Într-un sătuc, străbătut de râul Desnățui, trăia tușa Gheorghița, sora bunicii Ioana. Tușa era mereu îmbrăcată în negru, cu basma pe cap, dar zâmbetul ei cald îi lumina chipul. Își pierduse ambii copii, dar își revărsa toată dragostea asupra celor mici din familie, ca o alinare pentru sufletul ei greu încercat.

Tușa Gheorghița avea o salbă de galbeni, însă, de teama vremurilor tulburi, o ascunsese într-un loc secret, atât de bine, încât nu o mai găsise niciodată. Se vorbea prin sat că aurul era îngropat la rădăcina unui prun din grădină, dar nimeni nu era sigur.

Într-o zi de vară, eu, un copil curios și plin de energie, am ajuns la tușa Gheorghița, după o aventură de care și azi mă mir. Mă dusesem să văd „masca de scafandru” a unui coleg, Marin. Când am ajuns la el acasă, masca s-a dovedit a fi un simplu stop de camion. Totuși, Marin era convins că acest stop putea fi folosit pentru a respira sub apă. Ne-am scufundat într-un gâldan plin de nămol, iar apa a năvălit imediat sub „mască”.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama, iar acasă mă aștepta o mamă furioasă.

Am avut ideea de a o vizita pe tușa Gheorghița. Când am ajuns la ea, m-a întâmpinat cu brațele deschise, mi-a tăiat un pui și mi-a făcut gogoși. Am mâncat în ogradă, sub un șopron.

Când, în cele din urmă, m-am întors acasă, mama era pregătită să mă certe, dar vestea că fusesem la tușa Gheorghița a schimbat totul. Am adus și un nou prieten, cățelul Lăbuș, un ghemotoc de blană, care, pe drum, tot încercase să se întoarcă. L-am tras de sfoară, l-am luat în brațe, dar, oricum aș fi procedat, Lăbuș era greu de stăpânit.

Câțiva ani mai târziu, misterul salbei tușei Gheorghița a ieșit la suprafață. Mama Ioana ne-a dezvăluit adevărul. Salba nu mai era acolo, fiindcă sora ei a făcut-o cadou unei nepoate.

Astfel, salba a dispărut pentru totdeauna, dar amintirile, legate de acea parte a copilăriei mele, au rămas ca altă salbă în inima mea.