*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021, p. 10

Victor Munteanu vede în poezie forma supremă de exprimare și disponibilitatea comunicațională este atât de pregnantă, încât își denunță cămașa ca pe un detaliu cenzurant: Cămașă suferită de trup – titlul antologiei apărute la editura Tracus Arte, 2021. Poemele – selectate din volumul Prier – sunt scrise sub influența marelui poet austriac, Georg Trakl, de la care a împrumutat și motivele: fereastra, ciocârlia, mestecenii, felinarul etc. Acestor motive expresioniste le sunt atribuite realități actuale, contemplate sub imperiul melancoliei: „Afară plouă rupând în strigătele grele ale văzduhului, / curg înălțimile peste satul întreg. / Stau în bufet cu viața aruncată pe jos” (Depășind muțenia crucii). Pentru un om în etate, simțul oftalmic devine principala cale de relaționare cu lumea, datorită mersului mai lent, care-i asigură timpul necesar de a surprinde mai multe din drum. Umorul secvenței este diminuat de ideea principală a poemului Mestecenii, anume că înțeleptului numai pietrele dețin secrete, în rest, totul îi este deschis, precum o carte: „Un om bătrân de om singur pășește încet, / dilatând realitatea în jur / numai pietrele își țin adevărul cu dinții”. Vârstele sunt surprinse cu manifestarea lor specifică. Astfel, în condiția unui tânăr, pe care autorul și-o asumă cu emfază, nimeni nu-l vede trecând pe stradă, din cauza mersului alert: „Trec pe stradă și nimeni nu mă crede că trec. / Mă arată vitrinele, ploaia, / întreb cunoscuții și vântul, / adun mărturii, / dar nimeni nu crede” (Zile pedepsite cu om). Ca trăsătură specifică a tinereții, mișcarea energică este glorificată și, în același timp, recomandată și altora: „Grăbește-ți auzul și văzul pentru ca / ziua să devină mai întreagă prin asta! // Grăbește-ți arțarii, fântânile, piatra, / pune tu mâna pe sufletul meu / și grăbește tăietura din mine!” (Tăietură de fulger). Precumpănirea valorilor a două vârste semnificative, tinerețea și bătrânețea, e succedată de un exercițiu în marginea dragostei, de o regie în urma căreia se va observa dacă fericirea în relație reprezintă un mijloc de ignorare a trecerii vremii, de sustragere din chingile ei: „Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă / și luăm aminte la distrugerea clipelor” (În doi). Fiindcă exercițiul acesta de conviețuire nu reușește, în poemele din volumul Vești în marginea acoperișului, vom redescoperi un eu liric dedicat sieși, deprins a se bucura, într-o stare de calm, de tot ceea ce viața îi oferă: „Beau o bere în spelunca ticsită” (Calm, foarte calm). Din volumul Locuință pentru un strigăt, al cărui titlu este o metaforă pentru propriul trup, autorul reține acele poeme care conturează o imagine consistentă a eșecurilor, fie în dragoste (Despărțire: „nu mai aveam niciun strop de putere / ca să o luăm de la capăt” ), fie în temeritatea de a se menține într-un anume echilibru emoțional, în trecerea prin viață („Stau în mijlocul zilei de naștere” – Pe muchie de cuțit. Antologia se încheie cu texte din volumul Prizonierul tăcerii, texte care îl prezintă cititorilor ca pe un om dornic să iasă la suprafață, într-o societate față de care, în sfârșit, are puterea de a fi impasibil, datorită artei scrisului: „Poezia e una cu Dumnezeu: / în ea nu se poate ajunge / fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (Poemul desăvârșit).

Cu această antologie, Victor Munteanu, dintr-un sentiment că, până în prezent, nu a fost lizibil la cele mai înalte cote artistice, face un gest considerabil față de sine însuși, anume să apară în fața publicului cu poemele care-l reprezintă cel mai bine.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021

Legătura dintre om și natură este cheia în care trebuie citită cea mai recentă carte, semnată de Ion Cristofor, al cărei titlu, Poeme canibale (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), sugerează efortul în creație (versurile devastează trupul celui care își exprimă emoția). Fiindcă peisajul urban nu oferă decât o imagine seacă, o mască unică pentru orașe în general, rezidenții sunt dispuși a se dedica oricărui fragment de natură adevărată: „Deasupra uzinei electrice / Liliacul dă lecții de zbor pentru puii / speriați de întuneric. // Soldații s-u mutat în copaci / în frunze” (Strada pustie). Mările nu ar fi decât „niște băltoace împuțite” (Un tratat despre vise) fără lacrimile celor care le-au străbătut întinderea albastră. Nașterea lui Iisus a îmbunătățit calitatea apei de pe planetă – susțin adevărații creștini. În viziunea lui Ion Cristofor, lacrimile corăbierilor au fost cele care au purificat apa mării, fapt care invocă nevoia elaborării „unei istorii a lacrimilor”. Prezența ficușilor alină durerea bolnavilor din spitale: „Nimeni nu a scris o istorie a ficușilor / Dintr-un colț de salon al spitalului de urgență /În care iată tocmai acum agonizează o tânără femeie”. Fenomenele meteorologice, precum vântul sau ploaia, influențează starea sufletească a oamenilor, de condiții variate, de la scribi până la călugări. Prin impresia de mobilitate, vântul aduce în atenția scribului solitar fantasme ale trecutului, fapt care-l dezarmează și-l determină să recurgă la un gest de lehamite, care-i trădează splinul. Pentru el, mai mare importanță are trecutul, dar imposibilitatea de a-i reactualiza circumstanțele și de a-l retrăi în mod real îl aduce în pragul disperării, al desconsiderării proprie-i îndeletniciri, însăși transcrierea faptelor însemnate de la curte: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei / Singur, cufundat în întuneric, / Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). Nu mai este perioada romantică din vremea lui Macedonski, pentru care marginalizarea constituia un motiv de inspirație, de elaborare a unei capodopere precum Noapte de decemvrie.

O dublă inocență recunoaștem în jocul a „doi copii de țigani” din poemul Vreme de ploaie: pe de o parte, ei sunt convinși că pot „să ducă norul acasă”, iar, pe de altă parte, se gândesc să-l lege „cu o sârmă ruginită”. Ipostazele la care aspiră, cu mintea lor de copii, conțin amândouă improbabilități: norul nu poate fi capturat, iar dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla, sârma ruginită ar ceda, norul fiind o resursă de precipitație. Pe tărâmul liric, totul este posibil, însuși preotul bătrân „murmură ca pentru sine: / Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți / în poemele lor neînțelese”.

Cârligele de măcelărie nu strălucesc în cămară, ci în „măreția stoică a soarelui în apus” (Critica rațiunii pure). În confruntarea celor două planuri, terestru și astral, cel de-al doilea este suveran și participativ emoțional, datorită însușirii menționate, „măreție stoică”, fără de care soarele ar dezechilibra Terra, sub impresia a ceea ce zărește când răsare sau apune, destule aspecte negative și injuste. Față de paralelismul acesta etern, poetul își duce viața, în spiritul lui Vergiliu, departe de oraș, într-un târg provincial, acolo unde ținte ale proprie-i atenții devin, pe lângă meșteșugari, păsările cerului și chiar o muscă „prinsă între sticlele gemului / amarnic văietându-se de a nu fi citit la vremea potrivită / Critica rațiunii pure”.

Volumul exprimă viziunea despre lume a unui poet dispus a se apuca de lucru, în reconstrucția planetei, de ale cărei probleme este atât de afectat, încât vocea-i lirică este mai tristă ca oricând.