Domnul acela de lângă mine, imediat ce trenul s-a pus în mișcare, și-a rezemat capul de speteaza scaunului și a adormit instantaneu, pe toată durata călătoriei.
Am avut un sentiment / stare – ce o fi – de claustrare. Eram blocat pe scaun și dacă se întâmpla ca pasagerul să alunece spre mine, să mă atingă un pic, mă băgam mai mult în fereastră, să evit orice atingere. Am încercat să vizionez peisajele („peizajele” -vorba lui Dem Rădulescu dintr-un film), ca să-mi treacă vremea mai ușor, dar m-am trezit în minte, cu fragmente din călătorii vechi, de pe vremea armatei etc. M-am gândit și la fostul meu profesor, Dan Cristea, care lua trenul săptămânal, pe ruta București – Craiova, tur / retur.
(Va urma)