Slăviți sunt plopii ce-și înalță vârfurile către cer, 
dar niciodată nu vor egala starea de bine ce îmi cuprinde inima.

Așezat eram pe scaun, lângă trăsura ce odihnea, 
în timp ce apa din jgheab cădea în fărâme de argint de pe boturile cailor, asemenea izvoarelor care se revarsă pe Muntele Helicon.

Eminescu, bard solemn, sublimase o astfel de întâlnire în versuri 
pe care ți le șopteam, dar dorința mea era de a exprima ceva al meu. 
Astfel, te-am îmbrățișat într-un mod atipic, strângându-ți picioarele cu ale mele, asemenea eroului care simte puterea pe care o dobândește în bătăliile sale. 

Habar nu aveai de imboldul meu erotic. 
Sau poate mă înșel? Atât de bine mascai bănuita mea trăire, prin apetitul tău pentru înghețată, care devenise un simbol al întâlnirilor noastre, un fir de aur ce lega momentele noastre, asemenea perlelor înșirate pe un colier prețios, 
încât mă regăseam solitar în bătaia săgeților lui Amor?

O! Și mai veneau și oameni însetați, la cișmea, să ia apă în carafe, asemenea pelerinilor ce căutau izvoarele sacre. Ne dădeau binețe, iar noi, sub soarele auriu, eram o cupă plină de lumină divină.

Înălțimea plopilor era bătută de aceea a stării mele de bine...
Am stat pe scaune, lângă trăsură,
în timp ce apa de la jgheab cădea în fărâme de pe botul cailor... 

Eminescu sublimase o asemenea situație de întâlnire, 
mult mai înainte, în versuri pe care eu ți le rosteam, 
dar voiam ceva al meu, 
pe care l-am manifestat printr-o îmbrățișare atipică, 
strângându-ți picioarele cu ale mele, 
simțind vigoarea coapselor tale. 

Habar nu aveai de imboldul meu erotic. 
Sau poate mă înșel? 
Atât de bine să fi mascat faptul de a-mi bănui trăirea, 
prin apetitul pentru înghețată, 
care avea și ea un rost, 
de a ne fi coordonat întâlnirile, 
de a le fi legat, în gustul ei, 
ca pe mărgele,
încât să mă fi supus solitar săgeților lui Amor? 

O! Și mai veneau și oameni însetați, 
la cișmea, să ia apă în carafe. 
Ne dădeau binețe. 

Eram o cupă plină de lumină.