De inimă, erau înnodați doi saci de tristețe, dar, lângă tine, umbre au devenit; cu sărutul tău, ai șters și dunga de nor, care se înființa în cer, cu timiditate. Nu mai vorbesc de ecoul spectrelor, din supărări născute, care a rămas amuțit într-un gard. O, am prins stele în mână, când mă jucam, afectuos, cu degetele tale, în parc.
Despre ce să vorbim și noi? A! Să descriem ce vedem - e cel mai simplu fel. Lebăda își plutește muțenia cu demnitate... Nici ramul prăbușit nu o perturbă din expunerea ei de alb...
Pe obrajii tăi, curg lacrimi, părându-ți rău de vremea irosită în valuri, când nu ai avut lângă tine umărul meu, pe care să-ți fi sprijinit capul.
Tot așteptând - cine știe ce, poate apusul cald -, ne-am trezit alertați: sporit de lacrimi, lacul a inundat debarcaderul. Am alergat spre mănunchiul de bărci, dar te-ai împiedicat și ai căzut în brațele mele de gardă la starea ta.
Of! Cucurigu! s-a auzit cocoșul din țarcul depărtat.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”