vilei și mi-a recomandat și mie să fiu mai distant față de restul lumii, datorită calității versurilor mele. Când am plecat, Dorian m-a condus până la gară, ne-am îmbrățișat și ne-am urat succes. Într-o convorbire telefonică de acum câțiva ani, Mihai Antonescu mi-a spus despre Dorian că trăiește în Dobrogea, într-un sat, acolo unde s-a căsătorit.

Doamna Victoria Milescu, mirosind puternic a săpun Protex (avea fobia virușilor), era extrem de bine educată: o veritabilă colegă; vorbea decent, cu mult bun-simț. De asemenea, i-am comentat câteva volume de poeme.

Cea mai vorbăreață dintre toți era Elena Vulcănescu, a cărei pasiune pentru Veronica Micle era totală. Elegantă, cu păr blond, prins în coc, doamna Elena cunoștea amănunte aparte despre exegeții operei eminesciene, despre cum unii dintre ei au șterpelit pagini de incomensurabilă valoare din manuscrisele marelui poet (dacă o fi așa!). De asemenea, doamna Elena ne vorbea despre fetele Veronicăi Micle, în special, despre mezzosoprană, cea care a trăit până prin anii 1960 și ceva.

Simona Grazia Dima, apropiată de generația mea, în ciuda aparenței ursuze, avea umor.

Cu doamna Bârlădeanu, cea care a fost comeseana mea pe toată durata bursei, două săptămâni, am discutat omenește, în mod firesc; Mihai Antonescu, scos din sărite de capriciile vremii, a exclamat: „De aceea, extratereștrii tot dau târcoale și nu rămân, din cauza vremii potrivnice”. Replica doamnei Bârlădeanu a fost realistă și demnă de reținut: „Dacă ar exista, extratereștrii ar fi fost descoperiți de către știință”.

Cea mai tăcută a fost Maria Logan, care mi-a oferit un roman, pe a cărui contrapagină surprinsese atitudinea mea, ceva de felul că și acolo, într-un mediu izolat, când aveam ca misiune scrierea unei cărți (al cărei manuscris trebuia predat la Uniune), eu le confeream energie și le inspiram umanitate (dedicația era deosebită – o voi transcrie, cândva). Maria Logan prefera, de ani de zile, aceeași cameră în vilă, la margine, cu fereastra deschisă înspre mare. Deși în vârstă, surprindea prin feminitate și bun-gust.

(Va urma)

Târgul

La Neptun, am descoperit un târg, dominat de meșteșugari maghiari; treceam zilnic, pe acolo. O vânzătoare mi-a mărturisit că a cumpărat un apartament în stațiune, pentru a nu mai plăti chirie.

Eram atras de o cutie de șah, cu piese mari. Între altele, am aflat cum le confecționează, scufundând piesele de lemn într-un bazin cu lac.

Târgul era frecventat și de ceilalți scriitori. Astfel, schimbam opinii, ne mai opream pe o bancă, mai deconspiram din planurile literare etc.

Vizita

La Neptun, am fost vizitat, într-un weekend, de Amo, rudă prin alianță.

Amo, un tip conspirativ, cu păr vâlvoi, zâmbet distant, care-i demască impasibilitatea față de interlocutor, nu avea stare… Pe țărm, dacă închideai ochii, pentru o secundă, nu-l mai zăreai, pentru că se ducea după scoici și melci, sute de metri; rămâneai cu vorba începută (te trezeai vorbind singur) și cu un sentiment bizar de incomoditate: Amo parcă se juca de-a v-ați ascunselea cu tine, fără vreo regulă. Mereu are o idee în cap, antagonică ție, celui care, într-un context, îi ești tovarăș. Și ți-o coace pe la spate.

Într-o dimineață, cu noaptea în cap, l-am regăsit la masă. Comandase pește. Era mulțumit. Ca un pașă, cu burta pusă la cale, își înmuia degetele într-un bol de apă cu petale de trandafiri…

Am rămas fără cuvinte…

Săgeata albastră

Aveam tren, de pe la ora 12,00. Săgeata albastră. În stație, m-am întâlnit cu Maria Logan, care mi-a vorbit despre amiciția ei cu Marin Sorescu. Mi-a oferit o carte, cu autograf.

Ușa trenului nu se deschidea. Totuși, nu se poate ca un oltean să rămână tras pe sfoară de mecanică – mi-am spus – și am apăsat pe toate butoanele, până când unul dintre ele a acționat ușa.

În vagon, era confort… Am scos cartea lui Mihai Antonescu, am așezat-o pe măsuță și am citit, cu totul diferit de până acum: când oboseam, fapt marcat de sfârșitul agrementului, mă uitam pe geam, la ultimele limbi de mare din peisaj. După o pauză de câteva minute, două-trei, reluam lectura, cartea fiind atractivă. Până la destinație, am citit-o pe toată. Mi-a rămas în minte secvența cu un păsărar, prieten al autorului: ținea pițigoi în captivitate.

Însuși Mihai Antonescu mi-a mărturisit că nu mai e prieten cu el: când l-a vizitat, păsărarul monta inele de metal pe piciorușele pițigoilor.

În captivitate, pițigoiul se sinucide, înfigându-și gheara în gât, iar inelele de metal, prinse de piciorușe, sunt suficient de grele, pentru a-l împiedica să aibă acel gest (fiindcă nu le mai poate ridica la nivelul gâtului).

(Va urma)

Unde-mi sunt colegii?

A doua zi, eram singur la micul dejun. Niciun coleg scriitor nu apărea, dar nici prin curtea vilei, nu-i vedeam. La prânz, la fel. La cină, au început să vină agale unul câte unul: în urma plajei, s-au îmbolnăvit toți, de la curenții marini. Cel mai rău era Mihai Antonescu: i se umflase măseaua și căuta de zor antibiotice, pe la farmaciile din stațiune. „Oare ce făceau oamenii din Vechime, când aveau dureri de măsea?” – l-am întrebat, din spirit de glumă. „Sufereau ca niște câini” – a pus punctul pe i Mihai Antonescu. Așa suferea și el, dar ajutorul a venit, de unde nimeni nu se aștepta, de la o tânără angajată, care ne servea la masă: „Eu vă vindec! Am nevoie de un ziar. Vreți să încerc?”. Având confirmarea lui Mihai Antonescu, a luat un ziar, l-a făcut pâlnie și i l-a fixat, cu vârful, în urechea dreaptă, deasupra fălcii inflamate.

Noi asistam ca la un spectacol. Mihai își așezase capul pe masă, pe partea stângă și aștepta cuminte efectul tratamentului popular. Tânăra a dat foc părții de sus a ziarului, iar flacăra înainta vertiginos spre timpan; la jumătatea conului (din hârtie), a țâșnit, spre tavan, un jet de scrum: sub presiunea căldurii, aerul a ieșit din ureche. Mihai era mulțumit – scăpase de durere.

(Va urma)

Țopăiala pe țărm și… Odobleja

Când ne întâlneam la masă, colegii scriitori erau uimiți de bronzul meu. M-au întrebat cum m-am bronzat. Le-am expus rutina. S-au hotărât să vină toți la plajă, împreună cu mine.

Pe țărm, fiecare dintre noi și-a ales un șezlong. Simona Grazia Dima făcea plajă îmbrăcată, având și pălărie albă, pe cap.

Mihai Antonescu, înalt, cu părul alb, țopăia pe mal, în urma unui pescăruș, părând el însuși un pescăruș mai mare. Plictisit de jocul în tandem, Mihai a intrat cu picioarele în apă, s-o probeze, dar s-a retras de îndată, precum la vederea unui rechin: meduze mari, albastre l-au asaltat.

Mihai Antonescu ne-a povestit câte ceva despre sine: a copilărit în Severin, pe aceeași stradă cu marele savant, Ștefan Odobleja. „Bătrânul era foarte politicos. Saluta pe toată lumea, cu același gest: își scotea pălăria, indiferent de cine îi dădea binețe, pe care nici nu-l vedea – doar îl auzea – era cufundat în gânduri. Noi, copiii, când îl zăream, ne înșiram de-a lungul străzii: Bună ziua! El își scotea pălăria de vreo zece ori, câți copii eram pe acolo”.

Auzind despre Ștefan Odobleja, eu însumi am căzut pe gânduri și nu pentru că mi-aș fi scos pălăria să răspund la vreun salut… Nu mă așteptam ca astăzi să mai existe vreo persoană care să-l fi cunoscut pe savant (a descoperit principiile de funcționare a roboților).

Momentul evocării a fost înlocuit de altul: cum a scăpat Mihai (pe vremea când lucra în mină sau la pădure – nu mai rețin exact – ) de un râs, care l-a atacat: „L-am lovit cu lampa de miner în cap!”.

Lui Mihai Antonescu, prozator bun, i se interzisese să debuteze înainte de 1989, din cauza numelui: „Mi-au spus clar! Scrie sub pseudonim și nu am vrut”.

(Va urma)

Neptun, 2007

Într-o zi, cum stăteam pe plajă, la soare, mi s-a părut că zăresc, la vreo două sute de metri distanță, o siluetă feminină: nu mișca deloc, părând că doarme. Eu mă mai uitam de o scoică, mai strigam la un câine, mă învioram cu un pumn de apă pe față, pe când sirena dormita continuu,.

La ora douăsprezece (fix), s-a ridicat de pe cearceaf, a intrat în mare, până la gât și a început să meargă, în pas vioi. A trecut și prin fața mea (prin apă), ca o nălucă din povești, ajungând până în dreptul vilei prezidențiale.

Cutuma femeii m-a dat peste cap, fiindcă apa era atât de rece, încât ar fi fost imposibil să te afunzi în valuri, să reziști acelor temperaturi acvatice și să nu te îmbolnăvești.

Ce idee o anima, care era scopul comportamentului respectiv, nu știu… Dacă ar fi fost robot, aș fi socotit că mecanismul i s-a dereglat.

(Va urma)

Bursa de creație de la Neptun…

… a venit la timp (2007).

Am ajuns cu trenul la Neptun. Nu mai circulasem de foarte mult timp cu acest mijloc de transport.

La Neptun, la Casa Scriitorilor, pe stânga, la intrare, am observat bustul lui Mihai Eminescu.

După ce am luat camera în primire, am mers pe țărm. Era o liniște desăvârșită în acea zi de 15 septembrie. Am făcut un pas în apă, dar mi-am retras repede talpa, fiindcă apa era extrem de rece.

La cină, a stat lângă mine, la masă, doamna Bârlădeanu, traducătoare. După cum ne-am așezat la început, așa am și rămas. Eram zece scriitori din toată țara.

În prima dimineață, mi-am luat un scaun și am mers pe plajă. Coborând, am fost asaltat de o haită de câini albi. Nu mi-e teamă de câini. Am vorbit cu ei, s-au potolit și m-am instalat undeva, acolo. Câinii s-au așezat în cerc, în jurul meu; mă păzeau.

Plaja era pustie. Mi se părea că aud pașii poetului Publius Ovidius Naso, de acum două mii de ani. În apa Mării Negre, s-a scăldat și el, de pe acest țărm, a expediat epistolele (Tristele și Ponticele) către împărat, să-i ierte greșeala (care nici astăzi nu este pe deplin lămurită, se pare că ar fi participat la una dintre petrecerile Iuliei, fiica împăratului – cea mai plauzibilă dintre variante). Cu astfel de gânduri, am luat apă în pumni și mi-am dat pe față, după care, m-am așezat la soare.

După masa de prânz, am mers în oraș. La fiecare sfert de oră, zăream un om, până în centru. Era ceva precis: urmăream pe ceasul digital de la mână (când limba atingea încă un sfert de oră, în capătul străzii, distingeam silueta unui trecător).

Pe cât de frecventată în sezon, pe atât de austeră devine stațiunea, în rest! Nu-mi venea să cred.

(Va urma)

DE LA FLOMI LA GEOPO

Pentru că nu a mers cu Flomi (adept al poreclelor – uite că i-am găsit și eu una potrivită!), l-am cunoscut, în 1989, pe Geopo, un bărbat slăbuț, brunet, purtător de ochelari, cu vorbă spusă accentuat, menită a-i salva micimea trupului. De pe atunci, Geopo susținea că suferă de stomac; ai fi crezut că moare mâine, dacă l-ai fi auzit cum se victimizează.

Geopo, la care am ajuns cu Ion B., locuia la casă, unde e de găsit și acum, dar cine îl mai caută? Mi-a luat textele, se dădea, altfel cum?, interesant, nu interesat, și mi-a promis că va apărea un set de poeme, în revista x., la care lucra…

Într-adevăr, am debutat cu un poem, într-o rubrică intitulată Debut liric. Nici nu știam dacă să mă bucur (din cauza promisiunii inițiale, că mi se va publica un set, pentru ca, în final, să mă văd cu un singur poem)…

Debutul?

Profesoara (de stenodactilografie), coordonatoarea cenaclului, mi-a spus: „Am vorbit cu Florea M. E în relații bune cu publicația x. Te așteaptă (mi-a precizat ziua și ora) să te ajute”.

M-am dus la editura Scrisul Românesc, în 1988, acolo unde respectivul lucra. A ieșit la mine (nici măcar nu m-a invitat înăuntru). Purta costum albastru, același costum în care aveam să-l revăd, de fiecare dată, până avea să iasă la pensie, acum vreo câțiva ani. Îmi zâmbea (zâmbet fals), cum, probabil, zâmbește și acum, când scapă în lume… „Să mergi pe același drum, că este bine”. Atât mi-a spus și a dispărut, ca o nălucă, în măruntaiele a ceea ce atunci era acea editură.

Respectivul este perfect portretizat în cartea lui Jean Băileșteanu, carte intitulată Viața ca o paradă.

(Va urma)