Într-o limbă înnobilată de glasurile vechilor aheeni,
povestea ar putea suna astfel:
Plecatu-s-a el din șa,
la rugămintea meșteșugită a prințesei,
dorind a-l vedea cum se potrivește cu ținutul,
„ca săgeata cu arcul!” - a observat ea, a râs
și a dat bice bidiviului.
Mai târziu, cavalerul evoca:
„Am ascultat cuvintele-i dulci
și mi-am retras piciorul din scara șeii,
dar pe dată ce făcui aceasta,
ea învârti hățurile cu iuțeală
și-și zori bidiviul pe cale îndepărtată.
Mă lăsă în urma-i, pustiit de dor și năuc.
Până la mărețul castel,
aveam drum lung de străbătut,
iar porțile se vedeau
doar ca un punct îndepărtat pe orizontul întins.
Am început a păși sub soarele dogoritor,
cu inima grea și apăsată,
întrebându-mă dacă vorbele mele au mâhnit-o.
Îmi amintii atunci de marele Alexandru,
cuceritorul lumii, care, străbătând deșertul,
ars de sete, refuză apa, preferând să potolească
mai întâi setea unui supus devotat.
Din câte observați,
prințesei i-am lăsat și eu prilejul
de a mă vedea arc încordat,
gata să trag cu întregul ținut în cosmos”.