De dimineață, am recitit poezia Ceasul de apoi de Tudor Arghezi, deși puteam alege orice… La ora 11,50, l-am sunat pe Domnul Dan Cristea, fostul meu Profesor de literatură comparată (din timpul facultății). Nu-l mai apelasem demult (de două săptămâni, mai precis), fiindcă îl puteam obosi (vorbea cu efort), dar Domnul Profesor nu moare – îmi spuneam – atât de mult s-a transferat în personalitatea culturală de astăzi, încât și moartea cea mai crudă se va sfii să-l atace și să-mi ia, de lângă inimă, cea mai inteligentă voce pe care am auzit-o vreodată…

Din păcate, moartea este forța cea mai teribilă a universului, care, în fiecare clipă, erodează galaxii și în seara aceasta a tăiat răsuflarea unei stele, a fostului meu Profesor.

Vestea (de care m-am temut atât de mult, fiindcă m-ar fi pustiit) a căzut spre seară: „În urmă cu o oră, dl Cristea a încetat din viață. Dumnezeu să-l odihnească!”…

Orice distruge cine se ocupă cu aceasta în cosmos, în lumea materială sau a duhurilor – ce o fi! numai ce simt eu pentru Domnul Profesor, nu! – din sufletul meu, nimeni nu-l va smulge!

Titlul Ceasul de apoi și ultimul vers („Azi-noapte, soră, / N-a mai bătut nicio oră”) mă cutremură prin puterea premoniției sau a ce să fi fost? Ce gânduri s-au legat, ce unde nevăzute m-au făcut să mă opresc asupra acestui poem?

Sunt trist.

De acum înainte, voi trăi / scrie și pentru Domnul Profesor…

(Va urma)