Mâna timpului fixează, 
în pereții chiliei,
liniștea, ca pe o tablă, 
pe care sare un greier nestatornic, 
scriind el însuși un ritm de joacă.
După condeiul pe care l-ar folosi, 
s-au abătut ochii bătrânei, 
îl caută în gură pe greiere, 
pentru a se lămuri, 
dar nu găsește nimic, 
decât un glas vibrant.

-Ți-ai pierdut unealta! i se adresează ea, 
dezamăgită de faptul pe care-l auzea, 
dar nu-l identifica, 
precum pătura de pe pat, 
pe care a întins-o cu meticulozitate.

Vechiul ornic, 
de când tot bate în perete, 
a făcut brațe lungi, 
pe care își leagănă tic-tacul de bronz, 
sperând la amorțirea timpului, 
care țăranilor, din această parte din lume, 
le ia vigoarea din corp.

Mai bine, bătrâna ar încerca 
să descopere fusul vremii, 
torcând firul clipelor,
care nu se mai întorc, nici pe cal, nici pe jos, 
pentru a reîmprospăta vatra satului, 
înnegrită de fumul de la coșurile duduind iarna, 
pe fugă de nea.

Așa ceva nu-i trece prin cap, 
fiindcă ea este captată de tors, 
pe când mai ronțăie, 
cu puținii dinți rămași, 
câteva boabe de porumb, 
coapte pe sobă.

Cine își aruncă un ochi pe gaura cheii, 
poate observa pe bătrâna topită de veghere, 
o pată de stambă
(prin care se încurcă pisica mieunând prin casă...),
cu vătraiul în foc, 
sperând ca o scânteie să sară din jar 
și să-l anunțe pe oaspetele eventual.

Amurgul își cerne cenușa, 
rămasă de la raze.
Prin sita aceea, 
bătrâna își zărește viața, 
ochiuri de baltă din care memoria ei ciugulește, ca o barză, 
momente precare.