La umbra lămâiului, 
primele vorbe pe care ți le-am spus 
au stors din amintiri trecutul oțetit. Ai crezut 
că este sucul de la o lămâie, spartă de ciocul 
unei păsări zburând înspre zare, 
la apropierea noastră. 
Când am concluzionat: „De acum înainte, 
dăm pagina mai departe!”, ți-ai dat seama
că tot (ce în aer a fost pus de vibrația vocii)
a fost adevărat și m-ai oprit 
să mai adaug vreun cuvânt. 
Aveam de gând 
să-ți recit din Eminescu, 
dar cum pe gură aveam mâna ta, 
stihurile lui m-au dus 
mai sus decât luna mijind în plopi
și m-am pierdut ca un zmeu, în cerul sufletului meu...
Așa mi s-a părut, 
că luasem distanță față de pământ, 
precum Ghilgameș în carul divin,
pe când, prins cu brațele de ramurile de măslin, 
te priveam în față. 
Să te fi știut când trupul tău răsuna de emoții, 
am fi fugit la țară.
Acolo, am fi fost gazda fiecărui anotimp...
Primăvara, ne-am fi ascuns în florile de pomi.
Cu focul nostru, al unuia pentru altul, 
am fi derutat albinele, care ne-ar fi pus 
mierea în palme. 
Vara, sub salcâmi, 
ne-am fi îmbrățișat, 
după ce, în apă curgătoare, 
ne-am fi curățat trupurile,
înfometate de dorința de a fi părinți.