După Revoluție, achiziționarea mai multor ziare presupunea un efort financiar oarecum considerabil, fiindcă, la tarabe, stăteam câteva minute să mă decid pe care să aleg: „Evenimentul zilei”, „Adevărul” sau „Cronica română”. Evident, eram influențat de titlurile de pe frontispiciu. Tipăritura era ilizibilă: litere mici, șterse pe alocuri, dar nu-mi dădeam seama, datorită vederii de vultur pe care o aveam. Mai greu de suportat era momentul de după lectură, când ziarul se termina și nu mai dețineam posibilitatea, ca astăzi, de a-mi continua cititul, pe telefonul mobil, cu orice publicație sau articol, pe teme de relaxare; deja, mă gândeam ce ziar să cumpăr a doua zi sau la care dintre ele să fac abonament. Când s-a întâmplat să mă abonez, ba venea târziu în zi, din cauza poștei, ba nu mi se mai părea conținutul interesant și regretam că nu mă orientasem asupra altui profil de jurnal.

Îl fericeam pe nașul meu, doctorul Ilie, care își permitea să cumpere toate ziarele care apăreau atunci, astfel încât, la gura sobei, se delecta cu zarva lumii, răsfrântă în pagini.

Tristețea imposibilității de a citi ceva de nivelul jurnalului, pe o durată mai mare de timp, îl resimt și astăzi și este similar aceluia pe care-l trăiam în anii optzeci, când nu aveam ce privi la televizor, al cărui program era comprimat în două ore, dintre care o șesime era consacrată politicii partidului și tovarășului.

(Va urma)