Înainte de a merge în vacanță, un prieten, Daniel Barbu, tocmai ce venise din Albania: „Dacă aș mai fi avut zile libere, aș mai fi stat acolo. Mesele sunt bogate – tu comanzi ceva și ei îți aduc platouri întregi de mâncare, prețurile sunt mai mici” etc. Tot el m-a sfătuit să instalez hărți off-line pe telefon și să folosesc rețelele WI Fi ale lor (ale hotelurilor și restaurantelor frecventate), cerându-le parola imediat ce m-am instalat. „Neapărat să vizitezi Blue Eye! Vezi că este o parcare cu pământ, dar nu sunt probleme”.

Cu această idee a meselor ieftine, am căutat o terasă mai acătării, în prima seară. Inițial, am intenționat să mă opresc la una extrem de populată (semn că se merită), dar nu mai era niciun loc liber și se făcuse coadă.

Am mers mai departe, până am zărit un restaurant atractiv, care avea în meniu și mâncare tradițională. M-am așezat înspre margine, lângă doi îndrăgostiți care mâncau scoici din oală, cu o poftă incredibilă: tânărul întingea și pâinea în zeamă. Mi-am amintit de gustul scoicilor din Turcia – când numai ce le-am pus pe limbă – (le întredeschisesem, nici măcar nu le-am desfăcut pe deplin) și mi-a venit sete instantaneu: erau extrem de iuți și de condimentate.

Am comandat mâncare albaneză (nici nu mai știu ce), care mi-a fost adusă fără pâine. Am pretins „the bread!”, dar mi-au explicat, enervant de ferm, că așa este meniul (nu mi-au oferit pâine, spre marea mea surprindere, chiar dacă am spus că o voi plăti). Nu am mai călcat pe la acea terasă, ale cărei prețuri erau și foarte mari – aveam să descopăr a doua zi, când m-am documentat.

(Va urma)