Pe ulița ninsă, întunericul s-a așezat ca trenul in stație.
Observ mâna crivățului grămădind zăpada, 
în dreptul unei ferestre, 
de unde licăriri de lampă vin, 
pentru a suprima tot ce iarna aceasta potrivește mai iscusit.

Acolo, de unde lampa zvâcnește,
lucrează un fierar...
Ni se pare a bate cuie în strălucirea lămpii, 
de parcă în văzduh, 
caii, 
nevăzuți de niciun ochi din lume, 
sar peste obstacolele nopții
și își pierd potcoavele în cursa lor, 
spre un finish banal. 
 
Uneori, mânuind foalele, 
meșterița umblă ea însăși la jar, 
pentru a-și lăsa bărbatul 
să lovească fierul cât e cald.
Scânteile zboară ca niște căciuli, 
în toiul spectacolului vizual.

Potcovarul începe să cânte,
iar vocea lui ca stâlpul se înalță în drum. 
Umbrele obiectelor se încolăcesc pe sunetul ritmat.

Soția frământă aluatul de pâine, ceva mai târziu.

Deodată, ușa e împinsă cu forță de un flăcău derutat: 
„O, oameni buni, sunt eu, ucenicul pe care l-ați așteptat! 
Am întârziat, 
pentru că am ajutat un drumeț; îi căzuse fața, 
dar am reușit să-l aduc pe linia de plutire: 
crivățul îi blocase căruța în troiene.
I-am recuperat mărfurile 
care zăceau în ninsoare, ca niște animale bolnave”. 

Astfel, într-o noapte de iarnă, 
în bătaia lămpii,
viața își urmează cursul, 
privegheată de un Dumnezeu, martor la toate...