Lucia Ovezea, în volumul Cafeaua dimineților pierdute (Editura Timpul, 2025), propune cititorului un registru de confesiuni contemporane, articulate mai cu seamă prin mediul instantaneu al convorbirilor de pe WhatsApp. Dincolo de simplitatea aparentă a schimburilor cotidiene, cartea se constituie într-un fel de jurnal fragmentar.

Cu aerul lor de confidență directă, astfel de pagini memorialistice au darul de a ne introduce într-o lume de preocupări intime, care rareori ar fi accesibile privirii din afară. În spatele tonului familiar, se ghicește o cartografiere subtilă a existenței actuale, unde banalul devine document și unde, sub forma dialogului, se configurează tipologii vii, greu de surprins prin alte mijloace.

Însăși autoarea se relevă în ipostaze care o individualizează: frecventarea unui curs de grafică publicitară, căutarea – încă ezitantă, dar perseverentă – de a-și găsi un partener de viață, preocupare care, în economia textului, poate apărea și ca un artificiu literar, menit să sporească atenția cititorului, precum și revederile la restaurant cu fostele colege de liceu. Toate aceste momente, luate împreună, configurează o existență trăită între autentic și construit, între documentul imediat și sugestia de scenariu. Sunt detalii de viață imediată, dar prin inserarea lor într-un text de confesiune capătă valoare de document și, totodată, de simbol. Ele dau chip unei generații pentru care mobilitatea socială și neliniștea afectivă coexistă cu nostalgia tinereții și cu sentimentul solidarității întemeiate pe amiciție. În acest amestec de tensiuni și replieri, se oglindește psihologia unei epoci: pe de o parte, setea de afirmare și adaptare la dinamica prezentului, pe de alta, dorința de a păstra intacte punțile de legătură cu trecutul formativ.

Astfel, cartea Luciei Ovezea se constituie într-o frescă miniaturală a prezentului, în care experiențele particulare dobândesc rezonanță colectivă: „Întâlnirea noastră de astăzi este la un restaurant de cartier propus de Camelia. Argumentul care a motivat alegerea a fost aerul de cârciumioară unde iau masa sau beau câte ceva oamenii de bun simț ai cartierului, care se cunosc din vedere, se salută și nu se deranjează unii pe alții cu conversații zgomotoase sau atitudini nepotrivite”. 

Dialogurile purtate pe rețelele virtuale se disting printr-o surprinzătoare fantezie, care se manifestă încă din alegerea numelor interlocutorilor – nume voit fastuoase sau de-a dreptul extravagante, precum travestiul onomastic ar deschide drumuri către altă scenă a existenței. Umorul, în această orchestră de voci, devine elementul de coeziune: el leagă interlocutorii care, nefiind inițial decât niște necunoscuți, găsesc în jocul replicilor temeiul unei comuniuni neașteptate.

Din această țesătură ludică se desprinde, pe alocuri, o scriitură care nu se mulțumește cu simpla înregistrare a cotidianului, ci aspiră să-l transfigureze. Ea capătă accente de roman de anticipație, uneori chiar de science-fiction, prin introducerea unor figuri care par să reînvie mituri arhaice – precum cel al lui Icar, simbol etern al zborului și al hybrisului omenesc. Astfel, între glumă și reverie, între convenția tehnică a conversației și elanul imaginar, se conturează o literatură a imprevizibilului, fidelă atât prezentului, cât și vechilor tentații ale spiritului: „…Eu zbor doar în gând… A fost visul meu din copilărie. Închideam ochii și mă înălțam din pat, prin miracol desigur, ieșeam în curte și zburam peste casele vecinilor, apoi în parcul din apropiere privind totul, de sus. Vedeam cu o excepțională claritate, până în cele mai mici amănunte. Din păcate, deși îl chem, visul nu a mai venit de mult timp dar gândul mi-e liber, zboară unde vrea inima mea. Acum ar zbura spre tine. Îl primești? // Dragoș, Zburătorul”; „…Arăți ca un maestru de arte marțiale japonez și ai nume de voievod al gliei noastre. // Aș vrea să știu cine ești. Andreea, Curioasa”.

Ecranul, cu fascinația sa hipnotică, exercită asupra omului modern o atracție căreia puțini reușesc să-i reziste. Nu face excepție nici protagonista, care, prinsă în mrejele acestui nou instrument de comunicare și de visare, se vede adesea în dificultate atunci când trebuie să-și concentreze atenția asupra sarcinilor de serviciu: „Mi-am continuat, așa cum am putut, activitatea la birou. Chiar dacă proiectul se încheiase, aveam alte contracte în lucru: grafică publicitară, un album de artă și alte mărunțișuri de care trebuia să mă ocup. Eram atât de evident afectată de cumpăna prin care treceam, încât situația a fost greu de ascuns față de micul colectiv cu care lucram”.  

Titlul Cafeaua dimineților pierdute sugerează caracterul trecător și ușor superficial al dialogurilor online: convorbiri consumate în grabă, cu aceeași nonșalanță cu care se bea o cafea de dimineață.

Pentru a da textului o notă de autenticitate și a sugera contactul nemijlocit cu propria experiență, Lucia Ovezea alege să scrie la persoana întâi. Această opțiune, care transformă relatarea într-un fel de confesiune continuă, apropie cititorul de trăirile autoarei și îi imprimă un ton de sinceritate imediată.

În ansamblu, scriitura Luciei Ovezea se așază la intersecția dintre confesiune și observație, între notația cotidianului și elanul imaginar.