Domnul acela de lângă mine, imediat ce trenul s-a pus în mișcare, și-a rezemat capul de speteaza scaunului și a adormit instantaneu, pe toată durata călătoriei.

Am avut un sentiment / stare – ce o fi – de claustrare. Eram blocat pe scaun și dacă se întâmpla ca pasagerul să alunece spre mine, să mă atingă un pic, mă băgam mai mult în fereastră, să evit orice atingere. Am încercat să vizionez peisajele („peizajele” -vorba lui Dem Rădulescu dintr-un film), ca să-mi treacă vremea mai ușor, dar m-am trezit în minte, cu fragmente din călătorii vechi, de pe vremea armatei etc. M-am gândit și la fostul meu profesor, Dan Cristea, care lua trenul săptămânal, pe ruta București – Craiova, tur / retur.

(Va urma)

Nu am mai mers cu trenul, din 2007, când era să rămân în gară, la Neptun, dar cum – m-am gândit – un oltean nu putea fi decât abil, am apăsat pe toate butoanele, până când ușa fermecată s-a deschis.

Pentru trei iunie, anul acesta, achiziționasem un tichet…

Spre surprinderea tuturor celor care-l așteptam sub ploaia ușoară, de care ne feream, retrăgându-ne mai mult sub peron, trenul – roșu ca în poveste – a avut întârziere aproape un sfert de oră…

Locul meu rezervat era în fundul vagonului, la fereastră. Deja se regăsea un călător într-o cămașă roșiatică pe scaunul de alături – l-am simțit că nu avea bilet, problemă pe care a rezolvat-o, când a sosit angajata, de la care a luat bilet – 50 de lei, fiindcă se poate la trenul acesta particular.

(Va urma)