Toba este instrumentul care m-a atras dintotdeauna. La nunți, mă apropiam de scenă, împreună cu alți copii, și așteptam să aud sunetul cinelului, iar când lăutarul călca pedala bateriei, atingeam apogeul misiunii. Când am aflat că tobele cele mai bune au suprafața din piele de vițel, orice astfel de ierbivor, zărit de mine, slobozea cel mai pur sunet de percuție în urechea mea – așa îl identificam – nu rumegând sau respirând, ci răsunând.

După ore, prin clasa a treia, am văzut, la magazin, o tobă mică, de tablă, vopsită în albastru și prevăzută cu două bețe de lemn. Prețul era de patru lei. Am cumpărat-o, fără a sta pe gânduri. Până acasă, am bătut-o pe drum, îmi trecusem curelele de prindere peste gât și o loveam ca instrumentistul cel mai aprig. Mama însăși a fost mulțumită de achiziția mea.

Când eram străbătut de îndoieli, fiindcă voiam să devin cineva imediat, ca sub bagheta magică, ori prins de monotonie, luam toba din perete, unde o agățasem, și încercam să țin un ritm, după ureche.

Bătută atunci, în anii șaptezeci, toba cadențează și astăzi în sufletul meu, peste atâta vreme, iar câteva dintre sunete le-am tivit aici, în foaie, ca mărturie a spiritului unui copil visând la a face parte din spectacolul lumii.