Față de naveta fostului meu profesor, pe care nu știu cum a putut-o suporta, călătoria mea este o nimica toată.

Mai am trei ore de îndurat, iar domnul acesta de lângă mine deschide ochii numai când oprește trenul. Acumulez dispreț față de el și nu găsesc o cale să-i transmit, măcar să deducă și el faptul că se află în public, să ia aminte. Pe cealaltă parte a trenului, pe dreapta, călătorii sunt, totuși, mobili, nu au în ei somnul ăstuia pe care împrejurarea mi l-a tocmit tovarăș de tren: o domnișoară (în pantaloni scurți) citește o carte, mai încolo, peste spetezele scaunelor, se zărește un cap comic, al unui bărbat între două vârste, a cărui înclinație principală pare a fi vorbitul la telefon, dar, iată, că îmi sună telefonul. În sfârșit, am ocazia de a mă salva de la starea de rău pe care mi-o aduce lipsa de simțire a celui de alături (care nu este atât de vinovat, întrucât nu face altceva decât să doarmă, însă mă blochează și e un spațiu atât de strâmt!).

În telefon, poetul Spiridon Popescu îmi spune că a ajuns la hotel, că mă va aștepta la gară etc. Eu îi răspund cu totul altceva, de ale mele, că m-a pus naiba de a nu veni cu mașina, că uite ce pățesc! stau aproape chircit, cu nasul în geam. Spiridon îmi tot spune că nu aude, că nu are semnal…

Pasagerul, cel înfipt în mine, pricepe câte ceva, fiindcă se mai strânge în scaun…

Ca să ies pe culoar, nu am motiv, dar miroase a cafea. Mă uit mai bine și văd un tonomat de cafea.

(Va urma)