Într-a noua, am avut la fizică, o profesoară excesiv de severă. Când intra în clasă, numai respiraţia fetelor se auzea. Profesoara avea un obicei: ne dicta o problemă. Dacă elevul de la tablă n-o rezolva, ne scotea, pe rând, pe toţi, până găseam soluţia. De cele mai multe ori, ne apucau orele viitoare şi noi tot n-o efectuam. De fapt, dacă n-o rezolvam în prima oră, la următoarea, mergeam mai departe cu materia.

Eram relaxat. Nu bănuiam să mă apuce rândul. Ştiam că unele fete vor da treapta a doua la real şi acordau atenţie fizicii. De data aceasta, problema le destabilizase şi pe ele. Începusem să mă tem de prestaţia mea la tablă.

Citisem mult din teoriile la modă, precum călătoria în timp. Aveam lecturi din Daniken, Dan Apostol, Florin Gheorghiţă, Dan D. Farcaş, Doru Davidovici ş.a. Nu conta însă, pentru că, dacă nu reproduceai la ascultare teoriile din caiet, nu era bine. Mai mult, când le reproduceai, nu era bine nici atunci: trebuia să gândeşti. Până s-o înţelegem pe doamna Budan, am terminat liceul.

Înainte de a ieşi eu, l-a strigat cu apelativul „domnul Mladin Decebal“, pe colegul meu, care cum a ieşit, aşa s-a întors: cu zâmbetul pe buze; scăpase. M-am gândit între timp: „Îmi va zice domnul …!“. Nu mi-am terminat bine gândul, că, într-adevăr, aşa m-a apelat.

La tablă, mă uitam de foarte aproape în suprafaţa neagră de sticlă. Luasem poziţie de luptă, aşa după cum ştiam că-i place profesoarei: în mâna dreaptă, ridicată şi gata să scrie dacă îi dictează capul, ţineam creta; în stânga, strâns şi uşor umezit, trebuia să-l fi şi udat înainte, dacă era nevoie, să nu vină spre catedră praf de cretă, buretele. M-am uitat puţin la cifrele de pe tablă, după cum observasem că făcuseră toţi. Eu m-am încruntat mai mult, să par mai concentrat.

După scurt timp, profesoara mi-a dat ordinul: „Şterge, dragă, şi tu cârnatul acela!“. Cârnatul era un calcul mai lung şi prost. L-am şters. M-a poftit la loc. Am vrut să pun creta pe catedră, profesoara stătea într-o bancă, pe rândul de la mijloc, dar creta mi-a alunecat sub catedră. M-am aplecat după cretă şi sub catedră m-a apucat râsul. Deschisesem gura şi râdeam surd.

Am stat ceva timp, până mi-am dat seama că n-am încotro şi că trebuie să ies. Am ieşit. Eram destul de crispat. Păream supărat că nu am rezolvat problema. Mergeam încet. M-am uitat, pe sub sprâncene, la colegele mele, care, în sfârşit, ridicaseră capul din caiete. Am vrut să tuşesc, pentru a masca starea de relaxare pe care o căpătasem cu fiecare pas al depărtării de tablă, dar am lansat un hohot sonor de râs. După mine, toţi au început să râdă, fără să se mai poată opri. Profesoara s-a ridicat şi a venit la mine; între timp, iar se lăsase tăcerea. Nenorocirea picura din sunetul paşilor ei. Totuşi, nu m-a întrebat nimic, doar pe colegul meu: „De ce râzi?“. Decebal a răspuns, gesticulând şi arătând cu degetul spre mine: „El a râs, nu eu“, deşi, în timp ce motiva, râdea cu gura până la urechi.