Aș vrea să te mai țin captivă-n ochii mei,
cu nesaț te caut,
dar tu, rătăcitoare, te pierzi
prin spații străine,
fără aura
pe care o port în mâini,
pentru a prinde momentul,
să ți-o așez pe creștet.

Cum să te fur din ritmul tău de viață?
Nu am bidiviu să încalec,
să te răpesc într-o noapte,
toți sunt în herghelia ta -
i-ai prins, le-ai pus căpăstru.
Dă-mi unul și din șa am privi
lava de aur a raiului coborând,
din cer spre mine,
topindu-mi suferința,
așa, cum ai bate din palme.

Aș vrea să stai mai mult captivă ochilor mei, 
cu nesaț umblând după tine, 
dar tu, 
nesăbuită cum ești, 
îți faci de lucru 
prin te miri ce spații străine, 
în care descinzi, fără aura 
pe care o port în mâini, 
pentru a prinde măcar o dată momentul 
și pe creștet să ți-o așez. 

Cum să te fur din ritmul tău de viață?
Nu am bidiviu pe care să încalec 
și să te răpesc într-o noapte, 
fiindcă e în herghelia ta -
i-ai luat pe toți și le-ai pus căpăstru. 
Dă-mi unul și am privi, din șa,
lava de aur a raiului cum o ia la vale, 
din cer, înspre mine, 
topindu-mi suferința, 
uite așa! cum ai bate din palme. 

Este o scară mai profundă în lucruri
decât vârful catedralei...
Întors din viziuni extravagante, 
gândul obosit coboară pe trepte. 

Priveliștea sumbră, 
mereu linsă de animale,
ca o rană...

Și acest catarg de vis, 
sfredelind în suflet,
și trupul de sticlă topită 
mă ajută să cred 
că voi pâlpâi în biserica întunecată. 

Agresat prea mult de nemișcare, 
aș putea fi stors de lumină, 
precum o lumânare...

Se ridică de pe cearceaf fotograful stingher. 
Puiul de leu moțăie pe umerii babei.

Un capriciu al sorții, vârful țuguiat al catedralei,
este o scară mai profundă în lucruri.
Întors din viziuni extravagante,
gândul obosit coboară lent.

Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale,
ca o rană în suflet.
Acest catarg de vis sfredelind în plagă
și trupul tău de sticlă topită, 
totul îmi permite să cred
că voi pâlpâi în biserica întunecată.
Agresat prea mult de nemișcare,
aș putea fi stors de lumină,
precum o lumânare.

Caut răspunsuri în liniștea
care-mi șoptește povești,
înțelegând, în final, că
lumea se dizolvă în eterna uitare...

Un capriciu al sorții,

vârful țuguiat al catedralei,

este o scară mai profundă în lucruri.

Întors din viziuni extravagante,

gândul obosit coboară.

Priveliștea sumbră, mereu linsă de animale,

ca o rană în suflet.

Acest catarg de vis sfredelind văzduhul

și trupul tău de sticlă topită,

totul îmi permite să cred

că voi pâlpâi în biserica întunecată.

Agresat prea mult de nemișcare,

aș putea fi stors de lumină, precum o lumânare.

Mihai Firică, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova:

„Nenikikamen! 

Poezia – o ascensiune pe un munte al cărui vârf este mereu învăluit de nori, speranță, deziluzii, iubiri, fantasme, orgolii, victorii, prietenie… Când poețiii visează că au aripi și se pot așeza printre zeii Olimpului, folosind aripi de cuvinte și har, se înșală. De fapt, toți ceilalți își dau seama că poeții doar trebuie să coboare din înaltul literelor către piscul ascuns privirii muritorilor. Sunt bucuros că oltenii recuceriră laurii Olimpului și-i felicit pe Nicolae, Dan, Cristian, Paul, Spiridon și Constantin. Craiova Maxima a Poeziei a primit laurii meritați, ca o încununare a evenimentului dedicat tuturor confraților prezenți la Turnirul din acest an și la cele precedente.

Nenikikamen!”

Domnul Nicolae Prelipceanu, Spiridon Popescu și Cristian Liviu Burada, Leptokarya, iunie, 2024

… sau când în echipă iau naștere cele mai frumoase proiecte.
Mulțumim tuturor invitaților, care ne-au fost alături în cele patru sezoane, dar și publicului nostru, dornic de emisiuni culturale!
Să fim cu toții sănătoși și să ne revedem cu bine, în toamnă!