Când punea porumbul, mama ne lua cu ea la câmp. Din mers, arunca două-trei boabe în gropița făcută în pământul reavăn, prin împunsătura cu un par mai mic. Capul terenului era marcat de câteva tufe de mărăcini. Când mă plictiseam s-o privesc pe mama semănând, mă strecuram în acești mărăcini, al căror mijloc nu înțepa, și mă jucam de-a spionii. Câteva rămurele netede erau manetele helicopterului, care-mi imaginam că e tufa, și zburam peste țarini. Gura îmi duduia ca motorul sau imita sunetul elicei. După un timp, când nu mai aveam ce sonda, îmi mutam jocul în nucul din partea opusă, răsărit în mijlocul viei bătrânești. Mă prindeam cu mâinile de creanga solidă, cea mai joasă, începând să execut mișcări de gimnast la paralele. Atârnam ca liliacul de creangă, pentru câteva momente, revenind în „capul oaselor”, printr-o rotire în aer și o aterizare în picioare. Coaja gri a trunchiului semăna cu aripile guguștiucului stând și cântând pe o creangă mai sus.

În jurul orei zece (dimineața), un bătrân șchiopătând (rănit în război) ieșea în poteca delimitatoare a pogoanelor și ne striga (pe mine și pe soră-mea). Omul, în cămașă albă, un vecin de pe deal, scotea din buzunarul de la pantalonii de postav, un ambalaj alb, pe care-l desfăcea lent. Așa desfăcute, probabil pentru a le fi văzut și împărți noi, eu și soră-mea, ne oferea bomboane mentolate (spirtoase li se mai spunea). În câmp, sub soarele primăverii, parfumul de mentol mă înviora și-mi inspira priveliștea străzii pe care trebuie să fi funcționat cofetăria.

Bucuria bătrânului acela se unea cu extazul nostru, el, sub imperiul faptei bune, sperând la un loc în paradis, noi fiind îngerii lui care-l recomandam, pentru când îi va fi sunat ceasul, Domnului.