Iarba verde se întindea pe deal, 
ca o suflare de zeu buclucaș.
Pe aici, mergeam spre Valea Crucii, 
destinși de semnalul telefonului, 
care nu se mai pierdea 
în tufișurile de pe marginea drumului.

Ne-am oprit lângă o fântână, 
pe care, înaintea noastră, 
poposise un guguștiuc posac.
Cumpăna stătea aplecată spre dreapta, 
de la greutatea cântecului răsunând în văzduh, 
din gâtul păsării menționate...

Ai fugit de lângă mine, 
înspre un mănunchi de busuioc.

„Stai! Mi-e sete. 
Nu am cană din care să beau. 
Ajută -mă cu buzele tale”, 
te-am implorat politicos.
Mi-ai făcut un fel de „sic!” din pumni 
și ai râs. 

Ai alergat din nou. 
Nu ai estimat că te pot prinde, 
însă eu, ambiționat de situație, 
chiar ți-am pus piedică...
Ai plonjat în lanul de porumb, 
ca un zmeu, pe bolta cerului.

O, ce stele verzi mi te plângeai că vezi.
„Singurul obstacol din calea ta este coceanul 
sau floarea-soarelui, 
însă le-ai evitat și pe acestea!” te asiguram, 
deprins cu oratoria momentană.

„Nu, uite ce am făcut aici!” mi-ai arătat cotul julit.
Îngrijorat, 
m-am apropiat de tine și m-ai gâdilat: 
„Ia să te văd eu acum ce faci? Unde te duci?”

Te-ai prins de mine 
și nu mi-ai mai dat drumul, nici până astăzi, 
când, tolănit în jilț, pe terasă, 
aud coarnele aurite ale boilor fermei, 
lovind în zăvoare.