Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (Editura David Press Print, Timișoara, 2025).

Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță care dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul care i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.

În pregătirea ediției Anghel Dumbrăveanu, Scrieri — concepută să reunească paginile risipite prin reviste, rămase în afara volumelor tipărite — Bogdan Mihai Dascălu a procedat, după cum el însuși afirmă, la o primă ordonare tematică a materialului: publicistică literară, texte confesive, traduceri, însemnări de călătorie. „La capătul acestei clasificări, am constatat cu o ușoară nedumerire că rămăseseră deoparte nu puține texte, greu de subsumat unor categorii riguroase, dar care se apropiau — ca ton și structură — de ceea ce tradițional se numește Poșta redacției. La început, recunosc, le-am privit cu o doză de reținere: mă întrebam dacă simpla lor prezență în acest corpus justifică includerea în economia unei ediții critice. Le-am pus deoparte, dar n-am renunțat la ele. Am revenit, mai curând dintr-un sentiment de scrupul decât din convingere, și am început să le citesc — întâi cu o anume distanță, apoi cu interes crescând. Pe măsură ce lectura avansa, înțelegeam că, dincolo de caracterul lor aparent marginal, aceste texte dezvăluiau o structură internă recurentă, o anumită omogenitate de ton, de adresare, de reflex cultural”.

Prin însăși natura sa, acest volum – alcătuit dintr-o selecție de scrisori provenite din cadrul rubricii „Poșta redacției” – se pretează unei duble lecturi, ambele de un interes aparte. Mai întâi, el oferă mărturia vie a unei activități redacționale desfășurate cu o răbdare trudnică și cu un discernământ prudent, în fața unui adevărat torent de producții lirice trimise de colaboratori aspiranți. Din această masă eterogenă, redactorul s-a străduit să desprindă ceea ce putea constitui germenii unui talent autentic, evitând, pe cât i-a stat în putință, riscul de a trece cu vederea o voce originală. Lista – deloc neglijabilă – a celor care, într-o formă sau alta, aveau să confirme încrederea sa, întărește impresia unei munci făcute cu devotament și cu o fină intuiție literară.

În al doilea rând, volumul impune o reflecție asupra genului epistolar însuși, într-una dintre ipostazele sale cele mai puțin explorate: corespondența redacțională. Prin caracterul său spontan și totodată funcțional, prin relația deopotrivă impersonală și confesivă pe care o presupune, această formă de schimb epistolar își relevă, poate pentru întâia oară, trăsăturile definitorii și o valoare documentară ce depășește simplul context al comunicării editoriale. Dialogul cu tinerii aspiranți, precizează Crișu Dascălu, autorul Studiului introductiv, s-a întins pe cinci ani, mai precis în intervalul dintre 27 septembrie 1973 și 6 aprilie 1978, când a răspuns sutelor, poate miilor de scrisori care i-au fost adresate. Fără îndoială, un număr așa de mare de interlocutori arată, pe de o parte, apetitul acestora pentru arta versului și, pe de altă parte, încrederea lor în verdictele drepte ale destinatarului. Totuși, experiența de poștaș a lui Anghel Dumbrăveanu este mai veche, ea avându-și începuturile în 1955, când, proaspăt redactor la „Scrisul bănățean”, el anunță înființarea rubricii Poșta noastră, spațiu al dialogului cu cei care „încearcă primele acorduri ale lirei” și cărora le este adresat sfatul de a acorda atenția cuvenită ”realizării artistice”.

Volumul constituie o contribuție esențială la reconstituirea profilului intelectual al lui Anghel Dumbrăveanu, redactor și poet ale cărui preocupări literare se regăsesc într-o activitate publicistică densă, atentă și empatică față de literatura în devenire. Textele de întâmpinare și reflecțiile critice selectate în acest volum trădează un spirit echilibrat, generos și exigent. Dumbrăveanu scria cu tact și discernământ, între imperativele selecției și nevoia firească de a susține generațiile tinere. Secțiunea epistolară a volumului capătă o valoare aparte, oferind nu doar detalii despre relațiile autorului cu tinerii poeți sau colaboratori, ci și o privire lucidă asupra instituției literare a vremii, cu toate constrângerile, ambiguitățile și gesturile ei de solidaritate. Se conturează, în filigran, figura unui redactor literar devotat, pentru care actul de lectură și cel de răspuns deveneau veritabile exerciții de responsabilitate culturală.

Bogdan Mihai Dascălu dovedește, prin această ediție, nu doar acribie documentară, ci și o intuiție culturală de ansamblu, valorificând un material care, altminteri, ar fi riscat să rămână în uitare. Notele, contextualizările și organizarea coerentă a volumului îi sporesc valoarea atât pentru cercetători, cât și pentru cititorii interesați de istoria vie a literaturii române postbelice.