Înspre Blue Eye, mi-am adus aminte de munții noștri, precum și de starea pe care o aveam când îi străbăteam.

După fiecare cotitură, credeam că am ajuns, dar urma altă buclă montană.

Tot mințindu-mă și îndurând efortul mersului pe jos (pâlcuri de turiști schimbau impresii în limba lor), m-am oprit la primul refugiu (de fapt, este singurul), compus dintr-o terasă lacustră și un bar, de unde am luat o cafea (pe care mi-au adus-o, conform obiceiului existent la ei, cu un pahar de apă plată).

Doi turiști își lăsau liber copilul (de vreo doi ani) pe lângă mese – care era atras, ca de un magnet, de marginile terasei – extrem de periculoase; tot fugeau după copilul care voia să se apropie de apă și îi spuneau ceva în italiană: îi arătau peștii, algele etc. Jocul (care nu era joc) era deranjant, dar nu poți da minte celor care nu o au – efort în van!

(Va urma)