Prin anii nouăzeci, l-am așteptat pe domnul profesor la gară. Am suit într-un taxi – nu știu de ce nu venisem cu mașina, fiindcă efectiv conduc de la optsprezece ani – probabil era defectă (aveam Oltcit).

Am suit într-un taxi roșu spălăcit – mașină la mâna a doua. Destinația: Universitate. Imediat ce am trecut de rondul de la gară, șoferul a strigat disperat la noi (ne așezaserăm amândoi pe bancheta din spate) să încuiem ușile. Până să ne dezmeticim, ne-am trezit cu un individ în haine albe în mașină, care nu urcase pe la noi, ci tocmai pe partea dreaptă, din față. Taximetristul a început să tremure, în timp ce acel individ (cu care avusese o ceartă, cândva) îi spunea – nu mai știu ce. Am intenționat să aplanez conflictul, dar l-am văzut pe domnul profesor foarte calm și m-am gândit că nu se cade să am eu inițiativa, într-o asemenea situație, când dumnealui era de față. Am asistat cât am asistat la discuția lor (teroare, de-o parte, discuție, de alta), până când domnul profesor a intervenit: „Noi ne grăbim. Dacă aveți ceva de rezolvat, vă rog să încercați pe urmă”. „Da, răspundea intrusul în alb – pur ca îngerul! – aveți dreptate. Hai să-i lăsăm pe dânșii la destinație!”.

După ce am coborât din mașină, mirat că am ajuns cu bine, fiindcă șoferului îi tremurau genunchii – așa cum nu am văzut și nu aveam să mai văd pe nimeni niciodată în halul acesta de zguduiri – i-am cerut domnului profesor să anunțăm undeva, să facem ceva etc. „Se descurcă ei!” mi-a răspuns, extrem de calm.

Și ne-am văzut de treabă!