Senzația primă pe care am avut-o, după ce am dat buzna în oraș, a fost că, în sfârșit, am ajuns în civilizație: atât de mare părea diferența dintre Durres și Ohrid.

Eram plin de seninătate…

M-am așezat la o terasă, a cărei intrare era vegheată, cu zâmbetul pe buze, de către o tânără macedoneană afabilă.

Am băut o cafea cu apă rece. Mă simțeam liber și în siguranță.

Din scaun, priveam strada centrală (a orașului vechi), plină de oameni voioși, ale căror haine aveau eticheta civilizației urbane.

Cerul își modificase ușor culoarea și începuse un vânt mai tărișor, dar nu-mi păsa: îmi propusesem să explorez orașul.

A fost numai o falsă impresie de furtună…

(Va urma)

Într-adevăr, mă aștepta acolo, peste drum de Poșta orașului. A urcat în mașină cu mine și mi-a sugerat să parchez oriunde găsesc loc liber, pe strada din stânga, datorită unui ecuson (oferit de el), pe care aveam să-l las pe bordul mașinii.

(Va urma)

Ca să ajung în orașul vechi, acolo unde aveam rezervare, GPS mă ducea pe o costă și-mi indica drumul înspre o barieră, păzită strașnic de un angajat (nu știu al cui, probabil al primăriei).

Am parcat în apropierea centrului vechi, de unde am pornit pe picioare înspre o terasă, de la ai cărei angajați am cerut parola de WI-FI.

L-am sunat pe patronul hotelului, care mi-a propus o întâlnire în dreptul Poștei din oraș.

(Va urma)