Îl însoțeam cu mândrie pe domnul profesor: strălucea ca un zeu, care, spre uimirea celor care-l zăreau, coborâse, pentru câteva momente, din cerul literaturii, pe care-l stăpânea cu forța frazei scrise.   

Era prin anul 2000… Atunci, mi-a spus aceste vorbe, care, poate, aveau să-mi explice propria-i intrare în eternitate (la un interval de peste douăzeci de ani):

-Toată lumea se întreabă de ce a murit*, cum s-a întâmplat, dar nimeni nu pronunță: Atâtea zile i-au fost date lui, gata! s-a terminat ața de pe mosor”.

Vă dați seama că la aceste vorbe mă gândeam, pe când, în biserică, stăteam la capul domnului profesor. De fapt, niciodată, în discuțiile pe care le-am purtat cu dumnealui, poate cu excepția ultimelor două convorbiri telefonice, nu s-a temut nici de vârstă / boală, nici de moarte. Nici nu se gândea. Era un spirit falnic, un gorun cu vârful în cosmos.

Vorbele mă remontau pe mine în fața acestui moment tragic, datorită bărbăției pe care o conțineau și-mi arătau, încă o dată, deși nu era nevoie, cine a fost DAN CRISTEA – un bărbat frumos și elegant, deștept (minte brici!) și afabil: așa s-a dus în fața lui Dumnezeu („pe mine mă iubește Dumnezeu!” – îl auzeam frecvent exprimând această încredere în Cel de Sus), cu zâmbetul lui specific, pe care nici ultima grimasă nu l-a șters.

I-am sărutat fruntea – atât de rece! – , când mi-am luat rămas-bun, pentru totdeauna, de la un geniu distins și sunt atât de fericit că l-am cunoscut! Îi invidiam pe cei care l-au întâlnit pe Eminescu (pe care domnul profesor îl prețuia – voi mai scrie pe blog, despre ce mi-a spus despre Eminescu), dar eu l-am cunoscut pe DAN CRISTEA și i-am fost aproape și știu că avea încredere incomensurabilă în mine, pe toate planurile.

*(Decedase, pe teren, un fotbalist promițător).