Am participat, cândva, la o ședință a unor veterani… Am revenit acasă extrem de afectat, din cauza a ceea ce poate aduce senectutea: deformări corporale, chiar mentale etc. Dacă este așa de urâtă bătrânețea, atunci eu nu vreau să o întâlnesc – susțineam, dar cineva m-a întrebat: „Stai puțin, mi-a zis. Despre Domnul Dan Cristea poți spune că este bătrân?”. „Niciodată!” – am răspuns și mi-am schimbat atitudinea…

Domnul Profesor totdeauna a fost el însuși: cu aceleași subiecte, în special despre marea literatură și viață. Privea numai în față. După ce închideam telefonul, dispoziția mea (pentru cele care mă pasionează) devenea mai accentuată. Intram în casă (de regulă, îl sunam din curte), pus pe treabă. De fapt, Domnul Profesor încheia convorbirea, mereu cu acest îndemn: „La treabă!”.

(Va urma)