În peisajul spiritual al modernității românești, puține figuri istorice au păstrat o aură atât de constant luminoasă precum Regina Maria. Nu este vorba aici de simpla aură a rangului ori de prestigiul atribuit protocolar unei suverane, ci de o iradiere veritabilă a personalității, de o prezență activă în viața culturală, artistică și morală a națiunii române, într-un moment de răscruce al istoriei noastre. Imaginea Reginei Maria se așază într-un registru dublu – între veracitatea unei influențe decisive și mitul unei sensibilități alese, rafinate și profunde.

Nu este lipsit de semnificație faptul că însăși Regina a lăsat posterității o mărturie amplă despre propria viață, sub forma monumentalei lucrări Povestea vieții mele, o trilogie care transcende caracterul documentar și dobândește adeseori inflexiuni literare autentice. Scrise cu o grijă stilistică evidentă, aceste pagini trădează nu doar un simț al narațiunii și al reflecției, ci mai ales o conștiință acută a misiunii spirituale care i-a fost încredințată.

Dar, mai înainte de orice altă considerație, se cuvine a sublinia rolul de ocrotitoare și sprijinitoare a artelor, pe care Regina Maria l-a asumat cu o firească distincție. Prezența ei nu se reducea la un simplu patronaj formal, ci exprima o autentică înțelegere a rosturilor culturii. Reședința de la Balcic a devenit, sub oblăduirea reginei, un spațiu predilect al reveriei și contemplației. Acolo, între ziduri albe și grădini suspendate, între minaretul decorativ și pergolele pline de flori, au găsit adăpost și inspirație pictori aflați în pragul consacrării. Iosif Iser, cu expresionismul său sobru și adânc, ori Lucian Grigorescu se numără printre cei care, atrași de mirajul Balcicului, au știut să-i redea fizionomia în registre picturale care țin azi de canonul vizual al României interbelice.

Între cei ce au simțit această vibrație a locului s-a numărat și poetul Ion Pillat. În volumul Balcic, alcătuit din peste douăzeci și cinci de meditații lirice asupra unei geometrii sacre a lumii, autorul înfățișează, cu o finețe care amintește de miniatura orientală, multitudinea de fațete ale acestui colț de lume — când rustic, când hieratic. Volumul reprezintă o sinteză între tradiția bizantină, reveria orientală și eleganța clasicistă a versului modern. În Balcic, Pillat regăsește acea „luntre evanghelică”, din care, odinioară, apostolii au aruncat mreaja cea mare „pe apele sfințite în vremea lui Irod”. Balcicul o păstrează ca simbol — și o încadrează într-o picturalitate a sacrului. Luntrea, în general un obiect marin, relicvă transpusă în peisaj, devine o emblemă a credinței care supraviețuiește vremurilor:

„Din luntrea asta veche culcată peste plajă,
De care-ai prins la soare, pescare, un năvod,
Apostolii odată zvârliră largă mreajă
Pe apele sfințite în vremea lui Irod.

Și sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea,
Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt,
Grăia Galileanul, cum spune povestirea,
Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ.

Și pe asinul ăsta pe care, grădinare,
Ți-aduci la târg harbujii și poama azi ca ieri,
Venea Mântuitorul așa încet, călare,
Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri”.

(Balcic biblic).

Deși numele suveranei nu apare explicit în volumul lui Ion Pillat, o lectură atentă va descoperi, în filigranul versurilor, o tăcută gratitudine. Fără grija Reginei Maria de a-i oferi culturii românești un loc de reculegere și de înălțare, întâlnirea poetului cu Balcicul nu ar fi fost posibilă. În acest sens, Regina Maria rămâne o prezență activă, chiar și atunci când este invocată în absență. Dincolo de fastul curții și de datoria politică, ea se distinge ca un spirit cultivat, angajat, profund înrădăcinat în tradițiile țării adoptive și, în același timp, deschis către universalitate. Balcicul devine, astfel, un topos liric și un simbol al generozității regale — un spațiu oferit artei dintr-un patriotism luminat, izvorât dintr-o profundă grijă pentru spiritualitatea românească.

Imaginea Reginei Maria se păstrează în literatura română nu printr-un exces de glorificare, ci printr-un echilibru subtil între evocare și admirație. Ea nu domină discursul, ci îl inspiră. Această discreție și capacitatea de a înnobila prin simpla prezență sunt tocmai semnele autenticității unei figuri care, trecând prin istorie, a devenit patrimoniu de sensibilitate. Într-o epocă a convulsiilor, ea a oferit un model de armonie. Într-o cultură în căutare de sine, ea a deschis drumuri. Și în paginile poeziei românești, continuă să existe cu aceeași blândețe regală.

Într-o compoziție lirică apărută în presa vremii, poetul Georgian alege să învăluie chipul reginei într-o aură mitologică. Această transfigurare poetică nu se limitează la elogiul ocazional, ci aspiră, prin filtrul unei culturi clasice bine asimilate, să fixeze o imagine care depășește circumstanța istorică. Regina devine, astfel, un palimpsest al vechilor zeițe protectoare — Hera, Atena, poate chiar Demetra — , un simbol al unei civilizații întemeiate pe echilibru, splendoare și demnitate. Poemul lui Georgian: „În părul tău albit de spini / Sclipesc arginții de coroane / Regina cu ochi blajini, / Regină de gând și icoane…” nu este, prin urmare, simplu encomion, ci o încercare de resacralizare a ideii de suveranitate, într-o epocă în care imaginarul colectiv resimțea nevoia unor repere înalte. În această cheie, gestul poetului capătă o dimensiune culturală profundă: aceea de a reinstitui, prin mijloacele artei, un ethos al verticalității și al exemplarității.

Într-o epocă a tulburărilor și căutărilor, Regina Maria a oferit un model de echilibru și rafinament. În grija ei pentru cultură, în discreția cu care a știut să fie prezentă fără a se impune, se află o lecție de civilitate care încă ne privește. Poeții și artiștii nu s-au grăbit să-i dedice ode facile, ci au preferat să o așeze în sfera simbolului — acolo unde forțele istoriei se topesc în mit, iar realitatea se transfigurează în ideal.