Pe ulița ninsă, 
întunericul s-a așezat ca un tren în stație...
Văd mâna crivățului cum plimbă zăpada, 
iar la o fereastră, lampa pâlpâie,
licăriri fragile încercând să înfrângă iarna. 

Acolo, unde lampa zvâcnește, 
locuiește un potcovar. 
El pare a bate cuie în strălucirea lămpii,
fiindcă scânteile saltă ca niște pălării de foc, 
din jar; uneori, 
meșterița îl ajută pe bărbat 
să-și continue munca. 

Fierarul cântă, 
iar vocea lui urcă solemn în aer. 
Umbrele obiectelor se răsucesc în jurul sunetului 
ritmic. Soția frământă aluatul de pâine, 
mâinile ei lucrând încet. 

Deodată, ușa este împinsă cu forță, 
de către un flăcău:
„O, oameni buni, sunt eu, ucenicul 
pe care-l așteptați de ceva ani!
Am întârziat, 
căci am ajutat un drumeț; rătăcise calea,
dar l-am adus înapoi: 
îi căzuseră mărfurile din căruță... 
Eu am mers și le-am adunat pentru el”.

Așa,  
curajul și bunătatea nu se pierd în noaptea grea, 
ca niște bagaje fără stăpân.