Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2024), cel mai recent volum semnat de Rodica Grigore, este despre Istoria și istoriile personale, respectiv Realitatea ficțiunii.

În prefața intitulată Din nou despre cărți, autoarea susține că, împărțit în două secțiuni, volumul acesta reunește eseuri și cronici dedicate „unor cărți pe care le-am citit și recitit în ultimii ani”. Titlul primei părți, Istoria și istoriile personale, sugerează un cadru tematic complex, care examinează intersecția dintre istoria colectivă și experiențele individuale. În primul rând, termenul „Istoria” vizează evenimentele și procesele istorice majore care au modelat societatea și au influențat cursul omenirii în ansamblu. Acesta poate include perioade și epoci istorice, evenimente politice, sociale, economice sau culturale, precum și transformări semnificative în lume. În al doilea rând, „istoriile personale” pot include amintiri, trăiri și întâmplări individuale, dar și interpretări subiective ale evenimentelor istorice, percepute și filtrate prin lentila experienței personale, de către scriitori. Astfel, aflăm despre Romain Gary, una dintre „vocile reprezentative ale literaturii franceze din veacul trecut, un scriitor ale cărui creații nu încetează să suscite interesul publicului cititor, aducând în prim-plan unele teme considerate adesea tabu în Hexagon. Așa se întâmplă, de pildă, în Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948)”. Un destin asemănător a avut și P Władysław Szpilman, care „nu a fost scriitor, ci muzician. Cu toate acestea, paginile pe care le-a scris despre anii crunți ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, despre lagărele de exterminare și despre situația evreilor polonezi în Europa au devenit una dintre mărturiile cele mai impresionante ale ultimei jumătăți de veac. E drept că la faima mondială a Pianistului, titlul sub care sunt cunoscute acum amintirile lui Szpilman, a contribuit și filmul realizat în 2002, în regia lui Roman Polański (cu Adrien Brody și Thomas Kretschmann în rolurile principale), recompensat cu numeroase premii (Oscar, BAFTA și Palme d’Or) și devenit un imens succes de public”. Rodica Grigore se oprește și asupra altor nume (Józef Mackiewicz, Khaled Hosseini, Goran Vojnović, Javier Cercas sau Guzel Iahina).

Realitatea ficțiunii, denumirea părții secunde a cărții, indică o analiză a interacțiunii dintre două domenii aparent opuse sau distincte: realitatea și ficțiunea. În general, prin „realitate” înțelegem lumea înconjurătoare, precum și experiențele concrete și tangibile pe care le trăim în viața de zi cu zi. „Ficțiunea” se referă la lumi inventate, la povești și la imaginație, la opere literare sau artistice care nu sunt bazate pe evenimente reale sau pe fapte verificabile. Prin combinarea acestor două concepte, titlul sugerează o examinare a modului în care ficțiunea poate să reflecte sau să influențeze percepția noastră asupra vieții și a modului în care realitatea poate să se infiltreze și să influențeze lumea ficțională. Nikolai Leskov (1831-1895), scriitor rus, este unul dintre acei oameni de litere „care au fost, pe rând, apreciați, ignorați, uitați, iar apoi redescoperiți. El a lansat o formulă literară considerată multă vreme și de către mulți exegeți drept demodată și destul de greu accesibilă publicului de secol XX, și anume narațiunea picarescă”.

Ryūnosuke Akutagawa (1892-1927), unul dintre cei mai importanți scriitori niponi, va trece „de la tematica istorică pe care o regăsim în scrierile sale de început la meditația lucidă cu privire la noile raporturi dintre Orient și Occident, la evaluări implicite ale dificultăților maturizării (personale sau naționale), la punerea în discuție a resorturilor frumuseții și a relației complicate dintre artă și viață și chiar la dificilul domeniu al autoficțiunii”. Moartea lui Isus, cartea care încheie trilogia alegorică și marele proiect narativ la care J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel și de două ori câștigător al prestigiosului Booker Prize, a lucrat în ultimul deceniu, relatează, după cum „cititorul află chiar din titlu, tragicul sfârșit al lui David, neobișnuitul protagonist pe care scriitorul îl impusese încă din volumele precedente. Plin de trimiteri livrești – de la Cervantes ori Dostoievski la textul biblic –, romanul lui Coetzee reprezintă și o uluitoare lecție de lectură pe care autorul o pune în scenă. Căci rolurile personajelor din textele citite de David, mai ales cele ale lui Don Quijote și Sancho, se schimbă în permanență”.

În concluzie, cartea Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici reprezintă o contribuție semnificativă la analiza mecanismelor narative și a transformărilor ficționale din literatura contemporană. Prin abordarea sa complexă și detaliată, Rodica Grigore evidențiază modul în care ficțiunea evoluează și se adaptează în raport cu schimbările sociale, culturale și tehnologice. În plus, se oferă cititorilor instrumentele necesare pentru a înțelege procesele creative și implicațiile lor în construcția lumii fictive.  

Cuvintele să creadă ceea ce exprimă...
„Calul aleargă”: literele să capete copite, 
spinare, nări, aburi de la gerul de afară, 
sprint. Ar fi enunțul bidiviul meu, 
care m-ar purta prin lume.
Puterea de a decide în destin o deții 
numai în momentul în care te hotărăști, 
dintr-un punct spațial, 
să mergi într-o direcție sau alta.
De voința proprie depinde numai traseul, 
nu și particularitatea acestuia care deja este instaurată
și trebuie să-i înduri patina. 

Benzile desenate românești au o istorie începând cu secolul al XX-lea, iar primele publicații de profil au apărut în perioada interbelică. În timpul regimului comunist, acest gen a cunoscut o perioadă de dezvoltare, dar și de cenzură și control guvernamental – susține Dodo Niță, în Preambul la Panorama benzii desenate românești (Editura PAVCON, București, 2021). Conceput în trei părți, volumul – ilustrat cu peste o sută de creații inedite – cuprinde douăzeci și două de interviuri cu unii dintre cei mai buni creatori români de bandă desenată.  Astfel, în partea I, sunt intervievați „doi artiști exemplari” ai domeniului: Sandu Florea, cunoscut pentru munca sa în industria benzilor desenate americane („cititorii din lumea întreagă ai comicsurilor găsesc tipărit pe coperta acestora numele lui”) și Puiu Manu, care, de curând, a realizat planșele la o adaptare după romanul Pilotul de pe Dunăre de Jules Verne. Partea a II-a, subintitulată Actualitatea benzii desenate românești, se bazează pe mărturiile de viață și de profesie, ale altor douăzeci de ilustratori, a căror activitate este vizibilă și apreciată de către public: Viorel Pârligras, Călin Stoicănescu, Carabal, Mircea Arapu, Costel BD, Dan Popescu, Alexandra Gold, Răzvan Chelaru, Grâce Pârvu, Daniel Danil, Cristian Ciomu, Daniel Eduard Buruiană, Gabriel Rusu, Șerban Andreescu, Vali Ivan, Gabriel Zăbavă, Ionuț Popescu, Xenia Pamfil, Mihai Timoșenco și Florin Purluca.

În interviuri, Dodo Niță este interesat, cu predilecție, de evoluția interlocutorilor, precum în cazul desenatorului Sandu Florea, a cărui ascensiune, surprinsă încă din titlul discuției: De la Păcală la Superman, a fost spectaculară. Născut în România, Sandu Florea și-a început cariera în domeniul benzilor desenate în anii ’80 și s-a bucurat de o carieră internațională de succes. El a colaborat cu mari editori de benzi desenate precum Marvel Comics și DC Comics, aducându-și contribuția la personaje și titluri celebre precum Spider-Man, X-Men, Batman și Wonder Woman. Stilul său distinctiv este apreciat de către cititori și critici, deopotrivă – susține Dodo Niță. Un aspect notabil al manierei lui este abilitatea de a conferi viață și expresivitate personajelor, de a transmite emoție și dinamism în desenele sale. În plus, talentul său în desenul de acțiune și scene dramatice l-a făcut să fie unul dintre cei mai căutați artiști. Prin muncă și har, Sandu Florea a contribuit la extinderea universului benzilor desenate și la îmbogățirea mitologiei personajelor consacrate, devenind astfel un nume important în istoria acestui gen – conchide Dodo Niță.

Intervievat, la rându-i, în partea a III-a, de Maria Capelos, Dodo Niță, poate cel mai cunoscut critic și istoric al BD, vorbește despre pasiunea lui pentru acest gen și pentru literatura SF („am citit broșuri, împrumutate de la un prieten din cartier, Nicu Cuță, un pic mai mare ca mine, dar tare pasionat de SF”) precum și despre cultul pe care-l are pentru limba franceză (influențat de „niște numere din Vaillant, predecesoarea revistei Pif Gadget”). De asemenea, el numește eroii BD preferați: „când aveam 5 – 8 ani, eram atras de rățoiul Mac și maimuța Cocofifi, creați de genialele Livia Rusz și Lucia Olteanu. Apoi, între 9 și 14 ani, citeam cu nesaț peripețiile viteazului Dan Buzdugan, ale haiducului Miu-al-Florilor, ale detectivului – singurul din socialism – Dim Dunăreanu și ale cosmonauților desenați de Valentin Tănase. În studenție, eram fan absolut al personajului fantastic Fergonautul. (…). Astăzi, personajul meu preferat este Căpitanul Ro, desenat de maestrul Puiu Manu”.  

În concluzie, scena benzii desenate din România este vibrantă și în continuă evoluție, oferind o varietate de lucrări și talente care contribuie la diversitatea culturală și artistică a țării, iar Dodo Niță, autor și al altei lucrări conexe, Europa benzilor desenate (Editura PAVCON, București, 2018), este unul dintre promotorii cei mai autorizați, atât prin acest volum captivant, cât și prin participarea la diverse evenimente și festivaluri din țară și din străinătate (care încurajează interacțiunea dintre artiști și public), precum Salonul Internațional de Bandă Desenată de la Timișoara, București Comics Fest, Lucca Comics & Games, Italia ș.a. Benzi desenate populare din România au fost și sunt încă publicate în reviste și ziare, iar unele dintre ele au câștigat o largă audiență. Printre cele mai cunoscute personaje și serii se numără „Vlad Țepeș” de Cătălin Rădulescu, „Năstrușnic” de Eugen Erhan, „Năluca” de Romulus Antonescu și multe altele.

Benzile desenate românești au o istorie începând cu secolul al XX-lea, iar primele publicații de profil au apărut în perioada interbelică. În timpul regimului comunist, acest gen a cunoscut o perioadă de dezvoltare, dar și de cenzură și control guvernamental – susține Dodo Niță, în Preambul la Panorama benzii desenate românești (Editura PAVCON, București, 2021). Conceput în trei părți, volumul – ilustrat cu peste o sută de creații inedite – cuprinde douăzeci și două de interviuri cu unii dintre cei mai buni creatori români de bandă desenată.  Astfel, în partea I, sunt intervievați „doi artiști exemplari” ai domeniului: Sandu Florea, cunoscut pentru munca sa în industria benzilor desenate americane („cititorii din lumea întreagă ai comicsurilor găsesc tipărit pe coperta acestora numele lui”) și Puiu Manu, care, de curând, a realizat planșele la o adaptare după romanul Pilotul de pe Dunăre de Jules Verne. Partea a II-a, subintitulată Actualitatea benzii desenate românești, se bazează pe mărturiile de viață și de profesie, ale altor douăzeci de ilustratori, a căror activitate este vizibilă și apreciată de către public: Viorel Pârligras, Călin Stoicănescu, Carabal, Mircea Arapu, Costel BD, Dan Popescu, Alexandra Gold, Răzvan Chelaru, Grâce Pârvu, Daniel Danil, Cristian Ciomu, Daniel Eduard Buruiană, Gabriel Rusu, Șerban Andreescu, Vali Ivan, Gabriel Zăbavă, Ionuț Popescu, Xenia Pamfil, Mihai Timoșenco și Florin Purluca.

În interviuri, Dodo Niță este interesat, cu predilecție, de evoluția interlocutorilor, precum în cazul desenatorului Sandu Florea, a cărui ascensiune, surprinsă încă din titlul discuției: De la Păcală la Superman, a fost spectaculară. Născut în România, Sandu Florea și-a început cariera în domeniul benzilor desenate în anii ’80 și s-a bucurat de o carieră internațională de succes. El a colaborat cu mari editori de benzi desenate precum Marvel Comics și DC Comics, aducându-și contribuția la personaje și titluri celebre precum Spider-Man, X-Men, Batman și Wonder Woman. Stilul său distinctiv este apreciat de către cititori și critici, deopotrivă – susține Dodo Niță. Un aspect notabil al manierei lui este abilitatea de a conferi viață și expresivitate personajelor, de a transmite emoție și dinamism în desenele sale. În plus, talentul său în desenul de acțiune și scene dramatice l-a făcut să fie unul dintre cei mai căutați artiști ai industriei benzilor desenate Prin muncă și har, Sandu Florea a contribuit la extinderea universului benzilor desenate și la îmbogățirea mitologiei personajelor consacrate, devenind astfel un nume important în istoria acestui gen – conchide Dodo Niță.

Intervievat, la rându-i, în partea a III-a, de Maria Capelos, Dodo Niță, poate cel mai cunoscut critic și istoric al BD, vorbește despre pasiunea lui pentru acest gen și pentru literatura SF („am citit broșuri, împrumutate de la un prieten din cartier, Nicu Cuță, un pic mai mare ca mine, dar tare pasionat de SF”) precum și despre cultul pe care-l are pentru limba franceză (influențat de „niște numere din Vaillant, predecesoarea revistei Pif Gadget”). De asemenea, el numește eroii BD preferați: „când aveam 5 – 8 ani, eram atras de rățoiul Mac și maimuța Cocofifi, creați de genialele Livia Rusz și Lucia Olteanu. Apoi, între 9 și 14 ani, citeam cu nesaț peripețiile viteazului Dan Buzdugan, ale haiducului Miu-al-Florilor, ale detectivului – singurul din socialism – Dim Dunăreanu și ale cosmonauților desenați de Valentin Tănase. În studenție, eram fan absolut al personajului fantastic Fergonautul. (…). Astăzi, personajul meu preferat este Căpitanul Ro, desenat de maestrul Puiu Manu”.  

În concluzie, scena benzii desenate din România este vibrantă și în continuă evoluție, oferind o varietate de lucrări și talente care contribuie la diversitatea culturală și artistică a țării, iar Dodo Niță, autor și al altei lucrări conexe, Europa benzilor desenate (Editura PAVCON, București, 2018), este unul dintre promotorii cei mai autorizați, atât prin acest volum captivant, cât și prin participarea la diverse evenimente și festivaluri din țară și din străinătate (care încurajează interacțiunea dintre artiști și public), precum Salonul Internațional de Bandă Desenată de la Timișoara, București Comics Fest, Lucca Comics & Games, Italia ș.a. Benzi desenate populare din România au fost și sunt încă publicate în reviste și ziare, iar unele dintre ele au câștigat o largă audiență. Printre cele mai cunoscute personaje și serii se numără „Vlad Țepeș” de Cătălin Rădulescu, „Năstrușnic” de Eugen Erhan, „Năluca” de Romulus Antonescu și multe altele.

Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean. Senzația de alunecare în trecut devine atât de pregnantă, încât spiritul muribundului cu adevărat ajunge în vremea pe care o vizualizează; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Ankhesenamon a fost o regină egipteană din perioada dinastiei a XVIII-a a Egiptului antic. Ea s-a născut în jurul anului 1348 î.Hr. și a trăit în timpul domniei faraonului Akhenaton, tatăl ei. Ankhesenamon este cunoscută în special pentru relația ei familială complexă și pentru evenimentele istorice care au avut loc în timpul vieții sale. Prințesa Ankhesenamon a fost inițial logodită cu unul dintre frații ei, Tutankhaton, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Tutankhamon după ce a devenit faraon. După moartea lui Akhenaton, Tutankhamon a devenit conducătorul Egiptului, iar Ankhesenamon a devenit regină. Cea mai cunoscută imagine a cuplului regal este statuia lor funerară, în care Ankhesenamon stă alături de soțul ei. După moartea lui Tutankhamon (în jurul anului 1323 a. Chr., Ankhesanamon a fost implicată într-o serie de evenimente neclare și enigmatice. Se pare că a încercat mariajul cu alt faraon, Ay, care a devenit succesorul lui Tutankhamon. Într-o asemenea femeie cu o personalitate excepțională, se dedublează protagonista cărții, în care noi intuim pe autoare (datorită preocupărilor în domeniul spiritualității).  

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice avute în acele etape revăzute: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi. De o asemenea lectură, îmbogățită de simboluri religioase profunde, publicul interesat trebuie să fie vast: când evocă propria copilărie, Ankhesenamon descrie jocurile specifice vârstei, la care participa cu frenezie în palatul familiei; în jurul vârstei de optsprezece ani, trăiește o adevărată poveste de dragoste (interzisă, oficial, din cauza stratificării sociale extrem de rigide a timpului), cu tânărul Fenon, iar la maturitate, odată cu așezarea în jilțul de conducere a regatului, dovedește abilități diplomatice.

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector pasionat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.