Un capriciu al sorții,

vârful țuguiat al catedralei,

este o scară mai profundă în lucruri.

Întors din viziuni extravagante,

gândul obosit coboară.

Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale,

ca o rană în suflet.

Acest catarg de vis sfredelind văzduhul

și trupul tău de sticlă topită,

totul îmi permite să cred

că voi pâlpâi în biserica întunecată.

Agresat prea mult de nemișcare,

aș putea fi stors de lumină, precum o lumânare.