Oboseala (contextuală) din orice periplu te împiedică a fi capră de munte, deși ai dori să țopăi printre stânci ori văi (mângâiate de izvoare blânde). În timp, nu amintirea oboselii rămâne, ci peisajul. Stoarcerea de energie nu devine imagine, nu o mai resimți, dispare în clipa trăită, dovadă a perenității spiritului, față de limitele corpului…

Bucuria însăși a corpului, angajat în a se trăi, este condiționată de cum îți este sufletul, chiar dacă, în jur, detalii de paradis se învârt ca luminile de pe globul de sticlă din vechile discoteci (pe care nu le-am frecventat, din fericire și pentru care discoteci aveam oroare).

În drum, ca pe Golgota, pe dreapta, zăresc o rulotă cu mâncare rapidă. Nici nu mi-e foame, nici nu aș spune că nu-mi este. Pentru a-mi inhiba senzația de foame – pe care o consider între cele mai împovărătoare senzații și de evitat – , merg să-mi iau, cred, un hot dog, pentru că, pe întregul drum, am retrăit incursiunile din străinătate, când, din repezeala cursei, luam o cafea ori câte un sandvici.

În spatele vânzătoarei, corpolentă, dar blândă și cu ochi albaștri, se rumeneau, la rotisor, mai mulți pui – pe care mi-i imaginez cum trebuie să fi zburătăcit anterior. Până să mă decid, fiindcă nu mai contează foamea omului față de viața pierdută a unor păsări – sau da, contează – , îmi povestește cum a vândut un apartament dintr-un oraș de munte, pentru a-și achiziționa o casă în acest sat, cu flori și miere la porți și cum, de la vale înspre deal, oamenii sunt din ce în ce mai răi etc. În gând, glumesc: înspre deal, înspre cer, te-ai fi așteptat să fie mai aproape de Dumnezeu, dar… Doi muncitori, care luaseră loc la o masă, își exprimă nerăbdarea prin vorbe specifice, însă femeia, păstrându-și calmul, le atrage atenția asupra ordinii, că au venit, ulterior mie etc. Intervenția mă obligă să comand ceva, plus că ajut un om care dezvoltă o afacere, precum poate. Când îmi pregătește pachetul, o întreb dacă nu a pus mai mult decât era comanda: „E din partea casei!”.

(Va urma)