Față de naveta fostului meu profesor, pe care nu știu cum a putut-o suporta, călătoria mea este o nimica toată.

Mai am trei ore de îndurat, iar domnul acesta de lângă mine deschide ochii numai când oprește trenul. Acumulez dispreț față de el și nu găsesc o cale să-i transmit, măcar să deducă și el faptul că se află în public, să ia aminte. Pe cealaltă parte a trenului, pe dreapta, călătorii sunt, totuși, mobili, nu au în ei somnul ăstuia pe care împrejurarea mi l-a tocmit tovarăș de tren: o domnișoară (în pantaloni scurți) citește o carte, mai încolo, peste spetezele scaunelor, se zărește un cap comic, al unui bărbat între două vârste, a cărui înclinație principală pare a fi vorbitul la telefon, dar, iată, că îmi sună telefonul. În sfârșit, am ocazia de a mă salva de la starea de rău pe care mi-o aduce lipsa de simțire a celui de alături (care nu este atât de vinovat, întrucât nu face altceva decât să doarmă, însă mă blochează și e un spațiu atât de strâmt!).

În telefon, poetul Spiridon Popescu îmi spune că a ajuns la hotel, că mă va aștepta la gară etc. Eu îi răspund cu totul altceva, de ale mele, că m-a pus naiba de a nu veni cu mașina, că uite ce pățesc! stau aproape chircit, cu nasul în geam. Spiridon îmi tot spune că nu aude, că nu are semnal…

Pasagerul, cel înfipt în mine, pricepe câte ceva, fiindcă se mai strânge în scaun…

Ca să ies pe culoar, nu am motiv, dar miroase a cafea. Mă uit mai bine și văd un tonomat de cafea.

(Va urma)

Domnul acela de lângă mine, imediat ce trenul s-a pus în mișcare, și-a rezemat capul de speteaza scaunului și a adormit instantaneu, pe toată durata călătoriei.

Am avut un sentiment / stare – ce o fi – de claustrare. Eram blocat pe scaun și dacă se întâmpla ca pasagerul să alunece spre mine, să mă atingă un pic, mă băgam mai mult în fereastră, să evit orice atingere. Am încercat să vizionez peisajele („peizajele” -vorba lui Dem Rădulescu dintr-un film), ca să-mi treacă vremea mai ușor, dar m-am trezit în minte, cu fragmente din călătorii vechi, de pe vremea armatei etc. M-am gândit și la fostul meu profesor, Dan Cristea, care lua trenul săptămânal, pe ruta București – Craiova, tur / retur.

(Va urma)

Nu am mai mers cu trenul, din 2007, când era să rămân în gară, la Neptun, dar cum – m-am gândit – un oltean nu putea fi decât abil, am apăsat pe toate butoanele, până când ușa fermecată s-a deschis.

Pentru trei iunie, anul acesta, achiziționasem un tichet…

Spre surprinderea tuturor celor care-l așteptam sub ploaia ușoară, de care ne feream, retrăgându-ne mai mult sub peron, trenul – roșu ca în poveste – a avut întârziere aproape un sfert de oră…

Locul meu rezervat era în fundul vagonului, la fereastră. Deja se regăsea un călător într-o cămașă roșiatică pe scaunul de alături – l-am simțit că nu avea bilet, problemă pe care a rezolvat-o, când a sosit angajata, de la care a luat bilet – 50 de lei, fiindcă se poate la trenul acesta particular.

(Va urma)

Când Eva și-a revenit,
Adam a murmurat fericit.
Ecoul umple peștera,
ca pe pahar, picătura de nectar.

Vibrația umană a sunetului
încălzește pe femeie,
care adoarme liniștită -
primul somn din istorie.

Atunci, Adam prinde momentul,
iese la câmp, respiră amplu,
ca un bătrân mulțumit; evită
băltoaca din față.

Luna se reflectă adânc.
Adam rămâne blocat,
o stană de piatră în drum:
nu-și lămurește
dacă sursa razelor este în scoarța pământului,
ca un deget pe rană,
sau apa, oglindind luna,
este ea însăși lumina.

Prima cumpănă
în raport cu natura.
Nedumerit,
se apleacă și încearcă
să ia apa în palmă ca pe lampă
și s-o ducă în peșteră,
pentru veghe.

Dar apa se fărâmă în culoare.
Dezamăgit, privește în sus.
Cu o față plină de gânduri de aur,
luna îi șoptește cauza luminii de jos -
proprietatea apei de a purta în cârcă
imagini proxime.

Omului îi e sete,
instinctiv,
pune gura și bea din băltoacă,
îmbogățindu-se pe dinăuntru cu înaltă lumină.

Și, de nu ar fi avut acea minte din rai, încă deșteaptă,
ar fi umblat, prin codru,
cu o măreață stimă de sine,
convins că a devenit flamură.

Când Eva și-a revenit, 
Adam a murmurat fericit.
Ecoul a umplut peștera, 
ca pe pahar, picătura de nectar.
Vibrația umană a sunetului 
a încălzit pe femeie, 
care a adormit liniștită -
primul somn din istorie...
Atunci, Adam a prins momentul 
și a ieșit la câmp, unde a respirat larg, 
ca un bătrân mulțumit; s-a ferit să calce 
în băltoaca din față.
Luna se reflecta adânc. 
Adam a rămas blocat, 
o stană de piatră în drum: 
nu-și lămurea 
dacă sursa razelor este în scoarța pământeană, 
ca un deget pe rană
sau apa, oglindind luna, 
este ea însăși lumina. 
A fost întâia cumpănă 
în raport cu natura. 
Nedumerit, 
s-a aplecat și a încercat 
să ia apa în palmă ca pe lampă
și s-o ducă în peșteră, 
pentru a-l veghea, 
dar apa s-a fărâmat în culoare. 
Dezamăgit, a privit în sus.
Cu o față doldora de gânduri de aur, 
luna i-a șoptit posibila cauză a luminii de jos -
proprietatea apei de a purta în cârcă 
imagini proxime. 

Omului i se făcuse atât de tare sete, 
încât, din instinct, 
a pus gura și a băut din băltoacă, 
îmbogățindu-se pe dinăuntru cu înaltă lumină
și, dacă nu ar fi avut acea mintea din rai, încă deșteaptă, 
ar fi umblat, prin codru,
cu o măreață stimă de sine, 
convins că a devenit flamură. 

Cu inima îndrăgostită de România și de Eminescu, încerc să-mi explic fenomenul…
Un fapt este cert: toate echipele prezente la Euro, nu au altceva de făcut, decât să joace! De aceea, nivelul este atât de ridicat.
Între spectatori și fotbaliști, s-a creat o legătură instantanee, pe care numai ei o trăiesc. Când băieții noștri au văzut peste 30000 de oameni, strigând necondiționat pentru ei, au dat drumul la picioare. Buni, răi – nu contează – , au pus suflet, au devenit egalii marilor nume – ei așa sunt văzuți de către suporteri, dar nici aceasta nu are nicio importanță în fața legăturii dintre ei, care este divină și nimeni nu poate interveni, este un tot al lor, care nu are cauză, este o lume care palpită pentru sine și pentru orice ar putea obține vreodată de la viața lor, care, în acest moment, a ajuns la un vârf unic, pe care, repet, numai ei, cei de la fața locului, îl cunosc. Ei sunt eroi. Vând, nevrând, ei se gândesc la Mihai Viteazul, Eminescu, Sorescu ș.a. – și atașamentul până la sacrificiul de sine, al acestor valori pentru cauzele noastre naționale îi animă, îi adună într-o puternică identitate.

A face hore tradiționale, sârbe, dansuri ca în vechime în centrul orașelor din Germania, arată o bucurie de nedescris, o emoție care și pe mine mă gâtuie la volan, când ascult știrile la radio, eu, care, de atâtea ori, mă autoironizez: ce va fi fost cu mine, de umblam pe străzi, în 94, alături de atâția concitadini, pentru a celebra victoriile sportive din SUA?
Dar acum este altceva, o stare mai decentă și, in mod paradoxal, mai entuziastă, o stare care spune ceva superior și numai cei care sunt acolo o înțeleg sau poate nici nu e nevoie de priceperea vreunui sens.

Este ceva revoluționar, o România a lui Tudor Vladimirescu, plecată să schimbe orânduirea, dornică de a-și instaura dreptul, dar nici aceasta nu e o explicație, fiindcă e prea terestră. Mi se pare că manifestarea de acolo nu are atomi, că este un eveniment smuls din cer, de români, pentru ei înșiși.

Acolo, în Germania, nu există decât o singură stare, aceea de a fi cu adevărat al țării, să vrei să fii numai în față, fără a-ți păsa de nimic și de nimeni, datorită certitudinii că lupii din teren nu trădează,

E o renaștere a ceva, a unui fenomen indescriptibil și pentru mine – în sfârșit, am dat și eu peste un fapt pe care nu-l pot explica, decât trăi, dacă aș fi, în aceste momente, în Germania.

Când mă revăd, de cele mai multe ori, din întâmplare, cu vechi cunoscuți etc., aceștia îmi spun că sunt neschimbat… Măcar Cristi Isvoranu, într-un dialog în marginea unei manifestări, plusa: „Ești exact cum te știu eu, când eram elev și te-am văzut prima dată… Ai mai pus puțin pe tine, dar, în rest, ești neschimbat”… Cristian evoca un moment din 1996.
Despre altceva însă vreau sa scriu, conex și nu prea celor anterioare.
În anul 2019, povesteam unui membru în comisia de examen, ceva despre mine (am și uitat ce): „Abia la 49 de ani, cât am acum”… Interlocutorul (având sub 40 de ani) și-a dat o palmă peste frunte și a exclamat: „M-am dat dracu! Cât ai? Eu credeam că ai mai puțin decât mine! Ce mănânci, frate?”.
Eu sunt / voi fi fost, cum alții spun / vor fi spus, dar mie, într-adevăr, cel cu care discutam îmi părea de vârsta mea!  

Emoția mă strivește
și, de multe ori, ca să-i scap,
gândul îmi zboară la raiul din Biblie,
acolo unde sufletele se odihnesc în brațele divine,
dar și în acel tărâm de pace,
mă văd pierdut, ca un rătăcitor în paradis,
acceptând, fără de voie, să-mi sară pe față
o picătură de smoală fierbinte,
din furca unui drac novice, nepriceput în chinuri,
care încearcă să-și învețe meseria de osânditor.  
 
O, cât de ironică este soarta!
Chiar în locul sacru,
mă simt prins în lanțuri nevăzute,
aproape de flăcările mocnite ale îndoielii...  

Dar, poate, 
și în magma din cazane,
găsesc o alinare efemeră,
într-un strop de credință,
într-o licărire de speranță, care nu se stinge.

În adevărata mea căutare,
emoția, oricât de puternică și de apăsătoare,
nu poate înfrânge spiritul meu,
care se ridică din cenușă, înălțându-se
mereu, spre lumină, pace și mântuire.

Emoția mă strivește 
și, de multe ori, ca să-i scap, 
gândul îmi zboară  
la raiul din Biblie, 
dar și acolo mă văd pierdut, 
acceptând să-mi sară pe față 
un strop de smoală fierbinte, 
din furca unui drac novice...

Dau o fugă 
să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,
prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine
în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.
Atunci, hora a încetat
și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele
audienței masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Așadar, de groaza înfierii am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le cade într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile asudate.
Nu mai au vreme să le așeze la loc,
îi solicită ritmul, tot mai înalt!
și rămân batistele în răsuflări, pe clape.